„În orice ţară, nu există decât două partide cu adevărat: partidul celor care îndrăznesc să spună şi al celor care nu îndrăznesc. Când numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decât al celor care îndrăznesc, ţara este pierdută.”
Henry de Montherlant,

Se spune că doar atunci eşti liber, când poţi să spui fără teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămâne cu restrângerea etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu titlul de “recuperată” şi nu “din naştere”?

Se spune că în România anului 1989, şi pietrele începuseră să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi totuşi pentru ce se lupta? Ce am câştigat prin moarte? Sau, şi mai important, am câştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Până la revoluţia română, trecerea de la stat comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos: Trandafirul…Vama ( te gândeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre îşi găseşte ecoul în binecunoscuta trupă de rock).

Oamenii au strigat libertate, au murit pentru aceasta, numai pentru a-şi retrăi groaza două luni mai târziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate? Bineînţeles, fost om de încredere a mult-detestatului preşedinte ucis, Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în Europa democrată, ca şi o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă, era imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate organele ţării. Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva paradoxului noului regim, au fost “ucişi” de muncitori mineri care detestau intelectualitatea, România a fost clasificată ca “ambiguă din punct de vedere politic”, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea.

Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La zece ani după “crimele” mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, suntem printe ţările cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic suntem penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi importante, iar mita şi sportul sunt preferate corectitudinii şi inteligenţei. Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în stare ca popor, să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană, a atins cote maxime.

Ce s-a câştigat? Românii au primit un nou nume, cel de ţară democratică. Cu toate acestea ne-am renegat drepturile în mod inconştient prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte republican al SUA, a spus “Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere”. Ce putere poate fi mai mare, decât aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz contrar? Am câştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare, ne-am recâştigat dreptul de a călătorii, de a trăi, de a lua propriile decizii…Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia anti-comunistă am câştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită…Şi uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de valuta sau, din contră, o răsplată…

Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lipsa iniţiativei te vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune, frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au ajuns în aşa-numitele “lagăre de reeducare” pentru poziţia avută în societate sau capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort din faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi cuvântare. Noi însă…noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştientă nebună, cu o nepăsare care altă-dată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge, suntem nemuritori în spirit…ce contează că al nostru trup, alături de viaţă, se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l câştigăm?

Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct cheie pentru România. Era momentul când trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinând mentalitatea “Fie cum o fi”, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism mascat sub emblema “democraţie”. În zilele noastre, suntem mult prea democratici, avem un sânge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărâm noi, şi nu un lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de interes, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate alegem prost. De douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva minciunii. Astăzi sunt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim ziua naţională.

Şi totuşi…Sunt o idealistă. Vreau să cred că această atrofie fizică nu este şi una spirituală. Dar suntem un popor care nu am fost reeducaţi. Nu am avut ocazia să depăşim comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din păcate,experimentăm contrariul. Aceeaşi care închinau cupa victoriei in era ceauşistă, dobândesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copii sau rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se ghidează după conceptul care au fost educaţi părinţii lor: “Crede şi nu cerceta”. Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa, este blocată de un munte birocratic şi o răutate de neînteles.

Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege: rămânem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat, nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe ( nu mă refer la nivelul de inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate, rămân. Există şi o mână de oameni care alege patriotismul, care vrea să rămână pentru propria-I plăcere, pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară a cărei bun-simţ pare adormit. Dar, un proverb japonez spune: “ Nu poţi trezi pe cineva care se preface a dormi”.

Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al corectitudinii, câtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul revoluţiei a fost scump. Înainte răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai uşor de combătut. Dar ce faci atunci când acesta este mascat sub cel mai bun prieten? Am câştigat libertate. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate, de care culmea fugim tot timpul. Aceea de informare.

Nu doar acea coloană vertebrala a vocii s-a pierdut. După 1989 România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decât imaginile paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din lipsă de activitate, tinerii se întâlneau, discutau, filozofau, inventau, citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru un ceva. Astăzi informaţia este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cât ştim să profităm?

Am câştigat libertatea, dar am pierdut din minte obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am câştigat dreptul la ripostă şi îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultura, sau ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca Gigi Becali, cât se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu…Am văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cântau la pian pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul propriu nu pentru media la admitere. Am pierdut multe…dar am câştigat şi experienţa revoltei împotriva “E bine şi-asa”-ului mediocru şi satisfacţia selecţiei nu ca rebel ci ca intelectual.

“Singurele paradisuri posibilie sunt cele pierdute” (Allain de Botton)…Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii nu?...

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Emil Druncea pe Iulie 21, 2010 la 5:09am
De acord,cu obiectiunea ca dreptul de a spune nu ,trebuie sa fie alaturat obligatiei de a face.Daca fiecare dintre noi vom face bine ce ne este dat sa facem,libertatea capata sens,daca nu,nu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor