Nu este un eseu la celebrul roman proustian, aşa cum s-a crede. Rândurile de mai jos mi-au fost inspirate de ceva mult mai banal, un articol apărut în "Dilema veche" nr. 318 din 18-24 martie 2010, sub semnătura lui Vintilă Mihăiescu.

În "Trecute timpuri" domnul Mihăiescu face apel la "un film antropologic despre o nuntă oarecare din Grecia, produs de doi cercetători francezi". În pelicula respectivă, cineaştii francezi au căutat – autorul articolului este de părere că au şi reuşit – să surprindă "timpul «grecesc» sau poate «meridional»" la care eu aş adăuga şi "balcanic". La noi timpul parcă curge altfel, faţă de lumea occidentală, grăbită. Nu mai vorbesc de ceea ce este peste ocean, fiindcă acolo nebunia timpului se desfăşoară în toată splendoarea ei. Revenind la noi, se constată că timpul se desfăşoară într-un fel de etern laisez-faire în care ora fixată pentru întâlniri este doar un reper orientativ ce nu se cere a fi respectat cu stricteţe. În plus noi, românii, avem un fel sublim de a amâna: într-o zi am să fac... Dar autorul face un pas mai departe şi, în stil noician, propune o temă pe care filosofii şi antropologii ar putea face lejer cercetare pentru doctorat: Arta de a pierde timpul la români.

Părăsesc tema generoasă propusă de domnul Mihăiescu – poate, într-o zi (deja m-am înscris în timpul balcanic), o să încerc un eseu – pentru a reveni la pretextul încercării mele. Dumnealui scria că a avut ocazia unei vizionări "private" a unui film realizat de tânărul antropolog Ionuţ Piţurescu: "...«povestea» este cea a unor dogari bătrâni (dintre care unul este aproape pe moarte), care merg aproape fără ţintă din sat în sat. De fapt, nimeni nu-i mai aşteaptă nicăieri şi nici ei nu par interesaţi să mai ajungă undeva. Timpul curge în ritmul cailor, al zilelor şi nopţilor, dar rostul lui pare să se fi oprit: timpul lor, al celor doi dogari bătrâni". Pe acest fundal se petrece, în opinia domnului Mihăiescu, o scenă antologică în care unul dintre ei întreabă cât este ceasul la care celălalt "după ce mai trage de două ori din ţigară, îi răspunde cu cel mai firesc ton posibil: «Lasă, ai tot timpul din lume»".

Este fantastică imaginea – cel puţin aşa cum ne este descrisă – a celor doi bătrâni dogari încremeniţi în timpul lor. Un timp ce nu mai are nimic în comun cu cel în care restul lumii îşi duce existenţa. Însă, către sfârşitul articolului, dl. Mihăiescu face acel comentariu care m-a pus pe gânduri. Dumnealui le-a pus studenţilor o serie de clipuri publicitare mai vechi despre masa la fast food. Clipurile erau construite pe imaginea adolescentului grăbit care vine fără chef la masa de prânz unde-l aşteaptă familia. Se aşază într-o dungă şi mănâncă fără poftă (spre oprobiul părinţilor) la care o voce din off spune: "La fast food eşti liber, nu mai trebuie să te supui acestor constrângeri. Go for it!". Comentariile studenţilor, spune autorul, au fost pe cât de scurte pe atât de elocvente: "Cine mai are astăzi chef să piardă timpul la masă cu familia?" La care acesta concluziona că nici el nu mai face parte din timpul curent.

Şi atunci mi-am amintit de un articol pe care-l citisem demult, prin anii ¬'80, în care era descrisă o scenă din cotidianul familiei japoneze. Soţul vine acasă, soţia îl întâmpină la bucătărie cu masa pusă şi, în timp ce el se aşază la masă, ea se retrage în camera sa, la televizorul său. El serveşte masa apoi, la rândul său, se retrage la televizorul său. Ceva mai târziu vine şi adolescentul familiei, ia ceva din frigider şi se duce la el în cameră, mâncând în pat, la televizorul său. Se punea atunci problema însingurării familiei japoneze, care renunţase la tradiţionala masă de prânz. Masă care, în afara rolului strict de hrănire, avea şi rolul de a realiza comuniunea în cadrul familiei.

Privesc acum în familia românului mediu (câţi români medii o mai fi lăsat criza în România) şi constat că începem să devenim din ce în ce mai singuri. Fiecare cu job-ul său, fiecare cu orele sale de plecare şi de venire acasă. Seara, fiecare-şi ia ceva din frigider apoi se retrage grăbit în faţa computerului. Căştile de pe urechi sunt uşa închisă către exterior, şi astfel fiecare este în propria sa lume. Sâmbăta şi duminica erau zilele în care masa de prânz se lua în familie, însă şi aceasta a început să se degradeze: fiecare mai are un job (de obicei la negru), vreun master la frecvenţă redusă (cursurile se desfăşoară la sfârşit de săptămână) sau, de ce nu, de lucru la ţară. Şi aşa devenim din ce în ce mai singuri iar casa se transformă încet, dar sigur, din căminul primitor, într-un loc de trecere. Coborând în intimitatea cuplului s-ar putea constata că nici dragoste nu se mai face ci, tot mai mult – sex. Înclin să cred că retragerea "la ţară" la care majoritatea "românilor medii" aspiră către sfârşitul vieţii nu este neapărat doar căutarea liniştii şi a unei existenţe mai relaxate din punct de vedere economic, ci şi o căutare a timpului pierdut. A acelui timp care curge cu viteza ancestral-balcanică, "în ritmul cailor, al zilelor şi al nopţilor", a acelui timp în care familia stă mai mult de cincisprezece minute la masă. A acelui timp pe care, în zilele noastre, nu-l mai găsim.

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor