Restanță

[Ioan Grigoraș]

- Mi-ar fi plăcut să te dezbrac de toamne,

Să las numai culoarea să zâmbească

Pe sânii tăi, apoi să mă condamne

Cireșii albi când își ascund sub mască

 

Roșeața din obraji, nu vor să știe

Că dragostea de mai pe lună plină

Întrece-n farmec orice nebunie

Și-o tatuăm profund cu slov-aldină,

 

Că nu ne pasă de-i potop pe lume

Nici dacă ninge fără de speranță,

Iar primăvara nu vrea să ne-ndrume

Uitând c-avem din iarnă o restanță.

 

- Culorile se-amestecă pe piele

Când florile viseaz-ascunse-n muguri

Un nud fragil trasat din acuarele

Şi-n palmele căuş atâţia struguri

 

Din bogăţia toamnelor trecute,

Mi-e dor să gust această agonie

Când îmi zdrobeai pe buze pergamute

Mai dulci ca mierea,-n care poezie

 

Ne vom retrage să-nvăţăm ce-nseamnă

Iubirea pusă-n versuri de romanţă?

Dar îţi promit, iubite, pân’ la toamnă

Vom depăşi râzând orice restanţă.

 

Ioan Grigoraș & Liliana Trif