Rochie de bal

 Îi apăreau în vis noaptea, parcă îl încercuiseră aievea și-l priveau drept în ochi , adulmecându-l cu căpșoarele lor tărcate, prăfuite, cu perișori fini. Se uitau la el țintă și se furișau prin așternuturi, prin nădragi, lipindu-i-se de piele. Se scutura de ei să scape, dar îl urmăreau și deveniseră mulți, o grămadă. Nu se târau, cum îi văzuse atunci când le deșărtase coșul cu frunze de dud, deveniseră hămesiți de-a dreptul, iar foamea-i făcea acum să alerge repede, de parcă le crescuseră picioare omenești.
O rupse la fugă de lângă ei să scape, însă îi împiedicau tălpile în țesături fine, și-l doborau la pământ.

Se trezi înspăimântat, ud până la piele, cu cerul gurii uscat de frică, dădu plapuma deoparte și, prin pâlpâirile de la focul din vatră, își analiză picioarele. Erau la locul lor. Își mișcă degetele, pe rând.

Fusese doar un vis, căpcăunii dispăruseră odată cu noaptea.

- Munceam ca un rob, aveam vreo opt-nouă ani. Mă duceam să trec dealul de două ori pe zi cu un coș mai mare decât mine în spinare, să adun frunze de dud alb pentru hâdoșeniile mamei. Îi adusese din târg într-o vineri, dăduse pe ei doi saci de sfeclă, se tocmise la schimb. Erau mici când i-a adus acasă, negricioși și plini de păr. Ne măsurau cu ochii lor ca niște gămălii de ac, ori cel puțin așa ni se părea nouă.

Le înfiripase mama un fel de adăpost în casă, pe niște scânduri, ca un culcuș. Tata nu voia să audă și o lăsă să se trudească de una singură cu ciocanul și câteva bucăți de plasă, până îi ieși în sfârșit un fel de ladă cu margini mai înalte, unde-i culca pe toți.

- De azi înainte îs în grija ta, tu ești răspunzător!, îi spuse tatei.

Chemară copiii din vecini să vadă și ei: erau viermi de mătase.

- Ne uitam ore în șir la piciorușele lor care se mișcau neîncetat, la gurile lor flămânde cu care devorau o mână de frunze în câteva clipe.
“Or fi lihniți”, mi-am zis și le-am mai adus.
Cu cât le dădeam mai mult, cu atât mâncau mai repede. Mă apucase spaima, disperarea. Cum aveam să hrănesc atâtea guri, eu, un copil de nouă ani?

 După vreo două săptămâni perii lor negri dispăruseră și viermii crescură groși, căpătară o culoare sidefie, pătată pe alocuri de niște punctușoare întunecate.

- Forfoteau cât era ziua de lungă în lăzile construite de mama, mâncau, se foiau, iar mâncau. Era datoria mea să-i îngrijesc toată vara, își pusese în gând mama să-i facă o rochie de borangic surorii mele, care termina facultatea și avea bal.

- Lasă, că după ce-a ajunge doamnă la casa ei, te-a purta și pe tine la școală!

 Muncea din greu. Frunzele trebuiau să fie mereu proaspete, dimineața adunate pe răcoare, seara - după asfințit.

- Le stropeam cu un amestec de licori aduse de la o farmacie, cum o sfătuise pe mama neguțătorul de la care cumpărase viermii , povestea tata. Mă tot gândeam oare cum să fac să scap de corvoada asta, tare îmi erau nesuferiți.

 Într-o zi, părându-i drumul peste deal în cale-afară de lung, se opri aproape, la un dud roșu. Adună grăbit frunzele și alergă acasă, poate le-o plăcea.
- Da’ de unde, vezi să nu! Nu le-au atins, erau tare gingași la mâncare! Și-a trebuit să sui iar dealul după frunze de dud alb.

 La vreo lună, când m-am dus să-i curăț, minune mare! Începuseră să se înconjoare de fire albe, fine și să-și țeasă în jur un fel de gogoașă, cam cât o prună de mare. Unele erau galbene, altele albe, altele de culoarea untului.

Bucuria lui! Se terminase cu truda, de-acum înainte nu mai avea să fugă după frunze de dud. Mătasea se răsucea în firișoare fine și-i urmărea curios cum trebăluiau, de dimineața până seara.
Bunica era în culmea bucuriei. Prima generație de gogoși reușise.

- De-amu, ia să mai facem câteva lăzi cu fundul de plasă, om opri câțiva de sămânță!

Când auzi tata, îl trecură toate sudorile. Avea bunica idee câte frunze de dud însemna asta? Și câte drumuri?

- Hai mamă să-i cumpărăm rochie de gata Despinei, că poate cine știe, muncim degeaba!
- Nu! Să vezi și tu cum se țese borangicul!

Când socoti că s-a terminat îngogoșirea, bunica puse o oală mare de apă pe plită, la fiert. Se duse apoi la lăzile cu gogoși și le adună în poală pe cele numai bune de depănat mătăsuri.

- Când o da apa în clocot, i-om pune acolo, să-i opărim! Altfel nu putem să desfacem firul. Trebuie mai întăi omorât coconul.

 Cât de neomenești erau tăierile prin gospodărie, și jumulirea mieilor la Paște, și înjunghierea porcului la Crăciun, nici una nu i se păru mai crudă ca asta. Dar bunica avea regulile ei și trebuia să asculte.

După ce-au opărit coconii, s-a desfăcut mătasea, subțire ca firul de păr. A tors și a depănat bunica vreo câteva săptămâni, trăgând din când în când cu ochiul la noile generații care începuseră să formeze și ele cocoloașe.

- Asta afacere, zicea ea și măsura cam câte gheme trebuie, cam câți coconi.
Dintr-o singură gogoașă depăna cam șase sute-opt sute de metri de mătase.

- Du-te, fumeie, râdea bunicul, numai aiștia ne mai lipseau pe lângă casă! Iaca amu te-oi vedea și eu cum te-i împle de bani, ca racateții de păr!

Racateții erau broaștele care cântau dimineața și seara la iazul din deal.

 Din primăvară până toamna târziu a muncit bunica, și tata și mai și.

- Parcă niciodată nu m-am bucurat așa de tare că începea școala și nu trebuia să mai merg de două ori pe zi după frunze, numai când mă întorceam mă mai opream să flenduresc dudul! râdea tata.

 I-ar mai fi trebuit bunicii cam o generație ca să aibă îndeajuns pentru rochia de borangic. Se lăsa toamna, frunzele erau tot mai puține.

- Of, de-ar începe să țeasă odată, că s-o gătit frunzele și diavolii iștia nu se înfruptă din altceva! gândi într-o zi tata și plecă spre școală.

Lăzile colcăiau în urma lui, viermuiala se pregătea pentru o ultimă și cea mai prosperă îngogoșare. Acum mâncau mai mult, molfăiau frunzele de dud, se suiau unii peste alții cu disperare, flămânzi.

În drum spre casă, se opri ca de obicei la dudul de lângă râu să strângă frunze. Veni cu traista plină și cu ruga în gând să-i fi găsit în cocoloașe, nu jinduind după hrană.

De cum îl văzu intrând pe poartă, bunica ieși c-o falcă-n cer și cu una-n pământ:
- Ce-ai făcut, căscatule! Când te-i dus dimineață la școală, ai lăsat ușile deschise ș-o intrat găinile!

Acolo se oprea drumul mătăsii. Păsările se înfruptaseră din plin și până băgă bunica de seamă, lăzile ei rămăseseră goale. Viermii ei de mătase sfârșiseră tragic, mâncați de ouătoare.

 A tors toată iarna din ce mătase adunase peste vară, iar până pe la postul Paștelui țesuse migălos o pânză de borangic fină și subțire, ca un veșmânt de sfânt. Numai bine-i ajunsese. A vopsit-o albăstriu cu flori de gențiană și-a prefăcut-o în cea mai frumoasă rochie purtată vreodată la un bal.

 

Vizualizări: 79

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor