Romanțul de mystère revine!

 

„cărțile vorbesc între ele, iar o adevărată investigație polițistă trebuie să demonstreze că vinovații suntem noi” (Umberto Eco, „Marginalii și glosse la Numele rozei”, în: „Secolul XX”, nr.8-9-10/1983, p.106)

 

       „Pseudoromanțuri-le de mystères” ale scriitorului Ovidiu Dan, Trece dracul prin oraș! (2012), Divorț întârziat (2011) și Turre Pitz (2010), alături de apariții mai recente ca Scrisoarea lui Lavoisier (2003) de Iolanda Malamen, Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri și mistere (2004) de Dan Lungu sau de mai vechile „producții” optzeciste Femeia în roșu (1989) de Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Femeia cu barbă sau Legea timidității universale (1985) de A. Lustig, Tainele inimei de Cristian Teodorescu (1988), Tangoul memoriei (1988) de G. Cușnarencu samd. (ca să cităm doar o infimă parte din corpus) ar trebui să se constituie într-un „semnal de alarmă” potrivit căruia o atare form(ul)ă remanentă „solicită” un studiu detaliat.

     Pentru că formula romanescă, spre care Ovidiu Dan lasă impresia că ar avea o firească propensiune, se înscrie doar parțial în parametrii neconvenționali ai unor categorii ale „literaturii de masă”.

     Realitate culturală condiționată istoric și ideologic la noi, „mass literary” pare a fi cu mult mai bine prizată în lumea standardizată a începutului de mileniu, predispusă massificării și, ca atare, indiferentă la avertismente de tipul celor lansate de Titu Maiorescu în legătură cu efectele nocive exercitate de radiațiile gama ale „americanismului literar” asupra „prozei estetice”. Aceasta nu înseamnă că putem vorbi, în cazul „pseudoromanțuri-lor de mystères” ale lui Ovidiu Dan, de un conformism normativ la predispozițiile proteice ale formei, verificabile în prototipuri, tipuri și clișee. Dimpotrivă. Mașinăria lui narativă este alimentată de o serie de strategii moderne și/sau postmoderne (ironice, palinodice, pseudopastișante etc.), emergente sau, după caz, atent camuflate între pliurile transparente ale povestirii.

     Cât despre relația paradoxală între forța impresionantă și mediocritatea absolută, specifice „masei”, aceasta este propedeutic developată de către Adrian Marino în Biografia ideii de literatură (cap. „Literatura de masă”, „Subliteratura”, pp.142-184; vol. 5, 1998). Firește, recursul la această opțiune aparent-contradictorie presupune, pe de o parte, dilatarea ideii junimiste de „literatură poporală”, cu tot ceea ce implică recursul la spontaneitate, organicitate și autenticitate. După cum, pe de altă parte, putem discuta și despre posibilitatea de acceptare a unei alte ecuații hermeneutice, adaptate din mers comportamentului literar impus și manevrabil, demers prin care criteriul estetic (valoric, canonic) este supus relativizărilor.

     Ab initio, vom reține faptul că, în acest caz, mechanica formulei narative va fi alimentată de conformism și fragmentare sau, pe alt palier, de „centralism democratic” și amorfism estetic. Pentru că, tot ceea ce pare a-l preocupa și fascina pe „detectivul literar” Ovidiu Dan, ține de gestionarea efectelor narative produse pe fondul asumării mediate și frauduloase a imaginarului popular. Procedeu afiliat postmdernismului care, prin diversiune și alienare, va fi resimțit atât la nivelul unei tectonici narative de suprafață, produsă în urma exacerbărilor ideologice și a represivității culturale, cât și în intenția unei duplicitare „consolări fictive” a „masei” vectoriale de cititori. Cu tot ceea ce presupune enunțul unui număr, al unei direcții și/sau al unui sens pe această traiectorie.

     Așa cum a probat-o demonstrativ Umberto Eco în romanul Numele rozei, revenirea la formula romanului de mistere nu mai constituie o noutate. Dând crezare unui cercetător al fenomneului ca Marian Barbu (Romanul de mistere în literatura română, 1981), putem vorbi chiar de o „istorie a genului”. În sensul că, romancierii români din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, n-au preluat superficial teze, motive şi idei din „uzina” romanului de mistere, așa cum l-a fixat în ramă europeană un Eugène Sue. Din contra; ei l-au „adaptat creator” (recte: ajustat) realităţilor vernaculare contribuind, pe această cale și la diversificarea tipologică a romanului românesc modern. Pentru că un avatar ca „romanul de mystères” -așa cum este acesta împământenit la noi (după 1850) prin traduceri, adaptări sau realizat pe cont propriu de G. Baronzi, Al. Pelimon, Theohar Alexi, I. M. Bujoreanu, Al. I. Alexandrescu, Th. A. Myller samd.- anticipă, prin numeroase elemente, realismul şi, in extremis, naturalismul.

     În ceea ce ne privește, considerăm că, pe lângă romanele de mistere „conforme genului” (mai cu seamă cele semnate de popularii I. M. Bujoreanu, Al. Pelimon, G. Baronzi etc.) se infiltrează şi romane ale „pseudomisterelor” (cum ar fi cele realizate de Gr. H. Grandea, N. T. Orăşanu, Toma Drăgulinescu samd.) sau, mai târziu, ale „ficțiunii de compensare”, exorcizante. Din arsenalul istoric al formei, Ovidiu Dan se dovedește a fi atras de ultima formulă. Mai exact de faustianism și teroare, axele-motorii ale romanelor sale de „zvonuri și mistere” din a căror garderobă nu lipsesc „ținutele narative” adecvate unor evenimente istorice, politice, polițienești samd. petrecute în Mediaș.

     Și dacă, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o bună parte din producțiile narative s-au hibridizat, fenomenul s-a produs și datorită „transferării” în corpul romanesc a unor „gene populare”, caracteristice romanului de mistere. Fapt de care Ovidiu Dan nu pare a fi deloc străin. Pentru că aidoma lui Holmes şi Poirot detectivii lui „îşi pun mintea la contribuţie” spre a dezlega misterul, fie acesta în legătură cu vreo crimă sau cu alte evenimente senzaționale. În afară de inteligenţă și onestitate profesională, acești „aristocați ai sipiritului” (filosofi de conjunctură) posedă și o elementară inițiere în decodarea esorteică, dublată de un remarcabil spirit de observaţie și orientare. Nefăcând o meserie din „anchetele” lor ei sunt și vor rămâne detaşaţi moral şi dezinteresaţi material. Așa că în romanele sale apărute la editura „Detectiv literar” nu se folosesc de arme de foc. Ancheta se finalizează, la modul englezesc, într-un „rechizitoriu-discurs” alcătuit după bunele reguli ale retoricii și ale hermenuticii. Pentru că scopul acestor investigații nu constă în pedepsirea „crimei”, ci în developarea resorturilor ei procedurale.

     După cum se poate observa, necontrolat însă, fenomenul se degradează, mutația devenind evidentă, mai întâi în romanele noastre „istorice” și/sau „haiduceşti” ori în unele „specii” ale „Kriminalliterartur”-ii, așa cum sunt acestea cultivate în secolul al XIX-lea de un Panait Macri, Ilie Ighel, N. Rădulescu-Niger, Th. M. Stoenescu, samd. Spre a reveni la normalitate în a doua jumătate a secolului al XX-lea prin „scrierile de gen” unor autori ca: George Arion (Atac în bibliotecă), Rodica Ojog-Braşoveanu (Moartea semnează indescifrabil; Enigmă la mansardă; Necunoscuta din congelator; Poveste imorală; Cocoşatul are alibi; Coşmar etc.), Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Petre Sălcudeanu sau mai recenții Bogdan Hrib (Filiera grecească), Emil Simionescu (3 cu ghinion) etc.

     Cu toate acestea, nu poate fi eludat nici faptul că „misterele” au avut și ele meritul de a fi stimulat „dezvoltarea” romanului cu tematică socială și/sau de a fi introdus -voluntar sau involuntar-, „măştile”, „utopia”, umorul, „limbajul popular”, „distopia”, „analiza psihologică” samd., ca tot atâtea „particularităţi germinative” ale modernismului literar de mai târziu. Contextul socio-cultural actual, prezidat de o mass media ce accentuează dinamica unei lumi în tranziție, cu „zvonuri despre crime, divorţuri, droguri, şomaj, corupţie” samd., se recunoaște și în acest tip de „roman de compensare” care nu și-a trădat „invarianții” originari (personaj, acțiune, istorii captivante). Fapt ce îl îndeamnă pe Ovidiu Dan la o probare a impactului exorcizant al reinventării realului prin transcenderea unor structuri socio-politice și/sau istorice concret dat(at)e și localizate.

     Ce îl apropie și ce îl desparte pe Ovidiu Dan de poetica romanului de mystères şi cu mistere?: „hairsplitter”-ul?; divagația și interpolările?; abolirea cronologiilor și a formulelor obiective?; hegemonia subiectivității naratoriale și glisarea de la registrul canonic-popular (polițist, de mistere, aventuri etc.) la idiolectul proteic, polimorf și plurivoc al competiției deschise cu istoria?. Sau recursul la formula „slabă” a postmodernismului cu stereodinamica aleatorie și capricioasă a evenimentelor; parodicul și simularea; citatul, dedoxificarea și pseudoreferința; palinodia; indetermanența; preterițiunea și atâtea alte „vicleșuguri” de reîntoarcere conciliantă și compensatoare la noile forme de hedonism și de atragere a citiorului în plasa arhetipală și fatală a șaradei?

     În fond, trama cărților lui Ovidiu Dan ține de acea „metafizică polițistă”, invocată de Umberto Eco atunci când își deconspira mecanismele narative ale romanului Numele rozei. Aceasta explică faptul că, de regulă, pseudoromanțuri-le lui Ovidiu Dan „încep ca și când ar fi romane polițiste”, naratorul punându-și în joc arta ademenirii „cititorului naiv” cu o serie de promisiuni legate fie de găsirea aurului din Mediaș (în Turre Pitz), fie de aflarea și publicarea manuscriselor autentice necesare atestării istorice a Mediașului -„Cronica de la 1621 a lui Johann Hutter” și „Colierul Regelui Țintașilor”- (în Divorț întârziat). Sau ni se promite deslegarea unor serii de enigme din anii 60, declanșate odată cu dispariția misterioasă în catedrala ortoxă din Mediaș a lui Dan Daniuc, protagonistul recentului roman Trece dracul prin oraș!.

     Parafrazând o apoftegamă a lui Umberto Eco, pentru Ovidiu Dan, a scrie înseamnă „a construi, prin text, propriul model de cititor” spre a-l releva, mai apoi lui, însuși. Cât despre cărțile polițiste, în Marginalii și glosse la Numele rozei, Umberto Eco avertiza asupra faptului că acestea plac nu „pentru că sunt pline de morți, nici pentru că se glorifică triumful ordinei finale (intelectuală, socială, legală și morală) asupra dezordinii produsă de culpă”. Romanele polițiste sunt pe placul citiorului pentru că ele „conțin elementele unei povestiri bazate pe conjectură, în stare pură”. („Secolul XX”, nr.8-9-10/1983, p.99)

     Poveștile cu „investigații” întreprinse de/prin agenția „Fox Investigation” și împănate cu „ipotezele” agentului narativ ne mărturisesc despre „ceva” senzațional care s-a petrecut în Mediaș: pierderea urmelor comorii (Turre Pitz), impostura și lipsa de moralitate a pseudoistoricului George Togan (Divorț întârziat) sau anchetarea de către securitate a dispariției lui Daniuc (Trece dracul prin oraș!). După cum, câte ceva însă din arhitectura acestui „labirint narativ manierist”, cu numeroase „guri de aerisire”, se poate afla, mai cu seamă, din lectura „romanelor” Turre Pitz și Trece dracul prin oraș!, scrieri în care povestea de bază se ramifică în „zvonuri” și „mistere”. Sau cum ar spune Umberto Eco, într-o structură narativă rizomică, cu „rădăcini” (cu „alte povești cu alte conjecturi”) adunate în jurul trunchiului narativ. Altfel spus, sub raza de atracție gravitațională a nucleului configurației „conjecturale” în stare pură.

     Pentru a putea răzbate la suprafața povestirii ai însă „nevoie de un fir al Ariadnei ca să nu te pierzi”. Un atare tip de labirint narativ se cerea a fi proiectat și construit după modelul „trial-and-error-process” prefigurat de Umberto Eco (lucr. cit. p.100) Și, într-adevăr, Ovidiu Dan lasă la îndemâna fiecărei categorii de cititori „ghemul” de care aceștia au nevoie pentru a nu se ratăci prin subteranele arhitecturale -metafizice, polițiste, politice și esoterice-, ale zvonurilor, misterelor și evenimentelor petrecute în Mediașul medieval și contemporan .

     Și, pentru a nu plesni sub greutatea atâtor perspective, naratorul mai slăbește din când în când, coarda narativă, spre a face loc „divertismentului”. Când precizam că Ovidiu Dan este, cu adevărat, preocupat de felul în care „cititorul său model” învață câte ceva despre limbajul semnic al acestei lumi, aveam vedere faptul că o bună parte din trama acestor romane este transbordată dintr-o altă poetică: cea a inițierii ezoterice. Mă refer, anume, la volumul În căutarea egregorei. O scurtă istorie ilustrată a francmasoneriei transilvane (2011). Mai exact a egregorei de la Dumbrăveni și Mediaș.

     În ceea ce privește validitatea artistică a acestor „pseudoromanțuri de mystères” (care, în treacăt fie spus, se pretează, doar aparent, la un consum facil) se impune o reexaminare a jocului dicotomic dintre „ordine” și „dezordine”, dintre „opera de consum” și „opera de provocare”. Cu intenția de a depista elementele de „ruptură” și de „contestație” vis-à-vis de modelul consacrat al formei.

     Să fie readusă, cu acest „joc”, în prim-plan, o mai veche formulă a anilor 60-70, prin care romanul de succes (cum ar fi cel despre întunecatul deceniu) se identifica cu romanul de compensare și consolare?

     Cert este că pentru Ovidiu Dan, trecutul mai îndepărtat (medieval) sau de dată mai recentă (comunist), ca scenografie narativă, construcție fabulatorie și/sau pretext hermeneutic rămâne un invariant al „romanțului” asumat ca povestea unui „altunde”. Așadar, povestea unui trecut al Mediașului suficient de „real” spre a putea fi recunoscut și reconstruit din fotografii și populat cu o galerie de persónae înregistrate la starea civilă. Ori povestea unui prezent igrasiat din arhitectura văzută și nevăzută a unor construcții aflate în evidența registrelor de cadastru și susținut de morfologia spațiilor funciare consemnate în cartea funciară a orașului; cu toate implicate într-o „megapoveste” exorcizantă.

     Supus unui atare „tratament narativ” homeopathic, „cititorul detectiv” trebuie să își „ia în serios rolul” încercând să identifice în trecutul medieval al Mediașului cauzele unor evenimente întâmplate în întunecații ani 50-60 sau în cei tulburi de după 89. Așa că el se va trezi implicat în redesemnarea procesului prin care aceste fenomene (sau complex de fenomene ce, în condiții istorice determinate, precedă și provoacă apariția altora) glisează falacios spre „efectele” pe care le-au produs în plan persónal și/sau la nivelul massei.

     Procesul nu este însă unul complicat istoric, politic samd., după cum pare la o primă vedere. Ci, mai curând, unul esoteric, solicitând un spor de co(i)mplicare în deslegarea „dublurilor” și a funcțiilor esoterice. Mai ales că protagoniștii apelează la diverse strategii de substituire, descifrare, deturnare și confiscare a sensului. De la cele cu privire la dubla identitate -Gh. Togan și V. Roaită; Dan Daniuc și Vlad Vlad; chipul de pe pânza Sfintei Veronica din pictura altarului bisericii Sfânta Margareta din Mediaș și cel al Mîntuitorului din iconografia clasică; Arabella și „metateica” Bellara, „geamăna”; Kazîklu și Țepeș, onomasticul său în română, Barna directorul liceului St. L. Roth și Barna „mecanicul de întreținere” al liceului etc- la cea de suprapuneri de imaginaruri (jurnalul lui Columb și jurnalul unui anonim Wilhelm Mathes din Bratei; strategia „atacului de noapte din 17 iunie 1462” al lui Vlad Țepeș, așa cum este acesta descris de un istoric (N. Stoicescu) și scenariul securității din 17 iunie 1962 samd). Faptul că o serie de personaje sunt, în fapt, persóna îl regăsim în registrul stării civile din Mediaș: Mihai Axente, G. Popa, Titus Andronic (scriitori locali) ; Wilhelm Hermann și G.Togan (muzeografi, cercetători ai istoriei locale); primarul Teodor Plopeanu și ezoteristul Victor Bandac, profesorii de istorie H. Khnal și V. Mărculeț, Ovidiu Dan alias „Hulpoiu” de la „Fox investigation” din Hoorn sau anodinii Gheorghe Călburean, Victoria Dărăban etc. sunt smulși din realitate și transbordați în ficțional(itate) cu tot „calabalâcul” stării lor civile. Fie aceasta și cu riscul de a se simți onorați sau, după caz, ofensați de această libertate funciară a roamncierului.

     În spatele acestor evenimente și oameni se află însă un „Sforar” un „Păpușar” pe care ingenuul cititor medieșean va trebui să și-l deconspire spre a nu se lăsa manevrat („tras pe sfoară”) de el. Dinclo de toate acestea, Trece dracul prin oraș! realizează cuplarea cu o scriere celebră ca Maestrul și Margareta -via FAUST, prin versul 4023 al lui Goethe: Platz! Junker Voland komnt!- și nu cu vreun roman polițist românesc sau de aiurea.

     Schimbarea semnului se va produce grație acelei „conjecturi în stare pură”, de care amintea Eco, realizată, în cazul romanelor lui Ovidiu Dan, prin tot felul de substituiri, „dubluri”. Astfel în romanul Trece dracul prin oraș!, motanul uriaș „rotofei ca un purcel, negru ca un corb sau ca funingenea și cu luxuriante mustăți de cavalerist”, Behemoth, marele paharnic al Curții infernale, cel din suita lui Woland-magicianul va fi substituit de către „pisica albă, dolofană”, aducătoare de noroc din preajma „recepționerei” Erji Binder (o Circe de pe Târnave), care se gândește chiar să îi facă „un culcuș în centrala telefonică” motivând novicilor că sunt șoareci. „Deci cât vei sta aici, te va întâmpina zilnic” îi precizează aceasta detectivului Safciuc aflat în cercetarea absconselor evenimente din 17 iunie.

     Stăpân pe tehnici naratologice de „prima mână”, Ovidiu Dan realizează un aliaj narativ rezistent topind în același creuzet realități biografice (factuale) și i-realități (ficționalități de tot felul), pentru ca, mai apoi, la ieșirea din hățișul lor esoteric și detectivistic, să descoperim o scriitură translucidă, cu un debit, în egală măsură viu, policrom şi plurivoc. Deseori „culpabilă” de bulversarea preacredulului cititor surprins de o atare implicare auctorială în denotația literară a discursului politic și/sau a scenariilor unor evenimente pregătite de „securitate” în „spatele cortinei”.

     Ne simțim datori să precizăm, din start, că romanele lui Ovidiu Dan sunt scrieri figurale necesitând, ca atare, descifrări figurale. Întrețesute cu „spații albe”, cu intervale de umplut, special construite spre a fi puse în mișcare, mecanismul naratorial și conștiința cititorului sunt, în opțiunea romancierului Ovidiu Dan, niște „mecanisme leneșe” așteptând „conjectura”, conexiunea între fapte, evenimente, persona(j)e samd. Această liberă inițiativă acordată citiorului în interpretare și stabilire de semnificații va rămâne, în ciuda „gurilor de aerisire” deschise, una strict limitată, în sensul că evenimentele se doresc a fi (re)interpretate cu o granție de suficientă univocitate. Aceasta presupunând că, dacă textele ficționale vor ca destinatarul să le ajute să funcționeze, cele factuale își doresc ca destinatarul să se deștepte din „somnul cel de moarte” al tranchilizărilor de tot felul. Pentru că Mediașul rămâne, în fond, un topos esoteric în care protagoniștii trăiesc și mor.

   El este deja un univers simbologic, rizomic-structurat, descentrat și labirintic. Fără ieșire. Structurabil și niciodată definitiv-structurat.

                                                                                                                     

                                                                                                                                            Gheorghe Manolache

( Eseu preluat din revista NORD LITERAR, anul X,nr.10 (113), octombrie 2012)

Vizualizări: 98

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor