În maşină era cald şi lumină.

            Lumina venea de la cei doi copii de pe bancheta din spate, care se distrau de minune fotografiind, cu telefoanele, norii negri de furtună din depărtare şi puneau mai apoi fotografiile pe facebook, numărându-şi like-urile.

            -Am douăzeci de like-uri la poza cu norul-elefant! anunţase victorioasă fetiţa.

            -Asta pentru că ai tag-uit jumătate de clasă pe poză. Ai trişat, răspunse băieţelul. Mama, spune-i că a trişat, ceru el ajutorul unei instanţe superioare.

            Femeia de la volan îi privea în oglinda retrovizoare, care îi arăta deopotrivă copiii şi ridurile din jurul ochilor.

            Furtuna care ameninţa din zare făcea atmosfera din interiorul maşinii cu atât mai plăcută. Mergea încet, pe banda întâi, ca de fiecare dată când avea copiii cu ea. Pe DN1 se circula cu viteză. Încă nu ajunseseră în apropierea munţilor, pentru ca drumul să înceapă a se înşuruba împrejurul câte unui picior de stâncă, dar ieşiseră din zona marilor oraşe. Prin părţile acestea, întotdeauna se circula cu viteză.

            Ploua de două zile, şi şoseaua umedă strălucea uneori, atunci când soarele răzbea, pentru o clipă, din spatele câte unui nor. Celelalte maşini o depăşeau, curgând într-un şir neîntrerupt pe banda a doua. Apa drumului se lipea preţ de o clipă de roţi, săltând o palmă de la pământ, pentru ca apoi să cadă înapoi cu plescăituri mărunte, dese, formând un cântec şoptit. Fiecare nouă maşină care o depăşea era o nouă strofă. Fâşşşş. Fâşşşş.    

             De la mica lui răscruce, domnul profesor privea maşinile care goneau spre Câmpina, sau mai departe. În zilele în care se simţea foarte odihnit, îndrăznea să călătorească împreună cu maşinile care mergeau chiar şi dincolo de munţi, până spre Cluj. De cele mai multe ori însă nu le putea urma decât cel mult până la Câmpina.

              Maşina care se apropia încet pe banda întâi îi lăsă mai mult timp de gândire. De obicei avea la dispoziţie două-trei secunde în care trebuia să se decidă de unde vine şi încotro merge maşina pe care o alegea. De data aceasta însă se putu gândi în voie. Uite-o, vine de la Bucureşti şi merge la... Domnul profesor îşi cercetă repede puterile şi norii din zare, căutând să înţeleagă cât timp ar avea la dispoziţie astăzi pentru călătorie, înainte să vină ploaia sau să-l ia sfârşeala. Merge la Sibiu, la părinţii cei bătrâni, care locuiesc acolo într-un sat, chiar sub poala pădurii, hotărî el. Acolo merge.

             Maşina trecu pe lângă el semnalizând stânga şi făcând un mic ocol pe banda a doua, şi domnul profesor înţelese că şoferului îi fusese teamă să păstreze drumul drept din cauza lui. Pe el îl ocolise. Ieşise prea mult în DN1. Se retrase ruşinat doi metri în spate, de-a lungul drumeagului îngust pe care venise. De pe bancheta din spate a maşinii, doi copii îl priviră prin două telefoane smart atât cât să fure o fotografie, apoi îi mai aruncară încă o privire pe deasupra ecranelor, cu ochii măriţi de curiozitate. Maşina trecu de el, iar cei doi copii se mutară repede cu coatele sprijinite la lunetă, fără să-l scape din priviri pe domnul profesor.

             Cu siguranţă merg la Sibiu, la bunici. Tatăl lor este deja acolo, îi aşteaptă, croşetă domnul profesor ziua care începea.

             Îi plăceau mai mult toamnele uscate, cu frunze prăfuite aşternute în iarba încă verde, cu  umbre calde făurind colţuri dulci pe la rădăcinile copacilor, decât toamnele ploioase. Îi plăceau altfel de toamne decât cea care coborâse anul acesta – umedă şi mohorâtă.

             Parcursese bucata de drum ce-l despărţea de DN1 mai repede decât de obicei, pentru că nimic nu-i stârnise astăzi interesul. Marginile drumeagului îngust erau înecate în câteva straturi de frunze mucegăite, aşternute unele peste altele, formând o pastă tristă cu noroiul ploilor trecute. O vreme mersese prin clisa aceea, dar înainta încet, iar frunzele strivite ridicau spre el arome grele. Ieşi în fâşia de asfalt îngustă şi îşi continuă drumul pe aici.

             Din când în când, rar, câte o maşină trecea pe lângă el venind din spate şi îl claxona prelung, a ceartă. Întotdeauna îl certau când mergea pe fâşia de asfalt. Domnul profesor nu se necăjea însă. Bucata de drum pe care o avea de străbătut ca să ajungă la răscrucea lui, să iasă în DN1, nu conta. Punea privirile în marginea zării şi pornea.

             Viaţa începea abia după ce ajungea la capătul drumeagului, la răspântia cu DN1. Aici se oprea, îşi aranja cravata pe sub gulerul curat al cămăşii, potrivea reverele sacoului şi căuta cu degetele cel dintâi nasture al vestei, ca să se asigure că se vede. Cu o încredere nouă dată de imaginea verificată şi pusă la punct, îşi începea călătoriile.

            Odată, un tir cât un tren trecuse numai la o palmă de el, ridicând tot praful marginilor şoselei pe pantalonii lui la dungă, pe umerii drepţi sub sacoul gri-petrol şi în părul des şi cărunt. Închisese atunci ochii, luat prin surprindere de şoferul tirului, şi se lăsase cutreierat de valurile de curent care-i răvăşiră hainele.

           Ca şi cum nu ar fi fost suficient de grăitor acest gest al său, şoferul slobozise un şuierat prelung de vapor atunci când trecuse prin dreptul domnului profesor. Bătrânul îmbrăcat elegant pornise imediat pe urmele tirului. Vine din Bulgaria, începu el aventura zilei aceleia. Transportă castraveţi şi trebuie să ajungă la Baia Mare.

            Gândul domnului profesor se oprise o clipă, derutat de îndrăzneala celuilalt gând, dintâi, care propusese o destinaţie atât de îndepărtată. Cercetă cerul ca să înţeleagă dacă nu cumva va ploua astăzi, încurcându-i planurile de drum. Era senin. Aruncă o privire în spate, către Casa Verde ce se zărea în depărtare, de-a lungul drumeagului îngust şi drept ca tras cu rigla. Nu se vedea nicio mişcare prin livada ce împrejmuia casa. Şi atunci, cu o bucurie ce-i aducea luciri tinereşti în ochii cenuşii, se hotărî.

            Da, categoric vine din Bulgaria şi merge, cu castraveţi, la Baia Mare. Se grăbeşte pentru că este deja în întârziere cu o zi, a avut o pană la motor şi a fost nevoit să rămână cazat în marginea Bucureştiului mai mult decât plănuise. Şefii îl certaseră tot pe el, şi telefonul îi sunase într-una până când primise piesa şi reparase defecţiunea. Nici nu mâncase la masă, ca oamenii, în ultimele două zile, sărmanul.

            Astăzi îşi amintea cu drag ziua aceea în care umblase pe urmele tirului ce trecuse la numai o palmă de el. Cerceta ceasul din oră în oră şi însemna pe harta din mintea lui oraşele pe lângă care treceau. Dincolo de Braşov, în vreme ce străbăteau vechile cetăţi ale căror nume sunau atât de plăcut domnului profesor - Hălchiu, Hoghiz, Rupea, Saschiz – avuseseră numai probleme. Străzile şerpuite şi înguste obligaseră tirul să frâneze cu un şuierat descurajat la intrarea în localitate. Domnului profesor îi părea că Gulliver intrase în orăşelul liliputanilor. Le ieşiseră în cale căruţe cu cai frumos împodobiţi cu şnur roşu pe la urechi, ca să nu se deoache, şi iarăşi tirul a trebuit să meargă la pas, în urma lor.

           Ajunşi în Sighişoara multicoloră, domnul profesor se pierdu printre amintirile despre o iubire peste care trecuseră cincizeci de ani, şi nu mai continuă călătoria cu tirul. Plânse, surâse şi gesticulă, isprăvi discuţii rămase atâta vreme neisprăvite, ceru şi dădu explicaţii, şi când sufletul său fu împăcat cu această nouă încheiere a iubirii lui de acum jumătate de veac, domnul profesor descoperi că se înnoptase şi porni grăbit înapoi, către Casa Verde, fără să-l mai intereseze soarta tirului.

           Fusese singura călătorie pe care nu o dusese la bun sfârşit. Fusese însă o zi bogată, cu care mai apoi umpluse multe săptămâni ploioase. Când ploua nu ieşea la drum.

           Îşi cercetă ceasul de la mână. Trecuseră treizeci de minute de când maşina din care îl fotografiaseră doi copii cu telefoanele trecuse pe lângă el. Acum treceau de Breaza. La Nistoreşti este radar. Şi fix, pe pasarelă, şi mobil, pentru că mai mereu câte un echipaj de poliţie patrulează cu viteză mică, cu aparatul pornit, la vânătoare.

           Domnul profesor verifică vitezometrul: optzeci la oră. La limită. Se grăbeşte, gândi el, căutând repede un motiv potrivit grabei şoferiţei. Se grăbeşte, normal, pentru că... Se grăbeşte pentru că le este foame copiilor, şi bunica le pregăteşte bunătăţi de două zile, iar mamă-sa nu vrea să le strice foamea cu gustări pe drum.

           O maşină neagră aproape opri lângă el şi patru chipuri îl priviră cu atenţie din spatele geamurilor. Pesemne că uitase din nou de el, în focul călătoriei alături de maşina cu copii, şi ieşise prea mult în drum. Se retrase iute şi le zâmbi liniştitor celor din maşina neagră. Şoferul îşi roti degetele făcute coş în dreptul tâmplei şi apăsă acceleraţia. Maşina se îndepărtă în scrâşnet de cauciucuri. I se păru că cineva din spate se închină.

          Un domn are întotdeauna pantofii lustruiţi şi cravata aranjată, obişnuia să-i spună soţia sa. Îşi verifică pantofii. După trei ceasuri de privit maşinile, la marginea drumului, în zi de toamnă umedă, pantofii lui nu mai erau lustruiţi. Îi luceau în schimb pantalonii, pe la glezne, încărcaţi de apa murdară a şoselei, pe care atâtea roţi o aruncaseră la picioarele lui în ziua aceea.

          Surâse. Aşa se întorcea băiatul de la şcoală, stârnind singurele certuri pe care le purtase vreodată cu soţia sa:

          -Lasă-l. Să nu-l cerţi. Se spală, îi spunea domnul profesor.

          -Şi nu te interesează ce a făcut astăzi la şcoală de a ajuns în halul ăsta? se aprindea soţia lui. Crezi că de cuminte ce a fost a ajuns aşa?

         -Mă gândesc că o fi alergat, de vreme ce are pantalonii plini de noroi pe la glezne, răspundea domnul profesor. Nu cred că a fost nepoliticos şi cineva, din răzbunare, i-a aruncat cu noroi pe la glezne. Nici nu cred că s-a dus cu lecţia neînvăţată şi doamna l-a pedepsit, murdărindu-l. Este un băiat care a alergat până a ieşit sufletul din el, în pauza mare.

         -Să te ocupi, punea atunci ea capăt discuţiei, şi se închidea în dormitor, lăsându-i pe ei doi într-una din serile lor „ca băieţii”, când găteau lucruri care nu prea se puteau mânca şi îşi făceau apoi tartine cu margarină şi brânză rasă.

          Închise ochii şi inspiră adânc aer în piept, gustând cu plăcere aroma brânzei rase. Mirosul i se sparse de cerul gurii şi el surâse. De fiecare dată îi dădea copilului o farfurie mare, întinsă, din aceea în care răsturnau de obicei mămăliguţa. Urca băiatul în picioare pe un scaun de bucătărie, îi aşeza dinainte farfuria, bucata de brânză şi răzătoarea, iar el începea să radă neîndemânatic, bucurându-se de muntele de zăpadă ce se forma pe farfurie, mândrindu-se de încrederea ce-i dăduse tată-său şi chicotind încântat de complicitatea împotriva mamei care se închisese în dormitor, supărată pe ei.

          Când isprăveau, ungeau tartinele cu unt apoi le presau cu faţa în jos în mijlocul muntelui de brânză rasă din farfurie. În mijlocul amintirii se iviră dintr-o dată cei doi copii din maşina pornită spre Sibiu, şi domnul profesor înţelese: le este foame, săracii.

          -Dă-le şi lor câte o felie, Bogdănel, îi spuse fiului său.

          Amintirile i se amestecau adesea cu realitatea, făcând pe domnul profesor să trăiască într-o lume fericită în care Bogdan încă mai avea şapte ani şi depindea de el, soţia îi era alături şi-l certa atunci când lua partea băiatului, prefăcându-se supărată dar de fapt bucurându-se de o clipă de linişte, singură în dormitor, iar timpul lui era scurt, foarte scurt.

         În mod ciudat, pe măsură ce se apropia de sfârşitul vieţii, timpul lui se lungea. Petrecuse multe ore căutând un răspuns întrebărilor ce-i cutreierau nopţile: cum se poate ca timpul vieţii lui să se scurteze, în vreme ce timpul zilelor lui să se lungească? Orele îi păreau din ce în ce mai lungi, nesfârşite, iar viaţa din ce în ce mai scurtă, neîndestulătoare.

        Un Opel albastru se apropia, semnalizând frenetic din faruri. Domnul profesor măsură din ochi distanţa dintre el şi marginea cenuşie a şoselei. Ieşise din nou prea mult în drum, împins de dorinţa de a adulmeca aerul de pe urmele maşinilor, de a le adulmeca poveştile. Ridică braţul cu palma îndreptată către şoferul Opelului, într-un gest jumătate salut, jumătate recunoaştere a vinei: „ai dreptate, am greşit, îţi fac loc imediat”. Se retrase însă prea târziu pentru răbdarea celor din maşină, aşa fel că Opelul albastru încetini în dreptul lui, geamurile coborâră şi o ploaie de ameninţări se revărsă dinăuntru:

        -Tataie, matale nu eşti în toate minţile? Vrei să mă bagi în belea? Dă-i drumul acasă că mă dau jos la matale acuma!

         Geamurile se ridicară şi maşina porni ca glonţul. Cei dinăuntru continuau încă să vorbească. Le putu vedea buzele mişcându-se şi mâinile gesticulând cu supărare. Acasă.

          Cuvântul rămase agăţat între gândurile domnului profesor. Acasă, după plecarea lui Bogdan. Păstrase răzătoarea de brânză la îndemână până în ultima clipă, măcar că avea dinţii tociţi şi prinsese un pic de rugină. Bogdan râdea de el ori de câte ori venea pe acasă. Îi cuprindea umerii amândoi cu braţul său de bărbat tânăr şi-l scutura, râzând:

         -Tată, nu crezi că eşti cam tânăr ca să ai obiceiuri de om bătrân? Aruncă răzătoarea aia.

         Nu o aruncase până în ultima clipă. Casa fusese vândută cu tot cu răzătoarea dintr-un sertar al bucătăriei. În felul acesta rămăseseră în el toate, neatinse: răzătoarea, casa, soţia sa şi băiatul, curtea mică din faţă în care îi plăcea să pună trandafiri şi livada întinsă din spatele casei, pe care în ultimii ani nu o mai putuse îngriji, iar pomii dăduseră din ce în ce mai puţin rod.

         Cercetă speriat ceasul de la mână. Se apropia amiaza. Ora mesei. Trebuia să isprăvească iute, pentru că nu putea pierde ora mesei. Nu mâncase nimic nici dimineaţă, grăbit să prindă cele dintâi ceasuri pe locul său obişnuit, la răscrucea cu DN1. Valurile de maşini aducătoare de viaţă treceau dimineaţa, de la Bucureşti către Sinaia ori Predeal, în fiecare sâmbătă. Din această pricină sărea peste masa de dimineaţă.

          Amiaza. Copiii care îl fotografiaseră cu telefoanele tocmai ce ajunseseră în Sibiu. Maşina oprise în poarta cea de sub poala pădurii, claxonând de trei ori scurt, a veselie, şi scoţând din casă pe cei bătrâni. Femeia apăru în pragul bucătăriei, ştergându-şi mâinile pline de făină pe şorţul înflorat şi potrivindu-şi basmaua pe cap. Bătrânul se ivi de după casă, bătând amarnic din picioare pe loc, ca să cadă de pe cizmele înalte, vânătoreşti, noroiul grădinii.

          -Puii maichii pui! îi chemă pe numele lor de alint femeia, şi ochii i se umeziră imediat ce vorbele fură slobozite în curte.

          -Iar plângi, femeie? o certă bătrânul, cătrănit mai mult din pricină că ochii lui părură a dori să se ia după ai ei şi nădăjduind că îi va aduce la ascultare cu glasul aspru.

          Copiii le alergară dinainte. Domnul profesor cumpăni o clipă dacă telefoanele vor rămâne în maşină sau vor veni cu ei. Decise repede să le părăsească pe bancheta din spate a maşinii. „De unde le vor fura blestemaţii de hoţi, scăpând astfel pe bieţii copii de farmece”, se pomeni el gândind, şi surâse. Şi acum, la masă.

          Se întoarse şi porni încet înapoi, pe drumeagul cel îngust, lăsând în spate spinarea lată, cenuşie, a şarpelui drumului naţional. Împingea roţile înalte ale scaunului cu rotile cu amândouă mâinile, cu mişcări ritmice de vâslaş. Le prindea din spate şi le avânta înainte, simţind în palme noroiul drumului, prins de ele.

          În zile umede ca aceasta ajungea înapoi, la Casa Verde, cu palmele pline de pământ. „Vine el la mine, singur, dacă vede că eu nu mă mai îndur să mă aplec către el”, răsărea un gând pe care şi-l simţea, cumva, ghiduş.

          Scaunul cu rotile înainta greu. De fiecare dată, domnul profesor obosea încă înainte de a ajunge la jumătatea distanţei dintre Casa Verde şi DN1. Întorcea atunci scaunul cu faţa la drumeag şi cu spatele la lanul de porumb şi se odihnea câteva clipe, frământându-şi palmele ca să facă sângele să circule din nou prin ele. 

          Ajunse înapoi, la Casa Verde, după un ceas întreg de muncă. Porţile cele mari erau deschise larg, şi curtea era plină de străini. Se potriviseră în acelaşi timp maşina de pâine, băieţii de la cablu sosiţi pentru televizorul din camera asistentelor şi o echipa de filmare ce roia în jurul unei prezentatoare foarte tinere. Domnul profesor încercă să le ticluiască pe loc câte o poveste fiecăruia, dar străinii se mişcau prea repede şi îi încurcau toate firele gândurilor.

          Renunţă, trecu pe sub arcada de la intrare, pe care stătea scris frumos Casa Verde şi intră în curtea largă, ocupată acum toată de maşini şi cabluri. Mirosea a ciorbă, şi domnul profesor porunci mâinilor să grăbească ritmul. Din spate, cineva apucă mânerele scaunului şi împinse, preluând controlul. De cele mai multe ori asta îl necăjea foarte tare, dar astăzi fu recunoscător, pentru că agitaţia neobişnuită din curte îl obosea şi-i amesteca gândurile.

         Când ajunseră la intrarea principală, deasupra căreia se afla panoul albastru pe care scria Direcţia de Asistenţă Comunitară – Cămin de Bătrâni, domnul profesor coborî privirile în pământ, ca de fiecare dată. Citise inscripţia numai o singură dată. Prima dată. De atunci evitase să mai ridice ochii la ea.

Asistenta care împingea scaunul urcă panta de la intrare, îl conduse până în sala de mese şi îi găsi un loc liber.

          Din mijlocul curţii, prezentatoarea cea tânără rămăsese cu privirea pe urmele bătrânului cu cămaşă albă şi cravată, cu un nasture al vestei ivindu-se din deschizătura sacoului cu revere lustruite de vreme. Îşi culesese materialul pentru reportaj, dar bătrânul acela avea ceva care o făcu să ezite.

          -Cine este? întrebă mai mult în vânt, fără să verifice dacă în preajma ei se află cineva care să-i poată răspunde.

          -Un moş nebun, spuse şoferul de pe maşina de pâine, aruncând vorbele peste umăr în vreme ce urca la volan. Iese în fiecare zi în DN1, singur. În fiecare zi încearcă să se omoare, împingându-şi căruciorul pe rotile până în mijlocul drumului. De nu ştiu câte ori a fost numai la un pas să reuşească. Şoferii însă îl observă în ultima clipă şi-l ocolesc. Nu înţeleg ce fac în vremea aceasta cei care îl au în grijă? Cineva trebuie să răspundă pentru el, nu se poate să-l laşi aşa, de nebun, pe drumuri, când el are aşa gânduri negre. Nu-l vezi într-o bună zi şi-l calci. Nu te bagă în belea, nevinovat? Să facă cineva ceva, dom’le!

Vizualizări: 178

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor