toamna îmi strângea trupul ca un teasc
prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele
galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
numai eu vedeam moartea cum intră în ei
era atât de blândă!
le punea o eşarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini
pomii se decolorau ciudat şi neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu şi maro-albicios
păreau un regiment de soldaţi
înghesuiţi într-un camion pe un drum de ţară
apoi s-au înclinat balanţele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau
le auzeam strigătul
şi am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-şi mormântul
sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an

la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Laurenţiu Belizan pe Septembrie 14, 2010 la 10:06pm
Irina, toamna ne ucide blând pe toți ținând primăvara ascunsă la spate.

mulțumesc
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Septembrie 12, 2010 la 10:23pm
să nu ne ucidă frumos prea devreme o serpuire de stari, nuante, culori, asemeni blandei morti prin care toamna incepe sa-si coloreze trecerea spre radacinile exilate.
"sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an

la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară"

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor