Sărbători tihnite vs sărbători ţicnite (II)


Sărbători tihnite

vs

sărbători ţicnite (II)

 

Spuneam în finalul rîndurilor mele de săptămîna trecută că lectura cîtorva articole – mai ales a unuia, cu asupra de măsură – ale dlui Andrei Pleşu a avut darul, pe de o parte, să-mi tulbure gîndurile, cu efecte nu tocmai faste pentru tihna forului meu lăuntric iar pe de alta, să mă determine să-mi abandonez intenţiile uşor idilice de a-mi petrece în serenitate sfîrşitul lui 2010. Însă acum, înainte să atac cestiunea în cauză, mi-am spus că n-ar fi rău să creionez un succint portret al celui care mi-a provocat această inexorabilă mutaţie, fără pretenţie de exhaustivitate, atîta vreme cît despre un personaj aşa de luxuriant se pot scrie tomuri. Şi cum rîndurile dlui Gabriel Liiceanu* îmi par a fi emblematice prin modul în care ele reuşesc să radiografieze cu nesmintită acurateţe şi nedisimulată sinceritate, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anumită tipologie, n-am putut să le eludez. Frapanta veracitate a portretului făcut omului Pleşu e de netăgăduit, atita vreme cît autorul lui este unanim recunoscut a fi cel mai apropiat prieten şi colaborator al său.

Personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şî surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ceea ce i se întîmplă să facă, modelînd în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma forma oricărui context (de la petrecere cu lăutari la întîlniri cu domni în vîrstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, dotat cu o bună-credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor cînd e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul cînd sînt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii, Andrei Pleşu excită lesne fantasma colectivă a intelectualului român care, de la revoluţie încoace, păcălit în cîteva rînduri de istorie şi devenit mefient, a decis să aleagă vigilenţa şi să practice subtilitatea ca metodă şi atunci cînd nu e cazul. Lent cînd e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc agitat şi este îngrijorat – cînd e prea tîrziu – de viitorul ţării. Febril de ultimă oră, pus pe detectat şi demontat mecanisme oculte, devine semnatar şi strîngător de semnături. Întruchipează, pînă la desăvîrşirea lor paranoică, inteligenţa combinatorie de tip viril şi cleveteala cu spasme preponderant feminină.

Aş mai adăuga doar faptul că opera sa (strînsă în peste 20 de volume, multe dintre ele apărute la „Humanitas”, editura dlui Gabriel Liiceanu) de scriitor, estetician, critic, istoric şi teoretician de artă, în timp, va explora tematic şi vaste teritorii aparţinînd moralei, antropologiei culturii ori filozofiei religiilor. Originalitatea ideilor vehiculate şi stilul rafinat dar nu lipsit de percutanţă, l-au impus definitiv drept unul dintre cei mai redutabili eseişti români, articolele sale apărînd în prestigioase periodice culturale şi ştiinţifice naţionale şi de aiurea. Alături de Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru ş.a. face parte din grupul discipolilor care-l vor audia la Păltiniş pe filozoful Constantin Noica, stabilit acolo în 1975. În urma scandalului orchestrat de Securitate în anii ’80 cu scopul discreditării vîrfurilor intelighenţiei (generic numit „meditaţia transcedentală”), i se ia dreptul de semnătură şi i se impune domiciliu forţat în satul Tescani. După 1990, devine profesor universitar, fondează „New Europe Foundation”, fiind rector al colegiului omonim, realizează emisiuni tv şi acceptă importante demnităţi publice (ministru al Culturii şi al Afacerilor Externe, membru al colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitătii, consilier pentru Relaţii Internaţionale al preşedintelui Traian Băsescu), în paralel desfăşurînd o susţinută activitate publicistică. Şi pentru că toate acestea şi încă multe altele trebuiau să poarte un nume (Marin Sorescu dixit!), li s-a spus, pe scurt, Andrei Pleşu. A! Uitasem! În 1993, fondează şi conduce revista săptămînală „Dilema” (azi, „Dilema Veche”).

Pe dl Andrei Pleşu îl apreciez îndeosebi pentru fineţea şi exuberanta mobilitate a observaţiilor sale atunci cînd, cu neîndoioasă aplicaţie ia, în scris, pulsul naţiunii ori cînd face, cu un patetism bine temperat, referire la mizerabilitatea vieţii noastre cotidiene. Care viaţă continuă şi azi, dar parcă mai abitir, să penduleze între „(...) ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir”, aşa cum nota domnia-sa într-un articol** vechi, dar extrem de actual. Însă nu pot fi de acord decît cu jumătate din diagnosticul pus atunci cînd, în acelaşi articol, tranşează necruţător:„Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”. Bun, că sîntem cu toţii victime, se vede cu ochiul liber, de la o poştă. Dar oare chiar sîntem, in corpore, vinovaţi? Fără nici o excepţie? Bunăoară, eu, unul, nu mă simt deloc culpabil pentru halul în care a fost adusă ţara, devenită o „(...) insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă”, cum o numeşte dl Pleşu. Şi, hélas, nu sînt singurul. Aş vrea să fiu bine înţeles. Asta nu inseamnă că mă exonerez de vreo răspundere civică sau că-mi încalc deliberat principiile etice. Încerc doar să-mi îndeplinesc cît mai onorabil cu putinţă obligaţiile faţă de aşa-zisa societate în care îmi duc traiul. Ba, de multe ori, chiar am izbutit să fac mult mai mult decît am crezut că se cuvine, din poziţia mea socială de om absolut obişnuit. Fără să aştept pentru asta vreo recompensă sau cine ştie ce ditirambice encomioane. Dar a mă simţi vinovat pentru năpasta abătută asupra României, nu cumva ar însemna să devin complice cu tagma jefuitorilor acestei naţii? Cu toţi aceia care, aleşi de un popor abulic sau împinşi de la spate pe căi oculte s-au trezit înşurubaţi atît de vîrtos în cele jilţuri boiereşti încît acum e foarte greu dacă nu chiar imposibil să fie dislocaţi din ele?

 

©Bogdan Toma

 

*„Portret de premiant hulit” în volumul „Declaraţie de iubire” (ed. Humanitas, 2001, p.127)

** „Martirajul limbii române” în „Dilema veche”, nr. 171 din 19 mai 2007)

 

Foto: Andrei Pleşu alături de Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, la Păltiniş

 

 

 

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de catalina pe Ianuarie 31, 2011 la 7:01pm
Dar a mă simţi vinovat pentru năpasta abătută asupra României, nu cumva ar însemna să devin complice cu tagma jefuitorilor acestei naţii? Cu toţi aceia care, aleşi de un popor abulic sau împinşi de la spate pe căi oculte s-au trezit înşurubaţi atît de vîrtos în cele jilţuri boiereşti încît acum e foarte greu dacă nu chiar imposibil să fie dislocaţi din ele?

am citit cu atentie scrierea dv!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor