Sărbători tihnite vs sărbători ţicnite (III)


Sărbători tihnite vs sărbători ţicnite (III) 

 

A mă simţi în vreun fel vinovat pentru năpasta abătută asupra României – mă întrebam io în finalul articolului trecut – n-ar însemna, mai pe şleau spus, să fiu părtaş cu spoliatorii acestei naţii? Sau cu aleşii unui popor abulic (în bună parte) ori cu cei cocoţaţi (pe căi tainice) în jilţuri atît de sus-puse, încît acum, molipsiţi cu vertij, nu mai pot coborî ioc din ele? Ba bine că nu şi chiar departe de mine gîndul că m-aş putea prenumăra vreodată, în vreun fel sau altul, printre declanşatorii unui „vîrtej toxic” sau al unei „tornade” devastatoare – cum le numeşte dl Pleşu în articolul * domniei-sale, la care mi-am permis să fac referire săptămîna trecută – şi care să aibă drept rezultat tulburarea fără precedent a bunului mers al vieţii cetăţii. Care viaţă a cetăţii, spune domnia-sa, „a devenit o baie de vulgaritate”. Baie de vulgaritate? Ar fi bine să fie doar atît...  Mi se pare a fi o formulare făcută cu mult prea multă condescendenţă.

 

Supralicitînd (justificat, cred io!), mi-aş permite să spun că viaţa cetăţii noastre este transformată demult într-un funambulesc teatru de operaţiuni sui-generis, în faţa căruia baia de vulgaritate păleşte pînă la dispariţie, fiind substituită de o meteahnă greu de vindecat în aceste vremuri: agresivitatea – sub diferitele şi complexele ei forme de manifestare – care a devenit atotstăpînitoare. Pe stradă, la volan, în instituţiile statului, la serviciu şi nu în ultimul rînd în mass-media, se manifestă pregnent o agresivitate avînd valenţele unui autentic simptom patologic în plină evoluţie, care se revarsă în valuri din ce în ce mai greu de stăvilit. Poate tocmai de aceea, dl Andrei Pleşu se şi întreabă retoric: „Cum ne-am mai putea reabilita în ochii noştri şi ai celorlalţi? Ce mai e de salvat?”. Domnia-sa oferă şi un posibil răspuns, trecut, evident, prin extrem de fina grilă umanistă a formaţiunii şi preocupărilor dumisale profesionale de sorginte eminamente umaniste, aşezînd batjocorirea fără precedent a limbii române în pole-position-ul factorilor care generează, întreţin şi amplifică pe zi ce trece, această stare de mitocănie extremă, mergînd de la grotesc la tragic, care a cangrenat toate straturile vieţii noastre sociale: „Se vorbeşte sîngeros de urît, cu un apetit al promiscuităţii şi al degradării de care cu greu ne vom putea vindeca. (...) A vorbi şleampăt, răstit, ofensator, grobian şi, pe deasupra, greşit, a nu acorda atenţie greutăţii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sînt tot atîtea feluri de a introduce, în mediul in care te manifeşti, o primejdioasă otravă. Strici bunul-gust, jigneşti buna-cuviinţă, tulburi ordinea firească a lucrurilor şi deformezi sufletele”. Trist dar cum nu se poate de adevărat. Culmea e că toţi aceşti profanatori ai limbii române (printre care, paradoxal, se prenumără nepermis de mulţi jurnalişti, profesori respectabili, analişti de toate speciile, politicieni, lideri de sindicat, toţi avînd, drept numitor comun, aceeaşi deplorabilă prestaţie publică), pentru care scrisul şi/sau vorbitul ar fi trebuit să constituie, dacă nu o profesiune de credinţă (cu tot ce decurge din asta), măcar un violon d’Ingres, în loc să fie acolo unde le-ar sta cel mai bine (în puşcărie sau în casa de nebuni, vorba poetului), îşi dau aere de mari formatori de opinie, ba, mergînd mai departe, unii visîndu-se chiar... modele! 

 

Bref, uşor iritat de aserţiunea dlui Pleşu cum că, pentru toată această stare de dezintegrare socială, decădere morală şi corupţie generalizată, aş fi şi io unul dintre culpabili („Sîntem cu toţii vinovaţi şi cu toţii victime”), mi-am încălcat embargoul instituit pe perioada sărbătorilor de iarnă asupra mass-media din propria-mi casă, reluîndu-mi păguboasele-mi îndeletniciri. Drept pentru care am deschis televizorul, radioul şi internetul şi am purces întru aflarea măcar a unora dintre răspunsurile la întrebările care mă sîcîiau, nedîndu-mi pace. Aşadar, în periplul meu mediatic, dintru început, am ignorat subtil beştelirea limbii române de către toţi aceia pomeniţi mai sus, mahalagismul cumplit al vieţii politice care nu mai intrigă aproape pe nimeni, ştirile de la ora 17 şi fetele de la pagina 3. Ce mai tura-vura, am evitat tot ceea ce am crezut io că mi-ar abate atenţia de la scopul propus şi mi-am fixat colimatorul exclusiv asupra intelighenţiei româneşti şi a prestaţiilor vîrfurilor ei de lance (mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin lamentabile), încercînd să mă dumiresc de ce avem (încă) intelectuali de rasă în timp ce intelctualitatea este atît de costelivă, abulică, inconsecventă, coruptibilă, cabotină, pervertită. I-am eliminat, aşadar, pe toţi aceia care n-au nici un vizavi cu biata noastră ţărişoară, păstrînd  „Oamenii care n-au spiritul nervos-imitator, nici înjosit în apetituri şi vanităţi particulare, se ţin, în chip firesc, departe de grosolăniile modelor intelectuale sau politico-sociale.” ** Crezînd io, în naivitatea mea funciară că toate acestea mă vor ajuta să ies cu brio basma curată de sub acuzaţia (gravă?) a maestrului Pleşu. Ce-a ieşit? Vom trăi şi vom afla săptămîna viitoare, în coda micului meu serial din acest început de an. 

© Bogdan Toma 

 

* „Martirajul limbii române” în „Dilema veche”, nr. 171 din 19 mai 2007

** Paul Zarifopol, „Din registrul ideilor gingaşe”,1926

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Doina Ira - Tăutan pe Februarie 9, 2011 la 1:22pm

Trist dar adevarat! Cu totii suntem vinovati. Si daca recunoastem, ce? Schimbam lucrurile cu ceva? Recunoastem doar pentru a ne impaca cu noi insine. Sigur, atat cat o putem face. Cand este vorba de trecut la fapte, de facut ceva concret, ne amintim ca suntem romani si ca mai mult decat sa ne lamentam si sa spunem ca ne simtim vinovati, nu putem face. Asteptam "agenturili" straine sa vina si sa ne mobilizeze. Cand am devenit un popor atat de jalnic?

Cat priveste maltratarea limbii romane, a frumoasei noastre limba romana, nu mai sunt multe de spus. A spus domnul Plesu ce era de spus. Au mai spus-o si altii. Din pacate, degeaba. Nu pot sa nu ma tot intreb, catre ce ne indreptam? Oameni buni, catre ce ne indreptam?

Draga Bogdan, ca de obicei, aduci in prim plan subiecte interesante. Este, repet, o placere sa citesc articolele tale. Apreciez, in mod deosebit, punctul tau de vedere, extrem de pertinent si documentat, asupra tuturor subiectelor abordate.

Ganduri bune!

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor