Scrisoare de adio


Un cuvânt. Mai multe.
Cuvintele se pot transforma în gânduri, iar gândurile în sentimente.
Durerea asta mă apasă, mă sfâşie! Mă privesc în oglindă cu un dezgust infinit. Privesc o faţă străină, şi totuşi atât de cunoscută. Mă întreb cum de am ajuns să nu-mi recunosc imaginea. O imagine schimbată de toate războaiele din mintea mea, de toate jocurile vieţii. Mi-e greaţă şi am cearcăne mari. Atâtea semne pe mâini...fiecare semn, spunând o poveste. Ochii, încă vorbesc despre trecut, buzele şoptindu-i regretele.
Timpul îi iartă pe cei ca mine, pe mincinoşi ai destinului. Dar eu tot pe el îl învinovăţesc. E mai simplu aşa, nu? De ce să nu dau vina pe timp şi eu ca să scap cu basma curată? Timpul iartă. Eu nu. Încă mă sfâşie rănile trecutului. Încă regret eşecurile şi încă plâng după persoanele care s-au şters din viaţa mea. Încep să conştientizez de ce lumea m-a lăsat. Sunt o persoană deplorabilă, mă înec în propiile-mi lacrimi. Încă blestem trecutul, când el este deja mort; încă visez la viitor, când acesta nu este născut; încă fug de prezent, când el este singurul viu.
Îmi amintesc vag că îmi trăiam viaţa cu un scop anume, aveam mereu o destinaţie, un drum de parcurs. Acum, îmi car zilele în spate ca pe nişte poveri, şi mă străduiesc doar pentru căteva clipe de euforie, ca mai apoi să mă simt părăsită... Sunt depăşită, nu ştiu dacă mai pot duce această povară.
Încă îmi amintesc de rănile cauzate de nedreptăţile primite, de zâmbetele oamenilor iubiţi, de frumuseţea lumii. Tot simt durerea respingerii, rănile abandonului. Blamez timpul că a lăsat atâtea lucruri să treacă pe lângă mine, că le-a lăsat să moară.
A fi respins, te doare. Simţi ură, furie, regret.
A fi abandonat, te ucide. Clipă de clipă, conştientizezi că nu mai ai motive să trăieşti. Simţi lipsa celor care nu mai sunt cu tine. Încet, încet simţi lipsa propriului tău suflet, care de teama durerii, ţi-a părăsit trupul.
Visele mor. Ştiu asta acum. Am trăit-o de prea multe ori. Parcă visul ar fi un drog, o ţigară pe care o fumezi: îi simţi senzaţia, plăcerea, şi înainte să ştii, eşti dependent. Nici măcar nu mai eşti conectat la realitate. Dar nu merge aşa, pentru că oamenii sunt unici, cu adevărat. Când ei nu pot dormi, visează; când nu pot visa, distrug vise. Noi, oamenii, fugim de real de parcă ne ameţeşte, de parcă răul este bun şi bunul este rău, trezindu-ne că evadăm din ceea ce suntem. Fugă, evadare, minciună. Cuvintele acestea sunt legate. Cum? Păi omul va minţi şi va trăda pentru a evada din realitate.
Îmi ţin capul în mâini. În astfel de momente aş vrea să cad într-o prăpastie nesfârşită. Aş vrea să fiu în locul oricărui om, dar nu a mea. Nu cred că există persoană care să se urască mai mult decât mă urăsc eu. Doare al naibii de tare când te trezeşti din vis, când el dispare şi nu îţi mai rămâne nimic. Un nimic care nu există, pentru că, atât timp cât ai visat, viaţa trecea pe lângă tine, realitatea te uita. Atâta durere, atât regret, pentru un drog administrat în exces. Sevrajul doare, oricine ar fi, oriunde ar fi.
Dar noi continuăm, căutând un adevăr mincinos care să ne hrănească sufletele. Continuăm să mergem pe o cale ce nu o cunoaştem, continuăm a ne lupta cu propria dependenţă.
Ştii că eu nu înţeleg ce mi se întâmplă? Nu ştiu de ce am ajuns aici, acum. De ce nu-mi recunosc faţa în oglindă? Sunt o străină şi atât. Oare când voi spune...”astăzi sunt fericită cu adevărat!”. Nici nu ştiu când am zâmbit ultima oară...
Numesc realitatea crudă, ucigătoare pentru că ea îmi otrăveşte sufletul. Încet îmi pierd visul doar din cauza raţiunii. Şi atunci adevărul doare. Totuşi, noi continuăm!
Încă pot vorbi, pot înţelege. Îmi înţeleg rănile şi îmi ţin puterea puţin râmasă în mâini. Rgret tot ce-am pierdut. Mamă!!!Tu mai îţi aminteşti când mă strângeai în braţe şi mă dezmierdai cu vorbe bune? Of, voi prieteni, ce vremuri au mai fost... Acum, alint acele amintiri. De ce au dispărut momentele atsea? Cum am ajuns aici?
Acum sunt decât timpuri pierdute şi uitate. Liniştea a dispărut, noaptea nu mai cântă iar eu mă strădui să preţuiesc trecutul. Poate greşesc, poate sunt atât de oarbă încât pot crede că lumea e perfectă. Viaţa...aşa cum este, aşa cum ne-a fost oferită, este un dans etern în care nu ştim paşii, dar îi învâţăm. Am trăit o viaţă fără a şti ce înseamnă momentul. Si zi după zi, am lăst viaţa să-mi scape din mână. Într-un fel, am ucis o parte din mine în fiecare clipă, pierdută în agonie. Am sufletul atât de încărcat.
Nu am mai vorbit cu nimeni de multă vreme, am renunţat la ideea că m-ar asculta cineva. Refuz să mă mai îmbăt cu iluzii. GATA!
Ah... viaţa, ce cuvânt greoi. Nu mai are nici un rost, nu mai pot. Renunţ! Poate unii mă vor înţelege, iar alţii mă vor judeca, mă vor acuza de laşitate, pentru că nu am avut puterea de a lupta până la capăt. Dar trebuie să înţelegeţi: pentru mine, lupta cu drogurile, e o luptă fără victorie.
Şi geamul ăsta deschis.... oare acolo e liniştea?





[este pura fictiune, nu sunt trairile, nici zbuciumul meu]

Vizualizări: 89

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Delia Staniloiu pe Februarie 28, 2010 la 8:08pm
Draga Malina, nu stiu daca textul citit e imaginatie sau e insasi viata ta,oricum ar fi(desi eu doresc din suflet sa nu fi tu eroina acestei poevestiri) trebuie sa-ti spun sa nu cazi in teribila greseala si sa crezi ca gindurile de acum sint adevaruri absolute.Ceea ce se intimpla este numai o stare nefericita de moment care va trece.Durerile sufletului le vindeca numai timpul iar cu adevarat si total, fericiti sint numai prostii.Alunga aceste ginduri.Viata este UNICA si avem datoria sa traim si sa luptam pentru ea.Poate esti o persoana tinara dar,indreapta-ti inima spre dumnezeu ca nu te va lasa niciodata disperarii si daca problemele te depasesc, este suficient sa-i lasi lui grijile tale si ai sa vezi ca totul se va rezolva.Iar daca vrei sa vorbesti cu cineva si nu numai, sint aici.Trebuie numai sa spui.Curaj draga mea.O sa vina o zi cind ai sa rizi de aceste ginduri nastrusnice.Eu as fi bucuroasa daca ai accepta dialogul.Cu mare incredere in discernamintul tau.
Comentariu publicat de Floryana Turculeanu pe Februarie 28, 2010 la 4:07pm
Malina, draga mea, tot ce-am citit m-a emotionat profund! M-am vazut eu cu ceva timp in urma cand, la fel ca si tine, credeam ca a nu mai fi e mai bine decat a fi. Toate sunt trecatoare, crede-ma, si bucurii dar si tristeti...incearca sa depasesti momentul, vor veni si zile mai luminoase, ai doar rabdare, timpul rezolva totul! Daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva care ar uita de el doar sa-ti asculte pasurile, iata, m-ai gasit! Scrie-mi doar daca vrei sa vorbim personal si considera ca de acum nu mai esti singura! Linistea e doar in Dumnezeu si in tine, cauta adanc, vei gasi puterea! Cu prietenie sincera si calda, floryana.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor