Umezeala amintea ghearele aprige ale iernii. Totul era jilav, iar picăturile de rouă, grele, aplecau crenguţele tinere şi se strângeau către vârf. O boabă strălucitoare de rouă se legăna în vârful crengii şi apoi se desprindea alăptând pământul reavăn. Dinspre dealuri venea un miros aspru ce ascuţea adierile de vînt. Curgeau valuri de aer peste case, le umezeau, le frămîntau iar oamenii se strecurau cu iuţeală prin lumina ce se prefigura. Alergau între case şi grajduri sau acareturi, cu umerii strînşi, amorţiţi de somn.
Peste tot satul o samă de zgomote tresălta adunîndu-se sau risipindu-se; strigătul bărbatului alungând câinele, primele păsări ce-şi potriveau glasul după venirea luminii, cocoşii ce îndemnau la vrednicie. Bura de zgomote şi mirosul fumului iute pe care-l scotea lemnul de salcîm şi frunzele livezilor însemnau viaţa satului de cînd se ştia el. O viaţă de om pe care o împarţi după mirosuri. De unele dintre ele abia îţi mai aduci aminte, pe altele cugetul tău nu vrea să le uite, revin periodic şi înseamnă viaţa ta ca pe un răboj.
Mirosurile tinereţii nu mai însemnau mare lucru, chiar dacă acum era primăvară şi chiar dacă fumul şi zgomotele au rămas peste sat, mirosurile sunt altele şi cele pe care
le-a trăit tinereţea de mult sunt uitate.
Ioan, bătrînul îşi privi alene palmele de parcă acestea ar fi putut să-l ajute la descifrarea misterului. Stătea pe prispă, între stîlpii subţiri de lemn. Lemn de salcîm măcinat de vreme. Se lustruiseră stîlpii de la trecerea mîinilor şi a ploilor, îi lustruise vîntul şi anii. Se subţiaseră mereu, lemnul plesnise, iar din rănile lor făina curgea ca un puroi; făină de lemn prea bătrîn şi răscopt.
Ioan, bătrînul stătea pe prispă, îşi privea mîinile noduroase cu pielea atît de îmbăţoşată încît nici mirosul nu se mai prindea de ea. Stătea cu spatele la casa în care-şi dusese viaţa, crescînd copii şi îngropînd rude. In dimineaţa asta casa era tăcută şi întunecată. Ferestrele negre păreau că ascund numai noapte. Puteai crede că nu o casă, ci doar un zid cu ferestre separă omul de noaptea ce se pierde.
Noaptea aleargă spre văile întortocheate ale dealurilor, iar omul se gîndea, acum la bătrîneţe, ce nerozie făcuse în toată acestă viaţă a sa. Işi crescuse copiii şi-i alungase din sat, risipindu-i cît mai departe. Si nu copiii fuseseră vinovaţi fiindcă ei nu pomeniseră altceva de la naştere decît dorinţa lui ca ei să nu mai trăiască în satul părintesc. Ii ridicase cărînd coşuri şi rucsacuri cu merinde, prin oraşe din ce în ce mai îndepărtate. Plecase după ei des şi-i dezobişnuise să se mai întoarcă, le risipise dorul de casa bătrînească, de sat, de locurile care se schimbau sălbaticindu-se, lipsite fiind de braţe tinere. Ii văzuse tot mai reci, mai străini. Nişte oameni palizi şi posomorîţi ce-şi petreceau cîteva ore lîngă un ţăran tăcut. Crescuseră copiii lui tot mai legaţi de asfaltul sfărîmicios, de blocurile duhninde, de maşinile zgomotoase, iar el, pe vremea aceea se bucura şi se mîndrea pentru că în sat despre copiii lui se dusese vestea. Se rostuiseră şi deveniseră oameni, lucrau în fabrici mari, aveau funcţii greu de ţinut minte. In sat vneau rar şi plecau repede, chemaţi de treburile lor. Fiecare gînd către copiii lui îl înfiora pe Ioan, bătrînul, iar anii treceau şi-i risipeau în oase tot mai adînc chemarea morţii pe care la început n-o bagi în seamă. Dar nu de moarte îi era frică lui Ioan, bătrânul, niciodată nu se lăsase pătruns de spaima morţii, fiindcă ştia el ca toţi ai lui, că odată ce te naşti trebuie să ajungi la capătul drumului. Iar de vrei, iar de nu vrei, pămîntul te va cuceri odată şi odată şi poate că asta e cea mai mare bucurie a unui ţăran.
Peste bătătura casei se scuturaseră mereu florile de cireş, pălise iarba şi de multe ori reparase poarta de la grădină care se prăvălea tot la vreo trei ani. Via dăduse poamă multă şi îngrijit fusese pusă la butoi ca apoi să ia drumul oraşelor. Intotdeauna simţise Ioan, bătrînul o strîngere de inimă cînd pusese vinul în vasele de plastic care nu-i priau. Simţea cu se zbate fiinţa lui gingaşă ori în vasele cu pereţi neprimitori, ori în mîna celor care nu ştiau cum să-l guste, care nu puteau să-i pătrundă înţeleapta folosinţă. Il îndurera să-i vadă dîndu-l peste cap nepăsători, cu gîndurile aiurea, fără să priceapă minunata alcătuire, fără să se lase străbătuţi de duhul luminii ce pîrguise strugurii, de aerul molcum de toamnă, cînd parfumurile sunt grele de dulceaţa chihlimbarie sau ca şi a rubinului cel nobil. Uşor ca şi pana păsării, ce pluteşte în aerul lipsit de vînt al serii, sau pătimaş ca sînul unei fetişcane nedat la mîngîiere, răzbunător ca un suflet gelos, ori aducător de alinări asmeni unui bătrîn sfătos. Aşa era vinul lui! Si nu era una cu apa clorurată de la chiuvetele lor rîgîitoare ce-şi răspîndeau duhoarea din fiinţele industriale.
Trecuse vreme, deci! Şi iată-l acum stînd pe prispa casei, în acestă dimineaţă de primăvară şi gîndind că mare prostie făcuse. Işi îndemnase copiii către oraşele îndepărtate, le tăiase rădăcinile, iar ei nu mai aveau acum cale de întoarcere. Chiar dacă ar fi vrut să revină la casa părintească, n-ar mai fi avut înţelegere, mintea lor şi faptele lor ar fi fost legate de noile obiceiuri, de noile învăţături. Ar fi fost numai suferinţă! Şi oameni şi locuri s-ar fi luptat, fiecare încercînd să-l răpună pe celălalt. Nedrept ar fi fost şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Aşa fiind, o casă rămînea în urma lui: se va înstrăina sau se va risipi. Va muri o casă, plătind pentru greşelile unui om. Duhul ei începuse deja să zboare deasupra ogrăzii, se zbuciuma peste acareturile împuţinate, încerca să se desprindă şi să salte spre marea călătorie. Doar mîinile acestui ţăran bătrîn îl mai ţineau, rechemîndu-l de fiecare dată. Iar el se întorcea, tot mai schilodit, tot mai nevolnic şi de ficare dată mai cădeau din scîndurile bagdadiei, se mai risipea un colţ de lut, mai aluneca un stîlp, se mai scuturau nişte şindrile.
Singur pe colţul său de prispă, Ioan, bătrînul stătea cu mîinile încleştate şi gîndea că şirul strămoşilor îngropaţi în cimitirul din deal se va opri aici. El va fi ultimul şi parcă nu asta era marea tristeţe ci faptul că cei care vor urma vor fi îngropaţi printre străini unde nu-i va cunoaşte nimeni, unde trupurile lor se vor risipi fără să simtă bunăvoinţa celor din jur. Mari cimitire cu pietre somptuoase cu nume pe care nimeni nu le cunoaşte şi pe care nimeni nu le respectă. In oraşe cimitirul nu este altceva decît un mijloc de ecarisaj, de curăţenie, acolo zaci înconjurat de răceală şi de indiferenţă. Pentru cei vii mai treacă-meargă, dar pentru morţi este o nenorocire ca nimeni să nu-i pomenească. Cine nu-i pomenit, ori a fost neom, ori s-a savîrşit în chip nefiresc, ori altceva i-a oprit calea lui cea dreaptă. Altminteri oamenii trec cu respect pe lîngă crucea lui, şi-i aprind o lumînare pentru uşurarea sufletului.
Durerea se adunase în sufletul omului, gîndurile porneau să joace în jurul său plămădind imagini aievea. Copacii livezii îşi scuturară cu înţelegere crengile şi porniră aiurea prin iarba udă lăsînd loc gîndurilor bătrînului. Maşini se legănau pe brazdele negre, şuieratul trenului trăgea după el făptura şerpuitoare cu vagoane murdare, cărînd ciorchini de trupuri strînse pe scări, asemeni albinelor. Coborau necunoscuţi purtînd haine cenuşii, aspre, ca nişte uniforme de lagăr. Ce mai forfotă se iscase în livadă! Femei şi bărbaţi năvăleau din lumina lăptoasă, fragmente de case şi colţuri de trotuare se perindau prin ierburile rămase de anul trecut, uscate. Frînturi de lume tremurau în aerul siniliu; apăreau ca un văl, se întăreau, apoi pîlpîiau din ce în ce mai stins către dealurile mătăhăloase. Cîrciuma de la gară se opri pentru o clipă şi Vasile, cabanierul, dormea cu capul pe masă, beat mort. Din colţul gurii i se scurgea un fir de salivă, înrăind somul greu. Văzu Ioan, bătrînul, tarabele pieţelor şi încasatorul cu geanta mare de vinilin bej, în care îndesa mereu bani, cu ochii roată peste cei care veneau, vînînd viclean chilipirul. Rînjetul lui se pierdu spre colţul casei şi parcă o sută de lei fîlfîise şi se lipise de varul peretelui. Cîteva vrăbii zgribulite se opriră într-un moţ de zăpadă murdară şi îngheţată, iar copiii alergau la şcoală cu căciulile dezlegate, roşii în obraji. Si toate fragmentele acestea de lume deveneau din ce în ce mai roşietice, petele albicioase din ce în ce mai firave. Umerii bătrînului fură scuturaţi de un fior. Strînse degetele picioarelor în bocanci şi se urni în sus greoi, anchilozat, sfîşiat de dureri. Copacii apăruseră din nou în livadă şi prin pîlcul de cacadîri se vedea soarele răsărind. Dumnezeiască dimineaţă de primăvară cu umeri parfumaţi, cu obrajii plini de sănătatea pămîntului. Cădeau valuri de ceaţă de pe culmile domoale din jurul satului, se desfăceau din ele, se destrămau rotindu-se la mică distanţă deasupra pămîntului. Fuioare albicioase urcau răsucit printre copaci şi prinseră să se îngemene torcîndu-se şăgalnic. La prima vedere a fost o toană a vîntului firav dar mai apoi ele luară forma unei făpturi. Trupul misterios, ba se ridica de la pămînt, plutind printre crengi, ba se tupila în tufele de coacăz. Soarele străbătea făptura lăptoasă dîndu-i culori minunate şi puteai să vezi prin trupul străveziu razele soarelui de parcă ar fi fost un drum către cer. Dintr-o dată caerele se strînseră cu repeziciune şi porniră în vîrtejuri să se piardă în cîmpul negru. Abia atunci făptura căpătă chip şi Ioan, bătrînul îşi văzu nevasta trecînd pe deasupra pămîntului ca o arătare. Boiul ei de-o clipă fu tînăr şi proaspăt, fu desăvîrşit. O minută călcă aerul, dar vîntul se înteţi şi aripa lui împinse totul de-a valma şi degeaba se iţi el, doar un stol de ciori se ridică deasupra ceţii croncănind arţăgoase. Dintr-o dată, nu mai fu nimic. Soarele se ridicase binişor; ghemul său galben începu să încălzească lutul dealului, iar aerul căpătase o claritate neobişnuită. Timpul luase cu el viaţa unui ţăran bătrîn şi-i arunca din cînd în cînd bucăţele, parcă îndemnîndu-l să înţeleagă că rostul lui se isprăvea şi ceea ce rămăsese de pe urmă-i nu era cine ştie ce, doar fapte şi lucruri mărunte împlinite de fiece om.
Pe faţada casei spoită cu var se prefigura o siluietă neagră, gîrbovită; un bătrîn ce-şi ridica nădragii, potrivindu-şi brîul. Cu paşi grei coborî malul spre asfaltul şoselei. De coada sapei se legăna traista înnodată cu picul de merinde şi foarfecele de vie de dinainte de război. După o viaţă de om atît îi rămăsese:: o sfoară de vie şi casa sfrijită, doar atît era de ajuns să ţină în viaţă omul bătrîn ce rămăsese singur într-un sat al cărui nume nu conta. Pe care nici măcar în gînd nu-l mai pomenea de tare multă vreme. Pentru cine să mai numească el feluritele locuri ale satului? Incet, încet se dezvăţa să vorbească, nu mai sinţea nevoia să spună cuiva gîndurile sale, ci doar, din cînd în cînd, icnea mărunt de parcă şi-ar fi dres glasul. Poate că în el îşi făcuse loc o pasăre bătrînă şi părăsită, o pasăre care nu mai putea zbura, care aştepta cu răbdare ziua cînd se va înalţa odată cu sufletul lui. Ioan, bătrînul se chinuia să mai păstreze cîtva timp pe această lume o sfoară de vie şi o casă măcinată de vreme. Trupul uscat, aidoma unei o fărîme de aer veştejite, hălăduia uşurel în bocancii grei şi mîinile sale rostuiau fără grabă nespusele trebi ale viei, ale casei, ale traiului zilnic. Oare cît mai trebuia să se chinuie sîngele său ca să pună în mişcare muşchii sfarogiţi? Odihna va să vie pentru a izbăvi făptura ce nu se îndura să lase butucii de viţă să putrezească năpădiţi de buruieni, tot mai sterpi, tot mai sălbăticiţi. Butucii viţei mai bătrîni decît el, mai roditori.
Soarele se ridicase binişor, iar căldura făcea să aburească haina grea de postav. Un fel de aureolă îl înconjura pe Ioan, bătrînul în timp ce urca dealul spre locul unde se afla via sa. Urca pe cărarea ce-şi schimbase cursul mai la fiecare an, călcînd lutul muiat, frămîntat de tălpi, făurind făgaşe ce se vor nărui în arşiţa secetei de vară. Urca spre locul unde se adunaseră anii lui, aşa cum mai înainte se adunaseră anii strămoşilor. Se adunaseră ca un ghem de resturi colorate, iar capetele lor se iţeau şi te făceau să bănuieşti că unul dintre ele duce uşurel către miezul ascuns, dar care dintre ele ?
Bătrînul se opri înainte de a face cotul pe după deal, se opri să mai privească odată satul. Era obiceiul lui de-o viaţă, dădea cotul cu strîngere de inimă. Intr-o vreme se întrebase de ce i s-o fi făcînd mereu frică atunci cînd vede că dispare satul? Pe urmă se obişnuise cu starea aceasta, cu ghemul ce i se punea în coşul pieptului zilnic atunci cînd satul se ascundea după dealul lutos. Era un moft al lui şi atîta tot! Mereu se aştepta ca la întoarcere să găsească satul distrus de vreo nenorocire: ba l-a luat o viitură, ba cutremurul a făcut să se prăvale dealul peste case, ba o ceată de duhuri au zburat casele şi numai copacii mai desenau locurile unde ele fuseseră.
Si iarăşi o scamă de ceaţă izbucni dintre dealuri, se strecură printre pomi şi printre case, trupul ei se învîrtoşa lăptos, moale, parşiv lipindu-se de toate celea. Satul se ghemuise, se strînsese de parcă o insulă singuratică ar fi plutit pe o scamă de nor. Tulpinile copacilor pieriseră spre rădăcini, casele nu mai aveau bătături şi inima bătînului Ioan zvîcni de durere. Asta putea fi semnul! Işi trecu mîna peste ochi să-şi şteargă sudoarea rece, întoarse brusc spatele imaginii de coşmar şi dispăru după pintenul dealului urmînd cărarea şerpuită.
Ioan, bătrînul îşi lăsă traista în coliba povîrnită, ascunsă sub nucul impozant ce domina ţinutul din mijlocul viei sale. Nucul acesta moştenit era un subiect de mîndrie pentru că nimeni nu se mai putea lăuda cu un asemenea copac: umbros, roditor, plin de păsări. Işi înfoia ramurile deasupra viei asemeni unui cocoş de prăsilă care păzeşte cîrdul de găini ce scurmă ograda.
Cu foarfeca în mînă, Ioan bătrînul îşi potrivi brîul să-i cuprindă strîns mijlocul şi se apropie de primul butuc cercetând cu migală corzile. Mugurii împungeau deja învelişurile şi dau semn că primăvara asta va fi timpurie, că iarna a fost blîndă şi apă-i destulă deocamdată. Tăie o coardă şi aşteptă câteva clipe şă vadă picurul de sevă adunându-se. Il privi apoi cum se scurge în pămîntul încălzit de soarele ce-şi întarea puterea. O luă în susul rîndului să ajungă la capăt, facu o cruce mare, apoi fiinţa lui dispăru parcă, se cufundă în butucii de viţă.
Ioan, bătrânul lucra cu atâta grijă încât părea că nici măcar nu se mişcă, gesturile sale erau asemeni aburului ceţii, mereu în mişcare dar tu nu le simţeai cum învăluie butucul, cum îl eliberează de părţile neroditoare pe negândite, fără efort.
Lucra fără grabă, ascultând cum forfotea lumea în jurul său, cum susură pământul, plin de apa zăpezii ce se topise încet adunând tărâna şi mai strâns în jurul rădăcinii. Butucii viei aveau trupurile smochinite de anii ce trecuseră peste ei; fâşii subţiri de coajă se desprindeau şi fluturau în aerul parfumat. Erau bătrâni butucii viei, bătrâni ca şi el. Se vor sfîrşi într-o zi, vor trebui tăiaţi şi alţii tineri, viguroşi îşi vor înfige rădăcinile în acelaşi pământ mustind de viaţă.
Se ridică din şale ţinând în mînă o coardă subţire cu mugurii plesnind obraznic. N-ar fi rău dacă ar butăşi câteva cuiburi, gândi, iar sufletul omului se umplu de bucurie năvalnică cum nu mai simţise de mult, la gândul acesta. S-a mirat la început de tăria simţirii nemaiatinsă de mult, apoi a zâmbit sângelui care se bucura la gândul lucrului cu folos, care va da roadă îndelungată. Îşi aruncă privirea peste întreaga fiinţă a viei, aşa cum era, caraghioasă din cauza faptului că nu avea frunze şi părea un om ce-a chelit timpuriu. Ioan, bîtrânul râse încetişor, bucurându-se tandru de prostia viei sale. Îşi aducea aminte cum pusese fiecare butuc şi cum îl urmărise cu îngrijorare, aşteptând ca el să prindă rădăcini, să se înalţe şi să dea rod. Trei ani îndelungaţi pentru fiecare parte din vie. Şi anii cu ploaie prea multă, cu piatră când rodul dădea în pârg, cu secetă când era în floare şi rodul nu se putea lega. Cu toate simţirile acestea parcă înfipte în carnea sa, parcă răbojite asemeni rănilor din prea multe războaie, răni care-ţi seacă vlaga, care te ofilesc, Ioan, bătrânul se gândi la vinul sau din butoaie, crescut mai cu grijă ca un copil, mai aproape de sufletul său, acum când se vădea singurul său folos. De multe ori se apropia de butoi, îşi apropia urechea de doagă şi asculta îndelung. An după an învăţase să înţeleagă tot mai profund tainica vieţuire din spatele lemnului şi de fiecare dată se gândea la fiinţa viei sale cum creşte falnic pe o coastă de deal, străjuită de nucul bătrân şi roditor. Ce legătură trainică fusese: de dragoste pătimaşă, de contopire.
Ioan, bătrânul, aplecat peste butuci, mânuia cu îndemânare foarfeca şi din gâtlej îi ieşea un fel de şuierat monoton, uneori întrerupt, alteori terminându-se strident şi scurt. Numai o ureche versată ar fi înţeles că de fapt, bătrânul cânta. Era o zi fermecătoare de primăvară, plină de sucurile lui dumnezeu. Toate făpturile lumii simţeau că este o zi binecuvântată, o zi când se poate făptui o minune, ceva cu totul ieşit din comun. În mijlocul unei vii un om trăia cu toată fiinţa acest lucru şi-şi cânta bucuria după cum se pricepea, iar pentru el nu cântecul era important, nu melodia, ci felul cum i se umplea inima de simţămintele adânci şi felurite.
Iar după o clipă, mâna omului încremeni, iar foarfeca se abătu în ţărână. Ioan, bătrânul se ridică greu şi privi roată peste lume. Dealuri, păsări, soare, copacii livezilor şi pământul negru tras în brazde groase, petice înverzite în văioage, alte sfori de vii împrăştiate la voia norocului, toate păreau la locul lor şi totuşi universul întreg se transformase într-o clipită. O fulgerare scurtă de întuneric a fost de-ajuns pentru a schimba faţa lumii. Nimic nu da semn de primejdie. Nimic. Doar înţelesul ce se scornise în mintea lui Ioan, bătrânul. Înţelesul că moartea va veni în curând, va pune capăt unei vieţi poate peste o lună, poate la toamnă, poate la iarnă. Fiorul rece se răspândise prin vine, scuturându-l
- Da’ ce se-ntâmplă cu via!?, gândi Ioan, bătrânul şi din dealuri veni ecou
nepăsător de cântec păsăresc. Porni aiurea, prin vie, privind cu atenţie făpturile nevinovate ce păreau că se bucură când trecea pe lângă ele. Din cauza aerului încălzit, Ioan, bătrânul avea senzaţia că pe margini butucii se ridică să-l vadă cum umblă prin vie fără rost, cum nu lucrează, cum nu le curăţă trupurile, nu le-ngrijeşte. Umbla buimac, Ioan, bătrânul, prin via care poate că în toamnă, sau peste vară, sau la iarnă va rămâne fără stăpân, fără slujitor. Şi cine altul să aibă grijă de-o vie bătrână? Aveau să vină plugurile şi s-o răstoarne, aveau să smulgă butucii, aveau să-i omoare.. Lemnul lor va arde în sobe, în cuptoare, sau chiar aici la poalele nucului care va privi neputincios cum piere fala lui în flăcări.
Ioan, bătrânul înţelese blestemul care-l urmărise întreaga viaţă: de pe urma lui să nu rămână nimic. În satul său urma sa se va pierde, nu va rămâne semn despre care să se vorbească, nici faptă, nici lucru clădit de care să-şi amintească urmaşii. Viaţa sa se va termina cu adevărat. Pe lângă crucea sa nu vor trece decât bătrânele satului, suflete milostive, care-şi vor face cruci grabite, cu gândul la morţii lor, iar stropul de vin al pomenirii va fi amar, picurul de ceară cu gust de seu şi fărâma de anafură cretoasă. Se vor şterge urmele sale pământene cu totul. Acum a înţeles de ce i-a fost frică mereu să nu dispară satul, să nu-l ridice ielele. Acum a înţeles că toată viaţa trăise cu acest blestem al pierzaniei, pentru că îşi alugase copiii pe alte meleaguri. Si toate astea numai din cauza trufiei sale peste măsură. Vezi că pedeapsa vine nu atunci cînd mai poţi s-o înfrunţi, când mai poţi să îndrepţi faptele tale. Ea te aşteaptă la capăt de drum, dumicându-ţi ultimile clipe.
Căldura crescuse şi de sub căciula roasă de miel se scurseseră şuviţe ude de păr, atârnau acum peste ochii speriaţi ce priveau împrejur cautând o soluţie, o scăpare. O siluetă nemişcată aproape se confunda cu pămîntul reavăn, iar de pe faţa ei curgeau stropi mărunţi de sudoare. Ochii înpăienjeniţi ai omului priveau fără ţintă, chipul său tresărea şi se putea citi pe el spaima şi incitarea.
Fluturi mari, frumoşi începură să apară din colţurile viei, zburătăceau printre butuci si numărul lor creştea neâncetat. Neasemuite culori se topeau şi se refăceau. Uneori pe cerul albastru se desena un singur fluture şi parcă nu puteai să te mai saturi privindu-i frumuseţea viu colorată. Alteori se alcătuiau ca un nor, treceau prin trupul său şi răsăreau în partea cealaltă parcă mai frumoşi. Via parcă înviase dintr-o dată, coardele tresăriră nehotărâte, apoi mugurii plesniră, frunzuţele mici îşi arătară marginile roşiatice. Totul începuse să crească cu repeziciune, se înălţau către cer, butucii îl depăşiră în înalţime, îl înconjurară. Frunzele proaspete îi mângâiau drăgăstos faţa asprită, îi sugeau boabele de sudoare şi se îndreptau spre cer. Ion bătrânul era o statuie într-o junglă nemărginită în care parfumul devenea îmbătător. O, doamne! Înflorise. Via lui înmflorise. Mii de flori neobişnuit de mari răspândeau parfumul greoi, dar care lui îi plăcea atât de mult. Via creştea în continuare, butucii se întăriseră, plesneau de sănătate şi bobiţe mici de struguri îşi făceau loc printre petalele florilor care-şi pierduseră culoarea şi se scuturau blând. Creşteau strugurii, ciorchini mari cum nu mai avusese vreodată, se împlineau, lumina soarelui se filtra prin boabele transparente şi o infinitate de nuanţe de verde începură să acopere pământul. Palele de vânt făceau să se schimbe lumina, iar, Ioan, bătrânul gusta din plin fericirea pe care via sa i-o daruia. Foarte curând strugurii au început să se coacă şi lumina să devină un joc al nuanţelor; mai întâi s-a ivit galbenul cu căldura şi liniştea sa, apoi uşoare nuanţe roşietice s-au strecurat prin boabele viei, fire subţiri ca vinişoarele sângelui au purces să cuprindă locul, după care s-au întărit. Încet, încet totul a devenit rozaliu, apropiindu-se tot mai mult de culoarea pe care o va avea vinul în butoaie. Doamne!, via lui rodise ca niciodată, ca niciodată. Sufletul se simţea strivit sub povara acestei bucurii neomeneşti! Dar atunci s-au ivit graurii, s-au repezit asupra fructelor cu sălbăticie. Scoteau sunete ascuţite şi furau din zbor fructele împlinite, le gustau apoi se lăsau pe curpen şi ciuguleau cu lăcomie. Repeziciunea lor l-a surprins pe Ioan, bătrânul, dar şi-a revenit îndată şi a pornit prin vie să-i alunge.
Se împiedică de un butuc şi reveni la realitate. Soarele ardea şi haina grea de lână se aprinsese parcă în spatele sfrijit. Oare pentru cine va mai rodi via sa. Se aşeză pe pământul reavăn şi rămase mult timp aşa, fără să gândească, fără să mişte, aproape fără să respire. Din depărtare l-ai fi putut confunda cu un butuc care nu mai dădea rod şi pe care gospodarul încă nu-l aruncase. Soarele trecuse de crucea zilei şi în nucul falnic, păsările se adunau pentru seară, cigulindu-şi penele şi cântând înfocat. Ioan, bătrânul ridică privirea, o petrecu peste via plesnind de viaţă, oftă îndelung şi se ridică cu greutate. Mergea încet, se îndrepta către coliba scundă de stuf şi papură. Inăuntru rămase puţin timp. Se ivi ţinând în mână un topor şi o sticlă de gaz pe jumătate plină, astupată cu un cocean de porumb. Se uită în jurul său, parcă ar fi căutat ceva. Atunci când s-a hotărât, a mai măsurat de vreo două ori locul, să fie sigur că e bine.
Două lovituri scurte de topor şi primul butuc a căzut, Ioan, bătrânul l-a cărat la locul pe care-l bătucise cu tălpile. Sub soarele ce apunea încet, strecurându-se printre pomii livezilor de pe dealuri, butucii cădeau unul după altul, rămânea în urma lor câte un ciot diform, mustind de sevă. Tâşnea asemeni unui strigăt deznădăjduit seva, se revărsa peste marginea lemnului şi sfârşea înghiţită de pământ călduţă, parfumată, vie. Grămada butucilor tăiaţi creştea, grijită de mâna omului cu tandreţe, cu socoteală. Creştea o piramidă de tulpini, de ramuri, de lujere. Se înălţa ţeăpoasă, aspră, nefolositoare.
Seara călduţă mai stăruia, iar marginea soarelui abia e mai zărea de după coama unui deal. Totul devenise albăstrui, fumuriu, iar parfumurile parcă se iuţiseră. Era o seară deosebit de luminoasă care prevestea ca multă vreme de acum încolo va fi timp frumos, îmbelşugat în soare, în căldură, în seve.
Ioan, bătrânul muncea cu mişcări largi, regulate, gesturile sale rotunde păreau să fie un soi de dantelă complicată şi austeră. După ce ultimul butuc a fost aşezat în piramida ce se înălţase destul, dominând bucata de pământ ce părea acum de nerecunoscut din cauza despuierii, se opri să-ţi tragă răsuflarea. Îşi aprinse o ţigară. Iată că-şi putea permite acum să fumeze una dintre cele trei ţigări ale zilei. Este adevărat că astăzi pur şi simplu uitase de tutun. Işi aprinse ţigara, trase adânc în piept fumul şi se miră că în loc să simtă aroma aspră a tutunului, ceea ce curgea în plămânii lui era parfumul reavăn al sevei scursă din butucii viţei. Dulceag, cleios, excitant.
Işi fuma ţigara lăsat pe vine, cu spatele sprijinit de nuc. Privea pământul viei sale cum arăta neputincios, răscolit. Simţea cum se răsvrătea ţărâna, cum clocotea. Pete întunecate, lucioase arătau că spre adâncurile pămânutului mai pornesc încă rădăcini. Simţea un fel de ruşine. Se simţea umilit şi el, ca şi pământul. De prea multă vreme vieţuiseră împreună ei trei, iar acum omul a ucis un tovarăş. Cioturile împungeau pământul răscolit acolo unde toporul lovise alături, carnea lemnului, alburie fumega în aerul cald al serii de martie. Sfârşit de martie. Gardul des de porumbe mărginea acum o bucată de pământ sterp, o bucată de pământ care putea să însemne orice.
Ioan, bătrânul se ridică şi scrumul căzut pe genunchii pantalonilor se nărui la pământ. Intră în colibă din nou şi de data aceasta ieşi cu un snop de paie şi papură uscată. O îndesă la baza piramidei din viţă, o împinse cu un arac cât mai spre centrul grămezii. Apucă sticla de gaz şi-şi făcu loc cu greu să stropească paiele şi lemnul viţei din jur. Mai păstră gaz în sticlă cam de vreun deget, o clătină în zare făcând să se tulbure lichidul şi ridicând de pe fund fărâmele de lemn ars care ajunseseră nu se ştie cum acolo. Se aplecă apoi, luă o mână de pământ şi-i pipăi alcătuirea nisipoasă după care îl lăsă fără vlagă să se prefire peste bocancii grei şi uzaţi.
Se căţără pe vârful grămezii, Ioan bătrânul. Se căţără cu greutate pe alcătuirea fragilă. Sub greutatea lui se auzeau trosnete subţiri, ascuţite, pârâituri neîncetate şi piramida de lemn se lăsa cedând. Ajunse în vârf, acum putea zări, peste gardul de porumbe, dealurile pe care îşi petrecuse viaţa. De peste tot un abur subţire se ridica. În lumina tot mai puţină păsări zburau grăbite către vreun loc de adăpost. Liliecii începuseră să taie aerul, besmetici şi ţipetele lor ascuţite se auzeau ca o zbatere măruntă, măruntă. Ioan, bătrânul îşi făcu o cruce largă şi înclină sticla de gaz ca un fir subţire să ude curpenii până la grămada de paie. Surâse mulţumit pentru că lichidul fusese destul, aruncă departe sticla pe care o folosise ani de-a rândul să aducă gaz la vie pentru focul din pândele de toamnă.
Primul chibrit se stinse şi făcu inima omului să se chircească. De ar ajunge paiele! Nici al doilea nu vieţui mai mult, oricum gazul nu se aprinse. Apoi, la al treilea, flacăra izbucni şi bătrânul o privi cum aleargă spre grămada de paie îmbibată cu gaz. Trupul focului se întărea, se împlinea. Un fuior gros de fum începu să se ridice. Mirosea a frunze uscate, a lemn verde şi a pământ mustos. Ioan, bătrânul trase adânc fumul în piept, se îmbată cu el, se lăsă pe spate în vârful grămezii de curpeni care, încet, încet, devenea un rug. Fumul cuprinse totul, îl ascunse. Ioan, bătrânul lăsat pe spate, privea cerul spre care fumul se înalţa şi o bucurie adâncă i se înfigea în suflet. Ştia acum de ce toată viaţa se temuse că satul se va pierde undeva în ceruri, dus de cine ştie ce forţe. Viaţa sa fusese însemnată.
Flăcările se ridicau tot mai puternic, trupul omului nu se mai vedea de foc şi de fum. În depărtări un câine hămăia vesel şi o mierlă parfuma noaptea cu cântecul său. Ziua fusese călduroasă şi senină, la fel va fi şi mâine şi poimâine, la fel va fi tot sfârşitul acesta de martie.
Sfârşit de martie cu soare.

Vizualizări: 5

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor