I

În vârful cel mai înalt
Şi-n grota cea mai adâncă
Durerile-şi iau cu asalt
Ţinuturi ce n-au prădat încă

În tăişul de săbii înscrise
La jocul de-a moartea-n duel
Bătrana-nţeleaptă prezise
Că lupta-i doar gândul rebel

Şi-n marginea timpului veşnic
Aud o bataie de clipă,
Mocnit, o lumină din sfeşnic
Mai arde, şi-o inimă ţipă.


III

Atât de gol
atunci
Prea târziu acum
pentru suflete
Şi-al meu
neintrgit
E nimeni
Şi-s doar eu
E nicăieri
în trupul meu
S-a dus frumosul
Pe aripi de plumb
Spre tronul adânc
Al nopţilor mele
Şi stau.
Aştept,
Să-mi stăpâneşti
Tu, jumatate


IV

Mai arde-o iubire prea veche
Aprinsă pe rug de tristeţe
Pe margini stă timpul de veghe
Cu orele reci, hrăpăreţe.

Şi sufletul meu neclintit
În flăcări sărută durerea
Îl caut printre inimi ferit
Să nu-mi fure pasul şi-averea.


V

Nu voi mai fi
Stăpânind glasul
Şi iertând plăcerile
Ce nu-mi pot strivi.

Nu voi mai fi
Acele-nalţimi
Urcate în grabă
Ce nu-mi pot trăi.

Nu voi mai fi
Acele dureri
Din stânga nebună
Ce nu ştiu iubi.

Şi nu voi mai fi
Nici vise nici eu
Nici soarta măcar
n-oi împlini.

Şi care-ar fi reacţia eului meu uitat în nepăsare? Un eu iubit de toată nenorocirea, de tot urâtul care bântuie muşcând din realitate.
Un eu ticsit de umezeală ce dărâmă până şi zidurile colosale ale încăperilor condamnate. S-ar pierde acest eu în uitare când, îmbrăţişând privirile negre aş scutura răul.

Imensul întreg ce-aş dori să văd în faţa sufletului meu ar deveni un nelămurit în care mi-aş pierde simţirea. Aş căuta acolo dar efectul ar fi aici, m-aş întoarce aici când efectul deja ar fi acolo şi banalele clipe pe care nu le mai pot stăpâni ar încorona eul.

Şi după ce voi fi văzut treptele, mult prea înalte, mă voi prăbuşi dureros în cele mai profunde tăceri ale tristeţii. Şi aş ieşi în întâmpinarea mea să caut tot ceea ce n-am ştiut că iubesc.

Într-un târziu voi lăsa în urmă tot şi nu ştiu ce voi găsi dar nu voi mai simţi mărginirea şi nu voi mai tânji după cele ce s-au pierdut de multă vreme.


Am rămas în urma ta la acel sfârşit ce s-a lăsat mult aşteptat. Şi-am rămas în urma tuturor. Un cap se pleacă şi altul se înalţă, valorile se pierd, voinţa rătăceşte şi ea şi tot ce a fost părere devine cert.

Ai însemnat toate dimineţile mele cu o pecete vrednică de bucurie. Căci tot întinsul tău l-am strâns pe subreda şi îngusta mea alee pe care o sărut în fiecare dimineaţă cu paşii voinţei ce mi s-a îngăduit să păstrez.

Într-adevăr tot ce desprind de pe marginile acestor simţiri care mă străbat de multă vreme este un imens şi delicat frumos. Zilele îşi fac datoria, adevărat efemeră precum părerile. Şi cea mai mare durere a zilei e noaptea ce-i urmează. Triumfă răbdarea în virtutea clipei ce-ţi dărui. Învinsă rămân dar am sărbătoarea zilelor pe care mă încumet să le gust.

Aş vrea să-mi pot păstra amintirile în toată splendoarea lor. Până şi ele s-ar lăuda că-ţi aparţin. Eşti timpul trecut pe care-l trăiesc lent acum, acel început pe care nimeni n-ar îndrăzni să-l uite pentru că teama ce-mi dai o laşi pretutindeni. Şi nu credeam că povara aceasta a mea va fi mai grea decât însumi trupul pe care-l port.

Eşti ca timpul ce aleargă nebun. Dar timpul meu stă. Stă şi aşteaptă să-mi găsesc toate parţile care s-au pierdut când am alunecat în prăpastia a ceea ce am crezut. Şi am rămas doar să gust din singuratatea din care mă hrănisem până atunci. Ce durere cumplită! Să pierzi ce n-ai avut, să plângi ce n-ai pierdut, să uiţi că tu exişti şi să trăieşti doar pentru clipa unor priviri ce rup de fiecare dată cursul firesc. Şi timpul grăbeşte pasul de parcă ar fi având concurent.

Urcam pe acel drum din cotituri încercând să-mi pierd urma dar o găseam mereu. Şi-am început atunci să arunc cu pietre-n conştiinţă. Simţeam că sunt pe un piedestal ridicat în mijlocul prăpastiei neavând nici măcar un fir de drum să ajung la liman. M-am dezmeticit apoi, nu eram acolo. Am rămas un efect blând. În toate colţurile conştiinţei am căutat o ieşire prin care să-mi pierd vina mult prea costisitoare.

Atat de multe păreri fără efect se perindă nedrept de-alungul minţii mele sufocate. Aparţii clipei care a rămas, pe care o voi găsi într-o zi în sacul imens al timpului. Şi când va reveni timpul, doar eternitatea va mai stăpâni peste mine.

În spatele unei idei m-am ascuns şi-am găsit eşecul. Nu înţelegeam de ce. Şi m-am ascuns din nou.S-a întâmplat la fel doar că acum eram şi mai învinsă. Să schimb ideea, sau poate nu, poate doar să mă aşez în faţa ei.Cad mereu în acelaşi loc. Am obosit. Am greşit? Nu ştiu.

S-a oprit. Am uitat. Totul e nou.
Cine mă cheamă?
Să fie sinele pe care-l caut?
Aş putea să-l ascult ori să-l simt.

În ritmul pe care-l aud, zâmbesc şi mi-e drag. Am totul, sunt totul. Am fost tot ce sunt dar nu mai sunt nimic din ce-am fost. Doar efectul din spatele acelei idei mă încearcă uneori.


VI

Surâsul tău aduce mai aproape
O dulce fericire
Şi ochii mei surâd sub pleoape
De prima mea trăire

Ai sădit zâmbet
În ochii-mi trudiţi
De cuvânt
Ai sădit zâmbet
Pe buze mai vechi
Şi-n stânga uitată de tot
S-a pierdut
Ploaia ferestrelor mele
Prin palmele tale-ncleştate
Şi-n clipe de tine trudite.
Ai uitat un zâmbet
În trupul meu vechi de durere
Şi-ai secat apă
Ce-mi scaldă obrazul
În toate nopţile mele
Uitate.
Un zâmbet blând apasă uneori
Tăcerea îmi pătrunde
Te strâng în mine şi mi-e dor
Iubirea-ţi să mă-ncânte.


VII

Cine-mi sărută gândul
Uitat în tăcere ades?
Şi unde găsesc eu cuvântul
De buzele tale cules?

Cine sărută obrazul
Şi ochii priveşte tăcut?
Cine alungă necazul
Iubind a ta stângă de lut?

Cine rosteşte iubirea
Cu teamă şi tremur în glas?
Şi cine iubeşte rostirea
Cuvântului trist şi retras?


VIII

Prin durerile mele ascult
Un suflet străin ce mă cheamă
O fi doar un vis de demult
Ori timpul sau ceasul din ramă…

E visul agale prin foi
Şi timpul meu vechi, rătăcit
E ceasul ce bate în noi
Şi toate doar gând amăgit.

Suspină în grotă-i durerea
Aud doar frânturi de cuvânt
O lacrimă-şi plânge căderea
Şi-o clipă se pierde prin vânt.


IX

În uitare străbat gânduri
Înfrânte-n prilej de osândă
Se-ntâmplă în mine şi-n rânduri
Virtutea-njosită la pândă.

Şi carnea ta-i loc de-ntâlnire
Prea blând adăpost plămădit
Pe culmi destrămate-n neştire
Dar carnea mea-i timp amăgit.

În jalea cald-am uneltit cuvinte
Duşmani şi trist surghiun
Infernul a-nvăţat să mă alinte
Pe braţul vechi al timpului nebun.


AMINTIRI

Cărarea pe care păşeam în urma cu ceva vreme era învăluită în nimic.
O poartă parcă ruptă de lume din trei bucăţi de lemn putred cu un zăvor care nici nu a fost închis vreodată, şi el tot ruginiu.

Am simţit acel gust amar şi tot ce se credea împlinit a ajuns să fie doar un început recadrat care în faţa acelei porţi reuşea să dea strălucire acelor multe deznădejdi. Era un moment sublim de eliberare, un moment în care trăiam efectul buretelui pe tabla clasei I.

Am deschis poarta. Totul era o altă dimensiune, o frecvenţă care funcţiona perfect şi care fără nici un efort te recompensa pentru că-i aparţii.
Aici simţeai totul, aveai totul, erai tu şi-atât.




Alunec în somn şi trăiesc
Minunea ce-i sinele meu,
Recapăt un vis ce-l doresc
Şi vechiul din mine nu-s eu.

Petrec clipe dulci şi iubesc
Imaginea gândului viu,
Mă strădui în grabă să cresc
Şi timpul mă-ndeamnă să scriu.

Şi ochii-mi sunt limpezi şi moi,
În zile-mi împart cumpătarea,
Pe plac nu mai sunt pentru voi
Şi vine din urma iertarea.

Şi mâine e azi permanent
Efect de eroare prezis
Un zâmbet îmi fură alert,
Cuvântul ce-mi este permis.




Si nu-I nici masca nici portret
Sa prind-asemanare
E doar al meu imens regret
Ca plang de nepasare.

Mi-e dor pe tacute


S-a frant mai degraba aleanul
In chipuri trudite-n virtute,
In stele ghicise vicleanul
Iar eu tot iubesc pe tacute.

Nici florile nu mai miros
In templul lor de culoare,
Nimicul e print odios
In cea din urma tradare.

De-atunci se framanta amarul
Din anii de slava ce-au fost,
Maine-si da roada vlastarul
Regretele nu-si mai au rost.

Mult prea iubita fiinta
Tu, cui, ce ma bantui de fire
Am ars pentru tine-n dorinta
Si-am plans pentru mine-n nestire.

...

IMAGINI MARI SE PLIMBĂ OBOSITE
CUVÂNTU-I LUSTRUIT DE GÂND
RĂSPLATA-I PENTRU MÂINILE RĂNITE
CARE-AU PIERIT CERÂND

IERI

Pe cerul mintii mele
se unduia soarele tanar
Iar dimineata tarzie
a buzelor imbratisate
Imi amintea de tine.
Batranul meu gand
scris in stanga mea
Si mereu in acelasi plic.
La ferestre nu mai ploua
Si portile de arama-s ferecate.
In glastra florile-s la fel
Si mana mea si ochiul...
Sunt alta Zi
Iar tu esti Ieri
Si tot ce-a fost odata.

RITUAL

Ritual de toamna
Tarana-i doar frunze si-atat
Al linistii prag ma condamna
In somnul zdrobit de urat

La poalele blandetii
Cu ochii grei, uscati
E timpul tristetii
Sa-si stranga ducati.

Secrete se spun furisat
Spulbera vantul minciuna
Si praful din drumul uscat
Intins e pe fata-mi batrana.

TU

Si nu e durere
Si nu-i nici tristete
Nici chiar parere nu-i
Esti tot binele meu.

As vrea in mine sa te pierzi
Sa uiti ca zboara timpul
Sa-ti fur as vrea
Si buzele si mintea
Si sa le-ascund in viata mea.
In fiecare zi sa le sarut
Sa mangai viata ta din plin
Chiar si tristetea-si simte
Puterea ce-i rasuna din venin.

La picioarele sufletului tau
as cersi doar o clipa
si-n ea mi-as trai infinitul,
fara cuvinte

Intr-o seara

As vrea sa dorm, sa plang
si sa mai las amarul
pe aripile reci de plumb
care ma trag ,
Si nu mai stiu
sa zbor.
Si-am plans destul dar n-am dormit
si singur-am zburat
mai jos, prea jos
si-am dat de cer,
de cerul meu prea jos,
prea rece si ne-nteles
de nimeni
si-s doar eu
in largul meu.
Cu suflul rece si-n suspin
tot plang si ma adun
sub pielea mea de fier
din care-n veci n-am sa mai ies
si doar sa caut voi fi,
eternul Dumnezeu
care si El ma cauta
doar ca nu stiu sa-ntind
o mana sau un gand,
Si-as vrea o mangaiere
si nu stiu ce-am facut
si nu stiu ce e bine
si cum e pe pamant
Ma stradui
si nu-mi iese
ce altora li simplu
Si nu stiu unde sunt
si poate nu stiu unde, de unde sa pornesc
si nici macar in noapte nu vad si nu traiesc
si unde-s oare Doamne
oi fi asa departe
si-atat m-am ratacit?
Dar unde sa mai stau
caci nimeni nu ma stie
si nimeni nu-i aici
cand sufletul meu plange
unde mai sunt?
Si-n cate parti m-am rupt
de nu ma mai gasesc
Mi-e jale sufletul si plang
si ochii-mi vineti sunt
caci somnul nu ma ia
si timp nu stiu sa fie
pe marginile mele.

Vizualizări: 103

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Florina Indries pe Martie 13, 2009 la 2:23pm
este magnific tot .....dar atita tristete se revarsa.......oare din ce timpuri vechi si din care adincuri ?
Comentariu publicat de iulia pe Februarie 21, 2009 la 7:17pm
frumos, domnitza!...

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor