„Singurătatea” în poezia lui Bacovia? Nimeni nu mai face azi analize tematice, apoi tema singurătăţii este atât de evidentă în poezia bacoviană încât un eventual comentariu ar deveni o colecţie de truisme. Analiza statistică ar arăta chiar că frecvenţa cuvântului „singurătate” şi a celorlalte cuvinte din aria lui semantică este aşa de mare, încât o analiză tematicăar forţa o evidenţă: „singurătatea” este una dintre cele câteva teme ale poeziei lui Bacovia.

         Singurătatea este însă o temă existenţială fundamentală şi este important felul în care se raportează la ea un mare poet, ba chiar şi cititorul.

Atunci când are drept scop izolarea de lume pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu, aşa cum face sihastrul, singurătatea este o treaptă spre desăvârşi-re. Călugărul, care se închide în chilie, astupă fereastra cu o pătură groasă şi se roagă la lumina misterioasă a unei lumânări, este singur doar în raport cu lumea cea plină de păcate. Conversând cu Iisus Hristos, el se îmbogăţeşte duhovniceşte infinit, el de fapt nu este singur, aşa cum nu este singur plugarul din „Belşug”-ul lui T. Arghezi: „El, singuratic, duce către cer / Brazda pornită-n ţară, de la vatră.”, dar „…Tu nu-ţi întorci privirile-napoi/ Căci Dumnezeu, păşind apropiat/ Îi vezi lăsată umbra printre boi”. Vezi şi Luca, 9.62: „Iisus a zis: Niciunul care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”.

Evident, singurătatea lui Bacovia este de cu totul alt fel. El îşi întoarce mereu privirile înapoi, este bântuit de frică, de nelinişte:

„Trec singur… şi tare mi-e teamă…

Şi unde mă aflu, nu ştiu –

Vai, plopii detună oraşul…

Clavirile plâng a pustiu…”

                             (Mister, p.129, G. Bacovia, Opere, Ed. Minerva, Buc., 1978. Toate trimiterile se fac la această ediţie.)

Sau:

„Şi-atunci am fugit plin de groază

Din sumbrul muzeu fioros,

Oraşul dormea în tăcere,

Flaşneta plângea cavernos.

 

Plângea caterinca-fanfară

O arie tristă, uitată…

Şi stam împietrit… şi de veacuri,

Cetatea părea blestemată.”

                             (Panoramă, p.41)

În faţa lumii ostile se revoltă, dar este o revoltă nevrotică, solitară:

„Iarna, de-o vreme, mă duce regretul

Prin crânguri, pe margini de linii ferate –

Trec singur spre seară pe ape-ngheţate

Când fâlfâie , pe lume, violetul.

(…)

Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate…

În noaptea grozavă la cine voi bate?...

                                (Plumb de iarnă, p.43)

Revolta lui Bacovia este o revoltă în sine, este o stare fără obiect. Ceilalţi nu participă la revolta lui. Piaţa publică, loc de manifestare a revoltei, e goală:

„Sunt solitarul pustiilor pieţe

Cu triste becuri, cu pală lumină –

Când sună arama în noaptea deplină

Sunt solitarul pustiilor pieţe.”

                               (Pălind, p.17)

Oamenii au preocupări frivole, care îl exclud pe poet, obligat să-şi trăiască singur această revoltă neputincioasă:

„Plângeam şi rătăceam pe stradă

În noaptea vastă şi senină;

Şi-atât de goală era strada –

De-amanţi grădina era plină.”

                              (Fanfară, p.83)

Strada este goală, cum goală era piaţa, nimeni nu se alătură trăirilor poetului. Această depărtare de lume îl duce în pragul nebuniei:

„Nimic. Pustiul tot mai larg părea…

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur…”

                                (Altfel, p.40)

Sau:

„Singur, singur, singur,

Vreme de beţie –

I-auzi cum mai plouă,

Ce melancolie!

Singur, singur, singur…

                         (Rar, p.26)

Consecinţa acestei melancolii maladive este o mizantropie orgolioasă:

„Tot mai tăcut şi singur

În lumea mea pustie –

Şi tot mai mult m-apasă

O grea mizantropie.”

                       (Ego, p.113)

Conştient de valoarea sa, el adresează lumii, care nu-l înţelege, un violent pamflet:

„Mai bine singuratic şi uitat,

Pierdut să te retragi nepăsător,

În ţara asta plină de umor,

Mai bine singuratic şi uitat.

 

- O, genii întristate care mor

În cerc  barbar şi fără sentiment, -

Prin asta eşti celebră-n Orient,

O, ţară tristă, plină de humor…”

                             (Cu voi… p.107)

Apoi compune un epitaf în care se autodefineşte:

„Aici sunt eu

Un solitar,

Ce-a râs amar

Şi-a plâns mereu.”

                        (Epitaf, p.134)

Poemul care sintetizează singurătatea bacoviană este „Lacustră”. Aici frica şi neliniştea omului aflat singur într-o lume ostilă ajung la paroxism:

„De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre…”

                          (Lacustră, p.9)

Verbele la gerunziu, un mod durativ, evocarea „golului istoric”, vagul („parcă”), îl fac pe eroul liric bacovian să trăiască veşnic, de la începuturile lumii, în infern. „Dintre poeţii români, Bacovia este singurul care a coborât în infern” scrie N. Manolescu în prefaţa volumului de poezii din BPT (1969). Iată o frază care face cât o monografie!

Singurătatea lui Bacovia este singurătatea omului primordial, izgonit din Eden într-un univers ostil. Atunci când a privit spre Dumnezeu cu iubire, cu nădejde şi credinţă, lumea din jurul lui s-a umplut de frumuseţi mirifice, a devenit un pridvor al Raiului din care tocmai plecase. Când însă a privit cu revoltă, cu ură chiar la Cel Care-l aruncase în întunericul din afară, lumea a devenit un spaţiu al penitenţei veşnice, dominat de frică şi nevroze, fără iubire şi lumină.

…Ca universul liric bacovian!

 

Ioan NEACŞU

 

 

 

Vizualizări: 12340

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor