Pe drum, de timp întristat,
sprijinindu-se 
de-un amărât de toiag,
Singurătatea, singură,
agale se târăşte greoi,
cu-o traistă în spinare
plină de griji şi de nevoi.

Din când în când,
ridică privirea-i mioapă,
se preface, zâmbind amar,
că cercetează zarea
şi dă din cap
ca şi cum ar vedea ceva
prin întunericul gri,
ce vrea să fie zori de zi.

Oftează în sine,
îşi soarbe oftatul
în lipsă de aer curat,
mai priveşte în jur
cu un dram de speranţă
şi, iar oftează, oftează.

În gândirea mioapă,
se strânge în sine
şi-n pasul ce vine
se târăşte pe drumul
rămas până la capăt.

 

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor