Suntem nori beţi de lumină, spunea, privind spre turla argintie din care, dangătele clare ale clopotului, într-o dimineaţă de vară, traversau aerul, ricoşând din clădiri şi arbori pentru a forma în imaginar corzile unor harpe vibrând uşor, albastru, trecând în fiecare trecător, înapoi în coroanelor arborilor, în flori, în drumuri până la întâlnirea cu valurile neodihnitele căutând depărtările. Vii?… Unde să vin? Să atingem eternitatea. Şi mă ducea, spunea el, acolo unde ar trebui să fie: dacă urci cu ochii închişi, în spirală, o poţi atinge. Citisem despre spirala lui Ulam. Pe înţelesul de visător, pornind de la 1, doi paşi la dreapta, ne rotim, alţi doi paşi la dreapta, ne rotim… Crezi tu că acolo, la capătul scării, e infinitul? Nu cred, sunt sigur! Iar dacă am coborî?… Am atinge zero. Şi dacă am coborî mai mult?… Nu încă, spunea… Ce dragi îmi erau ochii aceia… Dar ce nu-mi era drag la omul care trăia în el fiecare scânteie de speranţă şi pe toate le trecea sufletului meu, nebun de fericire… Hai să înotăm! spunea, renunţând dintr-o dată la mersul în spirală. Dar eu nu ştiu să înot!… Te învăţ…, adăuga, atingându-mi tâmpla cu buzele. Apoi, roşea… Ştii, de fapt, nici eu nu ştiu să înot…, dar cine ne împiedică să visăm? Vii? Ne aşteaptă… Pe nisip, valurile sau vânturile modelaseră, cumva, integrala Riemann.

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor