Nevoia de a înţelege

S-a afirmat că în ceea ce priveşte activitatea de scriitor a lui Slavici rolul lui Eminescu a fost hotărâtor. O spun criticini importanţi şi o recunoaşte chiar scriitorul ardelean. Este trecută cu vederea capacitatea de lucru a autorului şi dorinţa lui de a se implica. Pe de altă parte, e mereu generos în aprecieri faţă de Eminescu. Întrebarea şi-o pune şi Pompiliu Marcea, care sugerează şi un răspuns: „E greu de spus că Slavici ar fi devenit scriitor fără cunoştinţa şi împrietenirea lui Eminescu. Ar fi devenit, cu siguranţă, un bun profesor, un publicist stăruitor, dar poate numai atât”[1]. Edevărul este că gazetarul ardelean scria căznit la început. Aşa se explică faptul că primele sale încercări literare au fost respinse de Familia lui Iosif Vulcan, deoarece „nu erau destul de uşor scrise”, explică Eminescu că ar fi fost motivul acestor refuzuri.

Ca jurnalist, Slavici a scris de toate. Cel mai mult s-a manifestat ca autor de articole politice. A scris şi studii, publicate şi acestea în diferite gazete. Ba chiar şi memorialistica, unde abordează cu preponderenţă aspecte legate de viaţa sa de jurnalist, avea să fie încredinţată tiparului, în mare parte, întâi în foile periodice. Excepţie face Închisorile mele, volum axat însă tot pe tumultoasa sa viaţă de ziarist. Cum redacta însă aflăm dintr-o relatare a celei de a doua soţii a sa, Eleonora Slavici: „Îşi scria articolele – fie politice, fie literare – cu mare înflăcărare, lovea cu pumnul în masă, îşi dicta frazele, accentuând vorbele tare şi răstit, sau râdea singur de cele ce scria, aşa că la început de multe ori mergeam să văd cu cine vorbeşte”[2]. Era deci un jurnalist pătimaş, având mare respect, dar şi mare încredere în cele scrise. Slavici intuia impactul şi avea nevoie de acestă punere în scenă tocmai pentru a-şi vizualiza efectele pe care le aştepta. Ziaristul însuşi avea să declare de mai multe ori că nu dădea niciodată nimic din cele scrise la tipar fără să fi citit textul înainte cuiva. Avea nevoie de o adoua părere. La început, ea a venit de la Eminescu, apoi de la colegii de redacţie (Ioan Bechnitz la Sibiu), iar mai apoi de la soţia sa Eleonora.

Încet-încet, activitatea jurnalistică a autorului ardelean a început să fie pusă în valoare, chiar dacă reeditarea operei sale publicistice nu s-a făcut decât sporadic şi fragmentar. Această activitate a sa avea să fie scoasă din conul de umbră, căci se dovedea (şi se dovedeşte!) vie şi actuală. Puţini ziarişti (ale căror articole sunt condamnate să se consume într-o zi sau două) au scrieri care să dăinuie peste timp. Perenitatea e asigurată de multe elemente: „Ca ziarist, Slavici a dovedit o hărnicie şi o energie puţin obişnuite, semănând cu ziariştii moderni în privinţa promtitudinii cu care a servit cauze mari şi urgente”[3].

Peste toate se impune teminicia scrisului. Cuvântul rostit, dar mai ales aşezat pe hârtie, indiferent că este corespondenţă privată ori destinat publicului larg, presupune atenţie şi stil îngrijit. Cum lucrează, cum scrie (orice ar scrie!) ne dezvăluie la bătrâneţe: „Căci aşa se scria pe vremea mea. Cu luare aminte, cu multă socoteală şi cu analiza fiecărui cuvânt. Un răvaş cât de neînsemnat, eu şi acum când îl scriu, fac analiză gramatică (gramaticală, n. n.). Era pe atunci lume mai puţină în literatură – dar judecată mai multă”[4].

Există la Slavici, în finalul volumului Închisorile mele un fragment de sinteză în privinţa traseului său publicistic. Spune aici tot ce simte după o viaţă în care a suferit enorm pentru ceea ce a scris. Dar nu punerea după gratii, luarea pâinii de la gura lui şi a familiei, invocă jurnalistul în primul rând, ci faptul că nu a fost înţeles. A suferit, sintetizează el la capătul geografiei sale publicistice, pentru că au fost destui contemporani obtuzi, incapabili să treacă de litere şi să descopere sensul. Va fi un reproş formulat şi altă dată. Acum însă, la capătul vieţii, ziaristul e ferm în ceea ce priveşte faptul că dacă nu ar fi scris, dacă nu ar fi fost gazetar, nu ar fi avut atâta de suferit. Iar corecţiile nu i-au fost aplicate atât omului Slavici, cât ideilor sale. Să închizi, umileşti şi prigoneşti un om pentru ceea ce a gândit, iată ceva ce autorul nu poate concepe: „Oamenii intraţi în puhoiul învrăjbirilor obşteşti m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuţat pe cei lipsiţi de judecată asupra mea, m-au făcut tuturora urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele şi n-am fost în stare să iau parte la urile lor, iar alţii, oameni îmbuibaţi din averi muncite de cei horopsiţi, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniţă în temniţă, unde nu mai puteam să dau lecţiunile particulare prin care îmi agoniseam pânea de toate zilele; luatu-mi-au cei fără de credinţă manuscriptele, roadele muncii mele îndelungate şi grele, şi nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult şi-n fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr atât mai ’nainte de a fi fost închis, cât şi-n timpul petrecut prin închisori şi dup-aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ţinut sufletul în zbuciumări necurmate şi mi-ar fi săcat puterile la zile de bătrâneţe dacă nu mi-ar fi fost pavăză sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea şi cu dispreţul se împacă”[5].

 

Abordări şi patimi naţionaliste

Există o discuţie amplă legată de relaţia lui Slavici cu Eminescu. Se bazează în primul rând pe cele relatate de gazetarul ardelean. De aici s-a tras concluzia, cam abruptă, privind influenţa covârşitoare a poetului asupra sa. Relaţiile sunt mult mai complexe, iar uneori au loc răsturnări de situaţie. Dacă în geografia activităţii publicistice a lui Slavici acceptăm înrâurirea lui Eminescu, cel puţin în epoca de început, firesc este să avem în vedere şi efectul invers! Mai ales când este relevat chiar de autorul Marei. Într-o replică dată lui Panait Istrati, jurnalistul ardelean afirma: „Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător şi astfel nimeni nu poate să ştie mai bine decât mine dacă el şi-a mărginit sau nu opera la o «meschină notorietate naţională»”[6].

Tot în acest răspuns polemic întâlnim şi o sinteză a concepţiei lui Slavici cu privire la relaţiile în folosul cauzei naţionale. Acum nu mai este vorba de confruntare, ci de păstrarea stabilităţii. Gazetarul şlefuieşte normele, armonizează o conduită, definindu-se pe şi sine şi pe ceilalţi: „Nu e în practica vieţii vorba de simţăminte, ci de fapte, şi naţionalismul nostru ne-ndruma să avem faţă cu «fraţii» noştri români aceleaşi purtări ca faţă de membrii familiei din care face fiecare parte, iar faţă cu cei ce nu sunt români aceleaşi purtări ca faţă cu fraţii noştri români”[7]. Unii cercetători chiar vor face precizarea că diferenţele cu privire la modul de vorbire, precum şi în cel al confesiunii religoase nu sunt relevante pentru definirea ca român sau ca locuitor al „patriei” comune în Imperiu. Este şi aceasta o recunoaştere a spiritului (central-) european  promovat de jurnalist: „Unitatea pentru el nu însemna aceeaşi limbă şi religie, ci capacitatea de a te subordona unui centru superior, chiar dacă supuşii erau diferiţi etnic sau confesional. Astfel, în tendinţele lor secesioniste, «cei mai pătimaşi» i se păreau cehii, intoleranţi şi «mai vicleni». Aceleaşi concepţii le va păstra şi în perioada de maturitate, când va înţelege că de fapt soarele nu răsare de la Bucureşti şi o alianţă româno-maghiară este mult mai benefică pentru dezvoltarea economică şi evoluţia civilizaţiei româneşti decât o alianţă sârbo-română”[8]. Bucureştiul şi Viena vor fi cei doi poli de interes pentru românii din Ardeal, Banat şi Bucovina, iar, dacă s-ar fi putut, şi din Basarabia. Cultură de la Bucureşti, administraţie de la Viena, iată ceea ce defineşte concepţia geopolitică a lui Slavici!

În ceea ce priveşte relaţiile în folosul cauzei naţionale, nu doar Slavici le stabileşte. La rândul lui devine o legătură, aşa cum s-a observat. Lucian Boia precizează că tânărul regat român aderase la Tripla Alianţă, fapt care presupunea relaţii speciale cu Austro-Ungaria. Cu imperiul mai exista şi înţelegerea comercială din 1875. Situaţia românilor din Ardeal se vădea complicată: „În faţa acestei situaţii şi ţinând seamă şi de faptul că transilvănenii aveau nevoie de sprijin, material şi moral, guvernul român a încercat să stabilească un control asupra evoluţiei politice de peste munţi. Cel ales pentru stabilirea legăturii a fost Ioan Slavici”[9]. E în discuţie perioada pregătitoare pentru înfiinţarea Tribunei. Motivul controlului politic de la Bucureşti nu este singurul. Ba chiar argumentele în favoarea lui nu sunt atât de consistente cum sunt cele furnizate de gazetarul ardelean însuşi, că ar fi fost pe de o parte o necesitate în lupta pentru unitatea culturală a românilor, iar pe de altă parte îndeplinirea unor promisiuni de onoare făcute la Putna, în 1871. Fără îndoială, susţinerea lui Lucian Boia se verifică atunci când detaliază legăturile scriitorului la Bucureşti. Se pusese „în relaţie” şi cu liberalii, aflaţi la guvernare din 1876 şi până în 1888. Stabileşte o bună relaţie cu D. A. Sturdza, dar şi cu regele Carol I. Rămâne în contact cu conservatorii, fiindu-i, încă, fidel lui Titu Maiorescu, liderul aripii junimiste. Relaţiile se vor mai răci odată cu plecarea la Sibiu. Unele semne de distanţare apăruseră chiar în timpul activităţii de la... Timpul (1877-1883).

 

Capital moral şi relaţii

În mai multe rânduri îşi va defini jurnalistul în geografia sa publicistică calitatea şi rolul în realizarea unităţii culturale. O astfel de poziţionare găsim într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată la începutul anului 1888. Suntem la Sibiu: „Când am venit aici eram tot atât de sărac ca acum, dar am adus cu mine un capital de relaţiuni şi reputaţiunea pe care mi-o făcusem prin lucrarea mea în timpul petrecut la Bucureşti. Astăzi, relaţiunile îmi sunt mult mai întinse şi reputaţiunea nu-mi este nici ea mai rea ca atunci: doresc eu şi nu mă îndoiesc că doriţi şi D[omnia]-voastră ca, întorcându-mă, să aduc întreg acest capital moral cu mine”[10].

S-a spus despre Slavici că, format fiind în spiritul culturii şi, mai ales, al civilizaţiei germane, el nu putea decât un promotor al dreptăţii în spiritul legilor şi regulilor de morală induse din spaţiul germanic. Împăratul (indiferent de nume: Ferdinand sau Franz Josef) este o figură tutelară, un ocrotitor. Rămâne ceva din vechea credinţă cu monarhul ca uns al lui Dumnezeu pe pământ. Realitatea este că Slavici este un supus... nesupus. Îl respectă pe kaiser, dar nu şi pe reprezentanţii clasei sus-puse maghiare. Respectă legea, dar nu şi deciziile luate de reprezentanţi ai administraţiei ungureşti din Ardeal, căci reprentanţii nu sunt... legea! Autoritatea Curţii de la Viena e una reală, cea a conducerii de la Budapesta e lipsită de conţinut. Spiritul german era considerat superior. În timp ce de la Budapesta gazetarul se aştepta doar la îngrădiri, Coroana, Viena, putea da protecţie. Mereu va practica Slavici această distincţie în gândirea sa. Iar germanii şi austriecii erau consideraţi câştigători. Superioritatea lor se baza pe câteva caracteristici. Sunt unele care şi astăzi pot fi regăsite în mitologia naţională şi în raporturile altora cu germanii. O spune şi ziaristul ardelean răspicat, în 1888: „Propag germanismul în mijlocul poporului român fiindcă românii trebuie să înveţe de la germani cultul adevărului, iubirea de muncă, spiritul de ordine şi sentimentul de datorie” [11].

Am putea crede că în teritoriile locuite de români, la început de secolul al XX-lea, exista o mare efervescenţă, că oamenii dădeau prioritate cauzei naţionale şi că era o discuţie amplă pe această temă. S-ar putea să ne înşelăm. De fapt, destul de puţine persoane aveau astfel de preocupări, persoane plasate mai ales în sfera politică, unde demagogia şi propaganda erau arme ale... controversei: „Ce m-a împresionat mai mult în această campanie electorală e că n-am putut deştepta interesul ţărănimii pentru cauza naţională. Când le vorbeai de Ardeal, de suferinţele fraţilor de peste munţi, te ascultau cu smerenie, dar nimic pe faţa lor nu arăta cea mai mică emoţie, cel mai mic sentiment (...) Nici vorbele înflăcărate ale lui Goga nu parveneau să descreţească chipurile posomorâte, care nu se deşteptau decât în faţa celor ce le vorbeau de nevoile şi necazurile lor zilnice. Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi a traiului, împărţirea pământurilor, despre care se zvonise, erau singurile lucrurile lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma în două noţiuni: concentrare şi rechiziţii”[12].

Unitatea culturală îmbrăca la Slavici şi o formă concretă, prin multele tipărituri puse la cale dincolo de activitatea curentă exercitată ca jurnalist. Ea poate fi întărită şi prin almanahuri, publicaţii foarte populare la sfârşitul secolului al XIX-lea. În stilul lor de bazar sclipitor şi sobru în acelaşi timp (curată literatură... populară!), aceste culegeri aduceau în faţa unui public larg teme diverse. Nu este de mirare că Slavici le încurajează: „Voind a serba jubileul de 25 de ani al societăţii Petru Maior, tinerii de la Universitatea din Budapesta, încă sunt acum vreo doi ani, au hotărât să publice un almanah în felul celor publicate de România Jună din Viena. Eu i-am încurajat atunci, fiindcă almanahurile acestea sunt o formă, după părerea mea, potrivită ca să deschidem aici la noi drum mai larg pentru înrâurirea literară a României şi să cultivăm simţământul de unitate culturală la români”[13].

 

Dispute tumultoase

Cauza naţională nu e uşor de apărat. Pentru aceasta este nevoie de locuitori mulţi (sau destui), trăiţi în condiţii bune, muncitori şi preocupaţi de binele lor şi al celorlalţi. E încercat aici sentimentul apartenenţei la comunitate. Războaiele, bolile şi proasta guvernare au făcut mereu victime. Pacifist şi umanist, om cu o înţelegere profundă a întâmplărilor timpului său, capabil să tragă învăţăminte din faptele inamicului, Slavici poate contura şi câteva elemente ale viitorului. Care poate fi întunecat. Aduce exemple de mărire şi decădere din Franţa şi Germania sau le găseşte repede şi în prezentul său, în spaţiul carpatic. Ne găsim în 1913, în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic: „Suntem cuprinşi de o viuă repulsiune când ne dăm seama câţi oameni au pierit în războiul de peste Dunăre, unii pe câmpul de luptă, alţii răpuşi de boale nemiloase şi iar alţii pe urma numeroaselor «orori». Dacă ne gândim bine, nu putem să-i socotim ca fiind în toată firea pe cei ce săvârşesc ori pun la cale asemenea «hecatombe»”[14].

Nu doar războiul şi boala, „hecatombele” amintite de jurnalist, pot cauza decăderea unui popor, nu doar guvernarea catastrofală, lenea şi huzurul. Viaţa la voia întâmplării şi nepăsarea sunt sunt înfierate de publicist în acest articol. Vorbeşte însă şi de copiii, mulţi nelegitimi, cărora nu li se asigură condiţii normale de trai. Mai există micuţii nenăscuţi, vieţi curmate prin avort, deci grave probleme de mentalitate. Situaţia nu e generalizată, căci, constată autorul, românii sporesc ca număr. Ne dă şi o hartă a naşterilor, una ce se conturează prin legături peste graniţele ce despart comunităţile de români: „Ne-a fost viuă bucuria când am constatat că poporaţiunea ţării noastre sporeşte şi viuă ne este şi când aflăm că şi în statele învecinate se sporesc românii, căci de la sporul acesta atârnă viitorul neamului românesc”[15].

Relaţiile culturale sunt mai importante decât relaţiile personale, aşa cum rezultă şi dintr-o mărturisire târzie. Dispute a avut mai multe cu Nicolae Iorga. Istoricul a fost mai tumultos, adeptul gesturile brutale, chiar teatrale. Slavici a avut oroare de a se da în spectacol, a preferat să se retragă de pe scenă... Iorga se implicase în susţinerea candidaţilor români din Transilvania cu fondurile Ligii culturale. Slavici nu a fost de acord. Nu doar pentru că banii oricum erau foarte puţini, ci pentru că puteau fi folosiţi mai bine în promovarea culturală: „ Ungurii cheltuiau 20 de milioane la o alegere în Ardeal. Ce puteam noi face cu vreo câteva mii de lei? Dar puteam face ceva: propagandă culturală, faţă de care propaganda maghiară rămânea nepuntincioasă! Dl Iorga a luat chiar «fondul inatacabil» şi l-a trimis în Ardeal, ca să facă – ştiu eu cum! – propagandă electorală părintelui Lucaci!... Astfel ne-am despărţit”[16].

Modelul de relaţii în folosul cauzei naţionale devine important şi va fi menţinut de prieteni şi de urmaşii lui la gazete, aşa cum se va întâmpla la Tribuna în 1890. Mai mult decât tipărirea foii, importante sunt legăturile în folosul cauzei. După ce va ieşi din puşcăria de la Vác, gazetarul se va întoarce în lupta publicistică de la Sibiu. Toţi ştiau însă că nu va rămâne mult timp aici şi că dorea să se stabilească la Bucureşti. La ziar era mare îngrijorare, după cum rezultă din cele scrise de E. Brote, bunul său prieten şi tovarăş de acţiune. Îngrijorările erau legate şi de menţinerea relaţiilor dezvoltate de Slavici, unele de care cercul sibian profitase enorm: „Mai vin şi alte considerente. Pre lângă cele multe însuşiri bune ale dlui Slavici, noi preţuim legăturile sale cu bărbaţii de stat excelenţi ai României. Dacă prin depărtarea dlui Slavici se vor slăbi şi legăturile noastre, apoi ce ne mai rămâne? Sunt între noi oameni care nu pot înţelege pentru ce dl Slavici, în învălmăşeala politică de acolo, a primit postul oferit?”[17]. Era cel de profesor la Azilul Elena Doamna.

 

Arhivar cu păreri proprii

Fără îndoială, Slavici a fost un caracter puternic, unul care nu a făcut compromisuri. Deşi a lăsat peste ani imaginea unui om aşezat, mai degrabă precaut, întâmplările din viaţa lui demonstrează că nu a fost chiar aşa. A fost consecvent cu ideile sale. A avut respect faţă de împărat. Şi nu s-a dezis, chiar dacă a avut de suferit. A criticat pe aproape toată lumea, inclusiv pe liderii românilor, şi din Ardeal, şi de la Bucureşti. Spiritul lui de jurnalist, de om implicat, l-a făcut să acţioneze uneori aparent necugetat. Astfel cum se explică episodul de la Oradea, din toamna anului 1873?

Ioan Slavici ajunsese aici după peripeţii. În primăvară, participase la mişcările din satele arădene, care au culminat cu revolta de la Păuliş. Fusese apoi redactor al publicaţiei Gura satului, unde părea că-şi găsise un rost. Pierduse un post de subnotar, căci, deşi era pregătit, refuzase să promită că va redacta actele românilor în ungureşte. Îşi pierduse şi părinţii, precum şi orice sprijin de acasă, de la Şiria. Prin bunăvoinţa lui Miron Romanul, primise, provizoriu, postul de arhivar al consistoriului din Oradea. Funcţiona şi ca secretar. Părea că lucrurile intră pe făgaşul normal şi că gazetarul îşi găseşte liniştea. În arhive dscoperise o mulţime de rapoarte trimise de preoţii de prin sate. Aşa a început să lucreze la studiul Crişenii noştri.

Ziaristul din el nu-i dă pace. Declanşează o amplă polemică. Publică în Lumina din Arad articolul Ad rem, în care face un profil al viitorului episcop şi mitropolit ortodox[18]. Imaginea aceasta nu corespunde cu cea a lui Miron Romanul, cel care îl ajutase şi care candida la demnitatea preoţească! Evident, au trebuit să se despartă. Demnul jurnalist Slavici şi-a dat demisia. Avea să se întoarcă la studii la Viena. Tot atunci publicase articolul Domnul Babeşiu (fruntaşul bănăţean Vicenţiu Babeş, n. n.). Declanşase astfel confruntarea pe faţă între partida mai în vârstă  („bătrânii”) şi cea în curs de afirmare („tinerii”), din elita românească din Ardeal.

În activitatea sa publicistică, Slavici s-a dovedit de o seriozitate maximă, ba chiar rigidă. Avea regulile lui de scriitor, reguli transmise cu claritate editorilor textelor sale. Mai ales din scrisorile ce însoţeau materialele în plicurile expediate către gazete găsim aceste indicaţii revelatoare (era să spunem... preţioase!). Este şi firesc să fie aşa, deoarece sunt formulări privind modul de împărţire şi tipărire, un fel de didascalii, dar şi de îndrumări tehnice. Iată cum sună una din acestea: „Îţi trimit sfârşitul articolului. Mai ales într-această parte ar fi foarte mult de îndreptat”. Nu o poate face chiar autorul, deoarece, în spital la Viena fiind, „află cum că iarăşi sunt incapabil de lucrare”[19]. Când îşi mai revine şi se poate apuca de lucru o face cu râvnă. Atunci se simte nevoia ca materialul să fie structurat cu rigoare: „Continuarea, încă seamă de trei articoli, o ţiu la mine încă câteva zile. Poate voi avea de a face încă câteva îndreptări de limbă ori şi de idei. Dacă afli cu cale, poţi publica materialul ce-ţi trimit acuma în unul sau doi numeri succesivi. Aş dori apoi să se facă împărţirea făcută de mine, dacă publicarea ar trece de doi numeri. De altmintrelea, după buna chibzuinţă a d-tale”[20].

După cum se poate observa, fraza curge limpede (sunt unele repetiţii...),  iar înţelesul este deplin. Chiar dacă lângă Slavici nu se mai afla Eminescu, ca să-i vadă manuscrisele, aşa cum se întâmplase în anii de dinainte (cu intervenţii asupra topicii, ortografiei şi a stilului, în general, dar şi cu sugestii privind conţinutul), problema exprimării nu este neglijată. Jurnalistul se arată scrupulos. Nu încredinţează tiparului articolele sale până nu este sigur că a găsit formulările cele mai potrivite. Într-un rând, având unele îndoieli că lungile lui producţii gazetăreşti vor fi publicate în foaie ca atare, Slavici lasă scrierile la mâna redactorilor: „Pentru aceea nu am făcut toate corecturele. Dacă totuşi s-ar publica, te rog să faci d-ta corecturele, după buna-ţi chibzuială”[21].

Este aici şi o abandonare a criteriului seriozităţii în redactare, însă doar într-o anumită măsură. Sporeşte încrederea în editorii săi, cu care se consolidează relaţii de prietenie, nu doar profesionale. Desigur, nimic nu este mai nesuferit decât un text redactat neglijent. Redactorii (de gazete sau de carte) ştiu acest lucru! În epocă, începea să piardă teren celebrul îndemn al lui Heliade Rădulescu, adresat autorilor de a scrie, oricum, dar să scrie. Greşelile de exprimare au început să fie taxate, iar autorii lor să fie consideraţi nu doar neserioşi, ci şi lipsiţi de cultură[22]. Era însă şi o epocă cu multe varietăţi de forme lexicale, de ortografie sau topică, iar exigenţele nu erau chiar foarte mari. Rigorile stabilite de adepţii curentului latinist se izbeau (uneori dur!) de cele formulate de promotorii scrierii fonetice. Slavici s-a deprins la început cu regulile etimologiste, însă foarte repede avea să adere la scrierea cu ortografie simplificată, considerând firească o exprimare cei permitea să fie înţeles de cât mai multă lume. În acelaşi timp, era nevoit să accepte şi „adaptările” făcute de responsabilii de gazete, aceştia fiind influenţaţi, în Ardeal, de latinişti. În consecinţă: „ să faci d-ta corecturile, după buna-ţi chibzuială”...

 

BIBLIOGRAFIE

 

Ediţii critice

 

 

  1. Slavici, Ioan, Opere, I,, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967;
  2. Slavici, Ioan, Opere, II,, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967;
  3. Slavici, Ioan, Opere, III,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970;
  4. Slavici, Ioan, Opere, IV,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971
  5. Slavici, Ioan, Opere, V,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;
  6. Slavici, Ioan, Opere, VI,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;
  7. Slavici, Ioan, Opere, VI,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;
  8. Slavici, Ioan, Opere, VIII,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976;
  9. Slavici, Ioan, Opere, IX,, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;
  10. Slavici, Ioan, Opere, X,, Studii şi articole literare şi culturale. Recenzii şi cronici. Studii şi articole despre limbă şi stil. Biografii. Portrete, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981;
  11. Slavici, Ioan, Opere, XI, Scrieri pedagogice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983;
  12. Slavici, Ioan, Opere, XII,, Scrieri pedagogice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983;
  13. Slavici, Ioan, Opere, XIII, Scrieri social-politice, istorice, etnografice, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984;
  14. 14 Slavici, Ioan, Opere, XIV, Scrieri istorice, etnografice, sociale, economice (din periodice), Ed. Minerva, Bucureşti, 1987;

15.  Ioan Slavici, OPERE, I, Nuvele, Editura Academiei Române şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2001;

16.  Ioan Slavici, OPERE, II, Nuvele, Editura Academiei Române şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2001;

17.  Ioan Slavici, OPERE, III, Mara, Din bătrâni. Luca, Din Bătrâni. Manea, Editura Academiei Române şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2003;

18.  Ioan Slavici, OPERE, IV, Din două lumi, Cel din urmă Armaş, Corbei, Din păcat în păcat, Editura  Academiei Române şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2003;

19.  Ioan Slavici, OPERE, V, Poveşti, Teatru, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2004;

20.  Ioan Slavici, OPERE, VI, Memorialistică. Închisorile mele, Amintiri, Lumea prin care am trecut, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2005;

21.  Ioan Slavici, OPERE, VII, Publicistică literară. Scrieri istorice şi etnografice, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2006;

22.  Ioan Slavici, OPERE, VIII, Scrieri istorice şi etnografice. Scrieri sociale şi etnografice, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007;

23.  Ioan Slavici, OPERE, IX, Publicistică social-politică. „Tribuna” şi epoca sa, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010;

 

 

 

 

Alte ediţii şi reeditări

 

  1. Slavici, Ioan, Tribuna şi „tribuniştii”, Orăştie, 1896;
  2. Slavici, Ioan, Nuvele, cu Comentarii asupra omului şi operei de Scarlat Struţeanu, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1933;
  3. Slavici, Ioan, Amintiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967;
  4. Slavici, Ioan, Românii de peste Carpaţi, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993;
  5. Slavici, Ioan, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998;
  6. Slavici, Ioan, „Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare”, Ed. Augusta, Timişoara, 1999;
  7. Slavici, Ioan, Primele şi ultimele, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2000;

 

 

 

Referinţe privind viaţa şi activitatea lui Ioan Slavici

(în volume)

 

 

  1. * * Scrisori către Ioan Bianu, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974;
  2. * * Scrisori către Ioan Bianu, vol. IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;
  3. * * Slavici, repere critice, Ed. Facla, Timişoara, 1977;
  4. Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929;
  5. Argentoianu, Constantin, Memorii, vol. I-II, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2008;
  6. Arghezi, Tudor, Poarta neagră, Scrieri, 13, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1967;
  7. Arghezi, Tudor, Proze, Scriei,i 27, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975;
  8. Babeţi, Adriana, Introducere în geografia literară a Europei Centrale, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 1998;
  9. Babeţi, Adriana, Ungureanu, Cornel, Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii,  Ed. Polirom, Iaşi, 1997;
  10. Babeţi, Adriana, Ungureanu, Cornel, Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă,  Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
  11. Bălan, Ion Dodu, Ioan Slavici, roata de la Carul Mare, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985;
  12. Bocu, Sever, Ziaristica ardeleană şi bănăţeană dinainte de războiu, Tipografia românească, Arad, 1938;
  13. Bocu, Sever, Drumuri şi răscruci, Timişoara, 1939;
  14. Bodiu, Andrei, Şapte teme ale romanului postpasoptist, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002;
  15. Bodiu, Andrei, George Coşbuc, micromonografie, Ed.  Aula, Braşov, 2003;
  16. Boia, Lucian, Eugen Brote, Ed. Litera, Bucureşti, 1976;
  17. Boia, Lucian, „Germanofolii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010;
  18. Boitoş, Olimpiu, Activitatea lui Slavici la Tribuna din Sibiu, Ed. revistei Societatea de Mâine, Cluj, 1927;
  19. Boldureanu, Ioan-Viorel, Cultura românească în Banat, Ed. Helicon, Timişoara, 1994;
  20. Borbély, Ştefan, Grădina magistrului Thomas, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
  21. Borbély, Ştefan, Visul lupului de stepă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999;
  22. Borbély, Ştefan, O carte pe săptămână, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2007;
  23. Branişte, Valeriu, Amintiri din închisoare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;
  24. Branişte, Valeriu, De la Blaj la Alba Iulia, Ed. de Vest, Timişoara, 2003;
  25. Brătianu, Elisa, Brătianu, I. C. Ion, Memorii involuntare, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999.
  26. Bulei, Ion, Viaţa în vremea lui Carol I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005;
  27. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986;
  28. Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985;
  29. Cioculescu, Şerban, Argheziana, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980;
  30. Cioculescu, Şerban, Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987;
  31. Ciorogariu, R. Roman, Zile trăite, Tipografia diecezană Oradea, 1926;
  32. Cipăianu, George, Vicenţiu Babeş, Ed. Facla, Timişoara, 1980;
  33. Cubleşan, Constantin, Ioan Slavici (comentat de), Ed. Recif, Bucureşti, 1994;
  34. Duca, I. G., Memorii, vol. II, Ed. Helicon, Timişoara, 1993;
  35. Dunăreanu, Elena, Presa românească sibiană, Biblioteca “ASTRA”, Sibiu, 1969;
  36. Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Ed. Pontica, Constanţa, 1997;
  37. Eminescu, Mihai, Chestiunea evreiască, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000;
  38. Firan, Florea, Pe urmele lui Tudor Arghezi, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1981;
  39. Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educaţie şi învăţământ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967;
  40. Galaction, Gala, Jurnal, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977;
  41. Gheran, Niculae, Rebreanu, amiaza unei vieţi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989
  42. Ghibu, Onisifor, Amintiri despre oamenii pe care i-am cunoscut, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1974
  43. Glück, L., Neamţu, G., Vatamaniuc, D., Studii şi documente privind activitatea  lui Ioan Slavici, vol. I şi II, Universitatea populară Arad, 1976;
  44. Goga, Octavian, Ideea naţională. Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927;
  45. Iancu, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996;
  46. Iercoşan, Sara, Junimismul în Transilvania, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1983;
  47. Iorga, Nicolae, Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1981;
  48. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti, Ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1999.
  49. Lupaş, Ioan, Contribuţii la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Biblioteca “ASTRA”, Sibiu, 1926.
  50. Maior, Liviu, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992;
  51. Maiorescu, Titu, Critice, Ed. de stat pentru literatură, Bucureşti, 1966;
  52. Mangra, Vasile, Corespondenţă, I şi II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007;
  53. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despr romanul românesc, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti;
  54. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008;
  55. Marcea, Pompiliu, Slavici, Ed. Facla, Timişoara, 1978.
  56. Munteanu, George, Sub semnul lui Aristarc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975.
  57. Munteanu, George, Istoria literaturii române, Epoca marilor clasici, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980;
  58. Netea, Vasile, Interviuri literare, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972;
  59. Netzhamer, Raymund, Episcop în România, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005;
  60. Ornea, Zigu, Junimea şi junimismul, vol. I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998;
  61. Philippide, Al., Consideraţii confortabile, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970;
  62. Popa, Mircea, Taşcu, Valentin, Istoria presei româneşti din Transilvania, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003;
  63. Popescu, Magdalena, Slavici, Ed. Cartea românescă, Bucureşti, 1977;
  64. Popovici, Vasile, Eu, personajul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988;
  65. Popovici, Vasile,  Lumea personajului, Ed. Echinox, Cluj Napoca, 1997;
  66. Popovici, Vlad, Tribunismul (1884-1905), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2008;
  67. Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti (1731 – 1918), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;
  68. Rebreanu, Liviu, Jurnal, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984;
  69. Ricoeur, Paul, Istorie şi adevăr, Editurile Anastasia şi C.E.U. Press, Bucureşti, f.a.;
  70. Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995;
  71. Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
  72. Ruja, Alexandru, Ipostaze critice, Ed. Excelsior, Timişoara, 2001;
  73. Russindilar, Petru Hurmuzăcheştii în viaţa culturală şi politică a Bucovinei, Ed. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1995;
  74. Simuţ, Ion, Arena actualităţii. Confidenţe, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
  75. Simuţ, Ion, Europenitatea romanului românesc contemporan, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2008;
  76. Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu. Monografie, Ed. Aula, Braşov, f.a.,
  77. Sîrghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Ed. Techno Media, Sibiu, 2004;
  78. Slavici, Eleonora, Jurnal, Ed. Fundaţiei pentru Cultură şi Învătământ Ioan Slavici, Timişoara, 2010;
  79. Spiridon, Monica, Eminescu: proza jurnalistică, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2003.
  80. Stan, Elena, Momentul Tribunei sibiene, E. Minerva, Bucureşti, 1986.
  81. Szabo, Vasile-Lucian, Libertate şi comunicare în lumea presei, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999;
  82. Todoran, Eugen, Secţiuni literare, Ed. Facla, Timişoara, 1973;
  83. Torouţiu, I.E., Cardaş, Th., Studii şi documente literare, vol. I, Institutul de arte grafice  Bucovina, Bucureşti, 1931.
  84. Torouţiu, I.E., Studii şi documente literare, vol. II, Institutul de arte grafice  Bucovina, Bucureşti, 1932.
  85. Torouţiu, I.E., Studii şi documente literare, vol. III, Institutul de arte grafice  Bucovina, Bucureşti, 1932;
  86. Torouţiu, I.E., Studii şi documente literare, vol. IV, Institutul de arte grafice  Bucovina, Bucureşti, 1934;
  87. Triff, Eliza (coord.), In memoriam Ioan Slavici, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008;
  88. Ungureanu, Cornel, Ioan Slavici (monografie), Ed. Aula, Braşov, 2002;
  89. Ungureanu, Cornel, Geografie literară, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2002;
  90. Ungureanu, Cornel, Istoria secretă a literaturii române, Ed. Aula, Braşov, 2007;
  91. Valea, Lucian, Pe urmele lui George Coşbuc, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1986;
  92. Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968;
  93. Vatamaniuc, Dimitrie, Ioan Slavici, Opera literară, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970;
  94. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973;
  95. Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979;
  96. Vighi, Daniel, Onoarea şi onorariul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007;
  97. Vintilescu, Virgil, Ioan Slavici, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2007;
  98. Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

 

 



[1] Pompiliu Marcea, Slavici, Ed. Facla, Timişoara, 1978, p. 43.

[2] Eleonora Tănăsescu, Jurnal, Ed. Fundaţiei pentru Cultură şi Învătământ Ioan Slavici, Timişoara, 2010, p. 51.

[3] Zaharia Macovei, Publicistica lui Ioan Slavici, prefaţă la Ioan Slavici, Atitudini şi mărturisiri, Ed. Facla, Timişoara, 1975, p. 6.

[4] Dintr-un interviu luat de Felix Aderca în Mărturia unei generaţii, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 310.

[5] Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, pp. 209-210.

[6] Ioan Slavici, op. cit., p. 214.

[7] Idem, p. 216.

[8] Rareş Micşa, Memorialistica lui Slavici, în In memoriam Ioan Slavici, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 113.

[9] Lucian Boia, Eugen Brote, Ed. Litera, Bucureşti, 1976, p. 53.

[10] Manuscriptum, VIII, nr 2, 1977.

[11] Articolul se numeşte Afacerea Şcolii de fete din Sibiu şi a apărut în Tribuna, V, nr. 39, 15 (27) martie 1888.

[12] Constantin Argentoianu, Memorii, vol. I-II, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2008, p. 376

[13] În Scrisori către Ioan Bianu, IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 311.

[14] Aberaţiuni omeneşti, Minerva, V, nr 1667, 6 (19) august 1913.

[15] Idem.

[16] Felix Aderca, Mărturia unei generaţii, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 312.

[17] Scrisori către Ioan Bianu, I, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 324.

[18] Lumina, II, nr. 70, 8 (20) noiembrie 1873.

[19] Scrisoare reprodusă în Vasile Mangra, Corespondenţă, II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007., p. 260.

[20] Idem, p. 261.

[21] Idem, p. 264.

[22] Nu întâmplător a scris Titu Maiorescu, cu câţiva ani înainte,  studiul fundamental Limba română în jurnalele din Austria (1868). Desigur, este şi contextul controverselor dintre sistemul etimologic şi cel fonetic în ortografie, însă sunt taxate şi problemele de semantică, calcurile lingvistice cu rezultate hazlii după expresii germane sau franceze, precum preţiozitatea unor formulări gazetăreşti, unele ce tindeau să devină normă pentru limba literară...

Vizualizări: 256

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor