De la acel telefon, aparent banal, Ştefana s-a schimbat mult. Era distrată, neatentă, zglobie. Nu se putea concentra mult asupra activităţilor cotidiene. Timpul trecea greu până la următorul telefon. Dar el venea, cu precizia unui ceasornic. Fie în toiul nopţii, făcând-o să tresară, fie dimineaţa ori în toiul zilei. Nici nu era nevoie să verifice numărul. Deschidea din reflex şi auzea vocea atât de cunoscută:

-         Salut, şefa!

-         Bună, Doru!

Şi începea o discuţie pe care, cei mai mulţi dintre oameni ar fi considerat-o de prisos. Dar ei ştiau că ea este specială, că îi ajută să se cunoască mai bine atât unul pe altul, cât şi pe sine. Era un exerciţiu de viaţă. În momentul acela, comunicarea era indispensabilă.

            Câte nu şi-au spus, câte nu şi-au destăinuit! Nimeni nu înţelegea ce au ei de vorbit ore întregi, ziua sau noaptea. Ce contează? Ei aveau lumea lor, care nu se lăsa umbrită de convenţii. Au stabilit de la început că amândoi cred în prietenia dintre un bărbat şi o femeie şi că nu fac rău nimănui. Timpul i-a apropiat mult. Ea se bucura ca un copil de realizările lui, dar se şi întrista atunci când îi simţea dezamăgirea, iritarea, indispoziţia.

            Într-o zi, s-a întâmplat ceva aparte: Ştefana şi-a dat seama că ei au o comunicare mai rară, o comunicare empatică. Această descoperire a nedumerit-o, făcând-o să citească mult pe această temă şi să se consulte cu persoane cu experienţă. A ajuns la concluzia că nu este nimic rău în asta, doar că nu poate controla anumite stări: panică, emoţie, stare de rău, dureri de stomac, insomnii. Ştefana devenea un fel de „alter ego” al lui Doru. Îi simţea stările, tulburarea, oboseala, simţea când se gândeşte la ea. Simţea când este în pericol, când are probleme. A incercat să-l atenţioneze. Dar, ca orice bărbat, Doru era sceptic şi chiar se amuza de starea ei. Spunea că sunt chestiuni tipic feminine. Chiar i-a sugerat că aceste stări nu ar fi de sorginte divină. Ea s-a supărat atunci, întrebându-se dacă este ceva rău în asta, dacă greşeşte cu ceva. Aşa era Ştefana: avea obiceiul de-a se culpabiliza (de multe ori nejustificat). Îi spusese cândva, în liceu, o prietenă apropiată, că se învinovăţeşte prea des şi fără motiv. Aşa o fi. Este bine să ţi se spună, uneori, lucruri pe care nu le ştii despre tine.

            Doru şi Ştefana se amuzau mult, dar aveau momente când se şi certau, deoarece erau două firi puternice şi cu păreri divergente. Amândoi erau culţi şi educaţi, dar aveau orgolii. Ştefana era convinsă că experienţa ei ar trebui să-i dea dreptul să-l apostrofeze atunci când greşeşte. El, la rândul lui, avea convingeri clar definite şi nu făcea rabat de la ceea ce considera a fi corect şi drept. Uneori era prea rigid. Era greu să-l convingi de contrariul. Amuzant este faptul că el o considera pe Ştefana cea mai încăpăţânată fiinţă din lume.

            Sentimentele Ştefanei faţă de Doru erau oarecum amestecate. Ea avea un instinct matern foarte dezvoltat, care o făcea să fie excesiv de protectoare cu el. Nu îl vedea ca pe un om mare, ci mai degrabă ca pe un copil care avea nevoie de înţelegere şi de afecţiune. Ştiau amândoi că va veni ziua în care se vor vedea, nu vor putea amâna la infinit. Desigur, comunicarea la telefon era importantă, dar nu deplină. Cel care a luat iniţiativa a fost Doru, la invitaţia ei.

            Nu va putea uita nicicând momentul în care Doru i-a apărut în faţă, în carne şi oase. Îi plăcuse vocea lui, felul de-a fi, înainte de a-l vedea. De aceea a şi vrut să-l întâlnească. Îl ştia din pozele din copilărie, mai primise unele actuale, dar poza nu poate înlocui persoana. Acelaşi lucru îl credea şi el. De aceea a venit.

            Iată-l pe Doru în ţinută de sărbătoare, cu un buchet de flori si cu multe emoţii la uşa Ştefanei. Ea îl aşteptase ore în şir, numărând minutele, ascunsă în spatele perdelei, în locul unde se afla atunci când el a sunat-o pentru prima oară. Pregătise totul cu grija caracteristică, în cele mai mici detalii. Îl vedea şi pe el emoţionat, obosit de atâta drum şi cu o privire uimită să descopere o femeie pe care şi-o imaginase altfel.

            Ştia să fie o gazdă bună, dar acum Ştefana parcă îşi înghiţise vorbele, gesturile, parcă uitase totul. Apoi şi-a amintit că ea trebuie să facă primul pas şi l-a invitat înăuntru. Nu va uita nicicând cum Doru o cerceta cu privirea, cum o „evalua”, cum îi bătea inima şi nu reuşea să ducă gesturile la bun sfârşit. Era firesc până la urmă, doar se reîntâlneau după o viaţă de om. Şi el nutrea aceleaşi stări, era sigură. Simţea asta.

            După aceea, totul a decurs firesc. Au depănat amintiri, au retrăit evenimente de odinioară, s-au uitat la poze împreună. Au făcut scurte călătorii şi s-au amuzat. Le plăcea să râdă şi să se ironizeze, fără să se supere. Au făcut poze, pentru a imortaliza întâlnirea lor. Şi-au făcut confidenţe. Multe. Unele dureroase, altele amuzante. Erau prieteni, cu alte cuvinte. Doru i-a mărturisit Ştefanei că este o persoană deosebită, că ţine la ea şi că doreşte să fie la fel de apropiaţi atunci când el va avea propria familie. Ea a fost de acord. Credea ca aşa va fi pentru totdeauna…

            S-au despărţit greu, dar comunicarea a continuat. Acum aveau mai multe de povestit, aveau amintiri recente si cunoştinţe comune. Ea se simţea tot mai legată de el. Din păcate, au intervenit tot felul de evenimente care i-au determinat să vorbească mai rar. Erau ocupaţi, aveau obligaţii sociale, familiale, alergau în dreapta şi în stânga. El a găsit mereu scuze pentru a nu-i răspunde la apeluri şi la rugăminţi. Stefana s-a întrebat de atunci încoace cu ce a greşit (în stilul caracteristic), dacă a făcut ceva necugetat ori a întrecut măsura. Ştia doar că este aceeaşi, că reacţionează la fel. El s-a schimbat, era sigură.

            De atunci, Ştefana nu şi-a mai aflat liniştea. A făcut scenarii în care ea apărea mai vinovată decât era. Se întreba de ce durează puţin tot ce este frumos şi place inimii. Poate că acesta este tributul ce trebuie plătit ca să te bucuri pentru scurt timp. Nici ea nu mai ştia ce să creadă. El nu o ajuta deloc. O lăsa să se zbată într-o nebuloasă fără început şi fără sfârşit. La insistenţe, a răspuns cu tăcere. Cu o tăcere dureroasă. Ei îi răsunau mereu în minte cuvintele calde şi amabile ale lui Doru. Se simţea ca un copil care este pedepsit fără a şti ce a greşit. Nu-i putea ierta lui Doru lipsa bărbăţiei, care ar fi trebuit să-l facă să fie responsabil, să-i spună de ce a părăsit-o. E ca atunci când doi copii fac o trăsnaie, dar este pedepsit doar unul, pentru că celălalt a dat vina pe el sau nu i-a sărit măcar în ajutor.

            Ştefana şi-a simţit sufletul sfâşiat, rupt în mii de bucăţi. Se va vindeca oare de naivitatea de a crede că toţi oamenii sunt sinceri şi bine intenţionaţi? Nu ştia nici ea. Pentru a se detaşa, a început să scrie poezii. Şi-a redescoperit talentul din adolescenţă. De fapt, a redevenit adolescentă, căci nu puţine persoane din anturaj îi spuneau că se comportă aşa. Poate era adevărat şi ea nu îşi dădea seama. Biata fiinţă, îşi doreşte să redevină femeia sigură pe ea, puternică şi amuzantă care a fost. Altruistă cum este, munceşte mult în favoarea altora şi nu aşteaptă răsplată. Se cufundă în tot felul de activităţi pentru a uita dezamăgirea trăită. Dar ea ştie că nu este posibil. Se amăgeşte. Se cunoaşte bine şi, uneori, şi-ar fi dorit să fie mai dură, mai nepăsătoare, pentru a suferi mai puţin. „Telefonul nu mai sună”…spune o melodie cunoscută…Ştefana, Ştefana!…

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de TRAIAN TANASA pe Ianuarie 15, 2012 la 4:13pm

 M-a emotionat mult. Nu stiu care va fi urmarea, dar eu cred ca e foarte greu, daca nu imposibil, sa se mentina o prietenie intre un barbat si o femeie care au familii propri. Sunt foarte multe impedimente, care in final duc, din partea unuia sau a altuia, la un "raspuns cu tacere". Ordinea, retragerii in "asteptare", cand cei doi nu au propriile familii, este data de cine isi formeza primul familia. Etc. . ...

Comentariu publicat de verdes delia tania pe Ianuarie 22, 2011 la 9:36pm

Vasilica, îţi mulţumesc pentru lectură şi apreciere. Aceasta este continuarea la ceea ce imi place să numesc schiţă, "Telefonul". Voi scrie şi urmarea, care se află în mintea mea şi...în sufletul meu.

D-le Dorneanu, vă mulţumesc din nou că v-aţi aplecat asupra rândurilor mele. Ele izvorăsc din mine, pur şi simplu. Dar nu credeam că pot fi interesante şi pentru alţii.

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Ianuarie 22, 2011 la 7:44pm
Delia, ma bucur ca citesc la tine aceasta proza care m-a captivat, efectiv. Astept urmarea. Cu drag, Vali

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor