Strâmbu...

                   O fi fost adevărat? N-o fi fost adevărat? Să fi fost o simplă părere? Dumnezeu ştie... Numai Dumnezeu ştie...

 

                  Aşa s-a născut, cu ochii ciacâri,  gura uşor chircită, cu buza de jos ca un început de pâlnie şi nasul lung,  în unghi drept.

                 Când dădea să vorbească scotea un fel de fâşâit, înainte de a pronunţa cuvintele şi după fiecare vorbă da uşor din cap, ca un semn de aprobare...

                   Vorbea rar, extrem de rar, poate odată sau de două ori pe an şi atunci o făcea numai şi numai dacă ceva special se întâmpla cu el sau era nevoie de cine ştie ce explicaţii...

                   Toţi îl priveam cu un fel de teamă, deşi el era cel mai cuminte bărbat pe care l-am întâlnit vreodată.

                    Nu avea un nume. Fiecare îi spuneam cum ne venea la gură! Strâmbu, Ciacâru, Nas de carton, Frunte îngustă, Gură lată ...

                   Răspundea la fiecare din acestea cu plăcere. Chiar râdea...

                    Să nu i s-o fi  spus Pripăşitu... Dacă cineva îi spunea Pripăşitu, începea să se agite, să ridice ochii spre cer şi să-şi rotească într-una capul apoi plângea de se zguduia cămaşa pe el şintr-un  final,  urla ca un lup lovit în inimă...

                 Tot Satul ştia acest amănunt şi nimeni nu-l striga Pripăşitu...

                   Nu avea  părinţi şi locuia dintotdeauna, aşa ţin eu minte, în casa cu tindă şi geamlâc din marginea satului.

                   Nimeni nu ştia precis cum a ajuns în satul nostru şi nimeni nu ştia cum trăieşte şi mai ales din ce trăieşte.

             Cantonierul Blidă, fost legionar şi om cu adâncă credinţă în Dumnezeu, s-a jura pe Sfânta Cruce, în curte, la pomana de trei săptămâni a lui Tulitu, că l-a văzut cu ochii lui pe Strâmbu mâncând coţofene vii şi chiar porumbei morţi...

                  Nu-l credea nimeni pe cantonier pentru că între el şi Strâmbu a fost cândva un conflict lăsat cu bătaie de moarte... De la acea bătaie cantonierul a rămas fără ochiul drept!

                  Din zvonuri aproape uitate se pare că Strâmbu ar fi rămas pe aici din şatra ţiganilor slătari veniţi cândva cu Ursul...

                   Nimeni nu ştia ce vârstă are.

                  Eu aşa îl ştiu, şi aşa mi-a rămas în minte...un bărbat, între două vârste, nici tânăr-tânăr, dar  nici  bătrân-bătrân...

Părul ar fi trebuit să-l dea de gol, dar el avea acelaşi păr negru-castaniu de-ţi venea să zici  că-l ţine numai în vopsea de coji de nucă.

                     Muncea la toată lumea, şi muncea pe orice fel de plată.

                    De cele mai multe ori muncea fără plată...

                     Când nu mai putea de atâta muncă se aşeaza jos, aşa cum fac vitele de povară când se lasă în genunchi şi cer iertare stăpânului pentru neputinţa lor. Făcea doar uşoare semne că ar vrea o cană cu apă şi de cele mai multe ori întindea mâna după o bucăţică de pâine.

                     Oamenii erau obişnuiti aşa de mult cu prezenţa lui că nimeni nu-l  întreaba nimic, nimeni nu-i oferea ceva...

                   Toată lumea avea nevoie numai de munca lui, de forţa lui fizică, o forţă uriaşă despre care nimeni nu avea nici-o explicaţie.

                     Mergea singur noaptea, în puterea iernii, în cea mai deasă şi mai neagră Pădure,  în Pădurea Izmei şi taia tufani groşi ca tăvălugul lui Moş  Tarse, pe care-i aducea în spinare fără să gâfâie, fără să se odihnească o clipă.

                     Dacă patru oameni abia învârteau roata Morii din Vale, când mergea el la măcinat,  învârtea singur roata până începea să duduie motorul...

                    Au venit nişte ruşi de la oraş şi l-au pus să tragă la o căruţă plină cu saci de grâu. El şi-a pus gulura cailor pe piept şi din trei sforţări a plecat cu căruţa la trap.

 S-au închinat toţi cei prezenţi, s-au închinat şi ruşii şi l-au lăsat în plata lui Dumnezeu.

                   De atunci nimeni nu a mai îndrăznit să-i ceară vre-o demonstraţie de forţă ori altceva de acest fel.

                     Într-o zi, zi de pomină, după cum spune bătrânul Culae- prizonierul(aşa i se spune pentru că a stat cinci ani prizonier în Siberia), au încercat  cei trei feciori ai lui Spanache- Brigadierul să-l lovească pe la spate, să-l trântească la pământ şi să-l umilească în ziua Marelui Târg de vite...

                 A fost pentru a doua oară, după bătaia primită de cantonierul Blidă, când în satul nostru s-a prezentat miliţia raională să facă ordine, pentru că lupta dintre cei trei Spanache şi Strâmbu s-a lăsat cu mari stricăciuni civile şi grave răni la capetele Spanachilor...

                  Nimeni n-a reuşit să spună cum a făcut Strâmbu de i-a pus jos pe feciorii Brigadierului şi nimeni nu a reşit să-l acuze de ceva anume...

                   Urlau Spanachii din toate puterile, le şiroia sângele din gură şi din nas, iar Strâmbu râdea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

                Culmea, când au venit miliţienii şi au vrut să-l aresteze, toată lumea din Târg a făcut lanţ în jurul Strâmbului şi chiar au înjurat autorităţile...

                  Strâmbu ştia că este iubit de lumea satului şi din această cauză comportarea lui era ca a unui copil care ascultă de oricine şi primeşte bucuros orice corvoadă.

                  Au venit apoi cele trei zile negre, trei zile în care Strâmbu nu a mai ieşit în sat.

                   Nu l-a mai văzut nimeni, dar absolut nimeni... nici la Fântâna cu cumpănă, nici la Cârciuma lui Bube, nici în curtea cuiva la tăiat lemne...

                  Nimeni nu a ştiut ce se întâmplă cu el, nimeni nu avea curajul să se ducă la el acasă, nimeni nu vroia să-l supere.

                   Tot în prioada aceea de trei zile, în satul nostru a apărut o femeie care seamăna leit cu Strâmbu. Avea faţa la fel, ochii aşezaţi asimetric, gura strâmbă, părul de aceeaşi culoare şi vorbea identic...

                 Nimeni nu ştia de unde a venit femeiea asta ciudată, dacă era rudă cu Strâmbu nostru şi ce vroia să facă în satul nostru.

                      Petrică Sburlitu,  zice şi acuma, după atâţia ani,că i-a văzut pe cei doi  plecând din sat, seara, când a dat luna plină.

                      Noi nu l-am crezut nici atunci şi nu-l  credem nici acuma pe Sburlitu pentru că are darul minciunii în sânge şi tot ce spune el nu se adevereşte niciodată.

                 Oricum, toţi eram supăraţi că Strâmbu nu mai apare şi toţi doream să ştim mai repede ce se întâmplă cu acest om bun, cinstit şi cuminte...

                     Dacă disparea Strâmbu dintre noi, jumătate din sat rămînea fără forţă de muncă...

                   Părintele Tilică a oferit atunci o explicaţie, dar nu ne-a convins. Zicea, că Strâmbu şi-ar fi luat soţie, chipurile, şi cât de curând o să-l vedem bărbat la casa lui...

                   Cea mai nenorocită explicaţie ne-a dat-o  Maica Leana, descântătoarea noastră de toate bolile pământului şi unica noastră autoritate medicală în moşit copiii.

                  Toţi copiii satului nostru au fost şi încă mai sunt  moşiţi de Maica Leana şi toate femeile din satul nostru cred în sfinţenia bătrânei maici.

              - Femeiea asta care a venit, zicea Maica Leana, nu este femeie... Este un fel de arătare, care, numai aşa, aparent, seamănă cu Strâmbu nostru, dar nu e o fiinţă umană... Să ne aşteptăm la ce este mai rău, sau , dacă vrea bunul Dumnezeu să ne aşteptăm la ce este mai bine!

                    Aşa a grăit, mai mult în dodii, Maica Leana şi în sufletele noastre s-a aşezat deja o imensă  teamă...

                   Ce să credem?

                  Ar fi fost mai bine să fie aşa cum spunea popa, că de, era totuşi popă şi avea în suflet darul lui Dumnezeu, dar dacă nu era  aşa?

                 Dacă are dreptate Maica Leana descântătoarea?

               Tata mi-a zis să fiu liniştit că nu vine nimeni să-i facă rău Strâmbului...

              Este adevărat că aş fi vrut să fiu liniştit, dar de ce îşi pregăteau oamenii sapele, coasele şi topoarele? Şi mai ales, de ce nu vorbea nimeni nimic? 

            - Lasă, fii liniştit, zicea iar tata,  că nu-l lăsăm noi pe Strâmbu, înţelegi? Indiferent ce-o fi, nu-l lăsăm...

             Cum, ce-o fi? Aici sta toată neliniştea mea...

             M-am dus să mă culc. Tata ştiea exact ce trebuie să facă ...şi cu siguranţă că o să-l vedem din nou pe Strâmbu printre noi...

-         Doamne, fii bun şi lasă-l pe

                    Strâmbu aşa cum este şi pe noi nu ne

                    duce în ispită, am mai zis eu după

                     Rugăciune şi m-am culcat.

             În dimineaţa aceea, când m-am trezit, casa cu tindă şi geamlâc din marginea satului ardea din temelii...

              Niciodată n-am văzut un foc mai înalt şi  mai albastru ca atunci...Parcă se unise cu Cerul! Şi urlau câinii ca lupii şi bătea  vântul ca niciodată, fierbinte , dinspre Răsărit!

           Nimeni, niciodată n-a mai pomenit despre Strâmbu şi nimeni, niciodată nu mi-a spus ce s-a întâmplat în noaptea aceea cu lună plină...

           Numai Maica Leana, descântătoarea, a vorbit în curtea Biserici cu toate femeile din sat şi le-a spus că de fapt Strâmbu nici nu a existat, că a fost doar aşa, o părere...

           Au trecut anii... Lumea s-a schimbat, ţara s-a schimbat, viaţa s-a schimbat...

 

           Acuma, după atâta amar de vreme, încă stau şi mă gândesc aşa ca prostu...

           O fi fost adevărat? N-o fi fost adevărat? Dumnezeu ştie... Numai Dumnezeu ştie...

            Oricum, când mă gândesc la vremurile alea, îmi vine să plâng şi câteodată să urlu...

            - Doamne, dacă ai şti Tu ce dor îmi este uneori de Strâmbu!  Spune-mi, rogu-Te, unde să-l caut?

 De unde să-l iau?

George Rizescu, 5.01.2011,Piteşti  

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor