SINTONIILE

Victor Sterom are fericirea de a duce o lucrare până la sfârşit, are fericirea de a trăi această lucrare şi a vibra la motivele vieţii sale în fiecare clipă, interiorizat şi expansiv în vers. Prin volumul „ SINTONIILE „ apărut la „ Karta – Graphic , Ploieşti – 2007 „ autorul ne arată necesitatea acordării vibraţiei proprii cu vibraţia lucrurilor care ni s-au dat, cu vibraţia clipelor pe care le primim, cu vibraţia curată a împlinirilor care ni s-au proiectat pe albul zăpezii. După o viaţă trăită în umbra cuvintelor, mângâiat de lumina unui poem curat, autorul pare împăcat cu sine, într-o luptă care o duce fiecare poet în ţara cuvintelor nerostite, imposibil de rostit.

Volumul a apărut cu ajutorul lui Ioan Vintilă Fintiş, poet şi prieten cu Victor Sterom.

Autorul a publicat până la acest volum 34 de cărţi, aproape o bibliotecă, menită să dea culoare unei vieţi care a vibrat continuu în lumea aceasta.

Cartea este de fapt o simfonie, o cântarea blândă a omului la maturitate, acel om care a căutat şi în final a descoperit că răspunsul era în sine, pus acolo de vibraţia universală a cuvântului spus şi nespus, a cuvântului venit la timp şi la netimp.

Simfonia se deschide cu UVERTURILE, anticipând marea cântarea senină şi profundă ce urmează.

Uverturile prefigurează sensul simfoniei, „ ochiul meu desenează un nor / în care aş vrea să mă scund „ sub „ imaginea fântânii cu roată „ .

E dorinţa de a locui un alt timp ce i-a fost pregătit într-un fel prin trăirea timpului ce s-a topit. „ … o singură flacără / deşteaptă din somn clopotul

Deşi poetul mărturiseşte că poate visa o prezenţă în ceruri, de fapt e propria fiinţă proiectată în viitor, un viitor al altor dimensiuni, pe care le vrea eliberatoare.

În urmă e un loc prin care se scurg tainele unei inimi care s-a desfăşurat cu fiecare vers, cu fiecare cuvânt scris în poem, iar curgerea poate fi oprită cumva:

acest unic dreptunghi / prin care se scurge timpul / l-a săpat eu însumi / verb cu verb / silabă cu silabă / clipă de clipă / până s-a umplut cu mine. /

Şi simfoniile care se topesc într-o singură simfonie încep şi începe sub geometrii astrale, dincolo de absenţă, într-un univers torturat de iubire, pentru că atunci când lumina tace, cuvântul e numai tăcere, e cuvântul care a fost trecut prin vămile ochilor interiori şi prin urechea unei inimii.

Astfel fiecare eveniment, aparent banal, din viaţa poetului, are grandoarea unei eveniment esenţial, privit aşa cu maturitatea scribului albit de manuscrisul care l-a înghiţit treptat, prefăcându-l în altceva.

Sunt ceea ce n-am fost niciodată „ – afirmă Victor Sterom, la marginea chemărilor.

Peisajul interior al poemului simfonie este unul semnificativ, simbol, metaforă, parabolă, toate duse până la esenţa vibraţiei pure, aproape rugăciune …umbra frigului, vântul nopţilor, bruma gândirii, aripa sângelui, dorul oglinzilor, timp alb, carnea poemului, templele vântului …

Carnea poemului descoperă esenţa, poemul se trăieşte, devine fiinţă, iar fiinţa e taina unor cuvinte care dau sens, după reguli pure şi salvatoare, până acolo unde timpul devine alb şi sunetele adorm în vârful degetelor. O muzică discretă învăluie această zidire specială, om – poem, poem – om, până la marile treceri …

Poemul singur e cheia celui care călătoreşte cu fiecare cuvânt scris, trăit, gândit, spre un ţinut unde marea nu are ţărm, unde valurile nu au ţărm şi lucrurile curg altfel dinspre toamnă spre vară : „ O realitate în toate amintirile acestui gând

Poemele din acest volum semnat de Victor Sterom sunt poemele maturităţii în care lucrurile s-au limpezit, în care autorul s-a împăcat cu fiinţa sa, cu poemele sale, iar vibraţia esenţială e auzită acum precum cântec divin, e o auzire cu inima, e o privire cu fiinţa, e un ritual în care poetul, poemul, cuvântul vibrează după o partitură specială, proprie fiecăruia …

Versurile cad în blocul stâncii, devin piatră din piatră, scurte, energice, eliberate de experienţe literare, numai poem – fiinţă. Frazele se opresc brusc atinse de revelaţie şi continuă după revelaţie tot scurt, concis, esenţă a simfoniei …

Eu adun această linişte ciudată de pe ziduri. O fac şi o desfac într-o inimă de fluture. O aşez într-un punct predestinat. Apoi, Candid. Cum ochiul în raza unui orb. Pun stăpânire pe tot incendiul aducerilor aminte … „ – În poemul Lumina tainei.

Poemele sunt poemele unor stări interiorizate, ale celui împăcat care s-a topit în simfonie, în cuvânt şi sunet, pregătit pentru o altă existenţă, mai altfel, desenată de vibraţie pe carnea poemului

Constantin Stancu

Vizualizări: 11

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor