--Te-am prins, fă Marie, fir-ai tu să fii, gândeam cu glas tare. Îţi găsesc eu ceva de coadă...

  Doream să constat că am observat ceva ce simbolizează viaţa ei pentru a o scoate din trecut şi a le spune oamenilor cum era ea, Maria lui  Venghil, numită beţiva satului.

 În jurul cazanului de rachiu erau aşezaţi pe bănci şi taburete sătenii care aveau pus la fiert borhotul şi cei care aşteptau să le vină rândul, dar şi din cei în trecere, exact întâmplător, ca şi mine, cum spunea unul tare însetat. Vorbeau toţi deodată când spuneau lucruri importante. Se vorbea însă în linişte şi pe rând, cu pauze şi subînţelesuri când spuneau nimicuri şi se aşezau pietre de temelie pentru o tăcere binecuvântată în care susura lichidul din ţeava butoiului de răcire.

 --Şi-a adus cineva orătăniile la cazan din lipsă adăpătoare acasă?

 Vedeam cum ochii lor se focalizau pe deschizătura uşii şi puţin mai alăturea, pe ţeava prin care se scurgea rachiul cald. Capătul ţevii era tras lângă uşă ca vaporii de alcool să nu se acumuleze în încăpere. Că s-au învăţat minte de când a explodat magazia în alt an, gândeam eu.

 Privirile pendulau câteva grade, între punctul unde se scurgea lichidul abia dibuit în lumina deschizăturii uşii şi oferta venită de dincolo de prag. Se vedea doar un gard înalt de sârmă împletită în care au crescut câţiva ani la rând lăstarii unui vişin tăiat de bătrâneţe.

 O găină se strecuă prin gardul de verdeaţă şi se avânta uşoară şi înfoiată, şi după cum sărea prin iarba uscată, părea că urmăreşte o muscă întârziată în soarele nespus de cald în octombrie.

 --Zăludo, asta-i şmecherie cu musca, o ştiu de data trecută.

 Era aceeaşi găină albă, uşoară şi zburlită ce se îndrepta teleghidată ca o rachetă, hipnotizată de uşa deschisă a magaziei şi a damfului de rachiu şi fermentaţie. Trecu pragul şi se repezi cu ciocul în cana cu rachiu de sub ţeava butoiului, ciocăni de câteva ori, dând pieliţa albă peste ochi, de parcă ar fi băut apă, însă pliscul şi-l puse din nou în şipotul ţevii.

 După ce le trecură uluiala la arătarea din cadrul uşii îşi scuturau buzele ca de un ger năprasnic. S-a ridicat unul să alunge oratania cu un băţ, dar găina făcu o întorsătură de fiinţă şmecheră şi perversă, păcălindu-l. Fugărită din locul nepotrivit pentru o astfel de fiinţă, ea se întoarcea la şipotul ţevii.

 Capul dat pe spate şi pieliţa albă peste ochi părea că erau semnele de plăcere dusă la extaz mai mult decât călcatul cocoşului.

 Cel care o fugări luă două beţe şi o scoase din magazie, pedepsind-o să treacă înapoi prin gard. Oratania era iute şi şmecheră ca un beţivan, se vede că ştia locul de era aşa veche meteahna ei, gândeam eu.

 --Cum îi nevasta lui Venghil, aşa îs şi oratăniile ei, am spus eu răutăcioasă şi categorică, de parcă aş dori să nu mai vină vreo replică la afirmaţia mea.

 --Da ce, Maria lui Venghil a venit vreodată aici la cazan? Şi prin spărtură de gard?

 --Poartă nu avea?

 --Nu să guste din rachiu, dar să ne îmbujorăm şi noi la frumuseţea ei, că Venghil numai pentru el a ţinea.

 --Nu venea, că-şi cumpăra de la magazin.

 --Fată frumoasă şi harnică, din familie de gospodari, a luat-o Venghil să o ţină bibelou în casă şi să ajungă beţiva satului, ziceam eu să nu tac.

 --Venghil era şi el gospodar şi lucra pe teveul cooperativei la aprovizionarea magazinelor din zonă.

 Oamenii vorbeau pe rând, nu cu patimă, semn că vorbeau despre lucruri neînsemnate, uitate sau intrate în obişnuinţă, cum s-ar spune, în folclorul satului.

 --Îi aducea haine deosebit de frumoase şi scumpe pentru fiecare sezon, dar cu bun gust, alimente de calitate ce ajungeau numai la marile restaurante din zonă. O scotea din casă numai la nunţi şi cumetrii şi de la un timp şi acolo din ce în ce mai rar, că se îmbăta.

 --Lasă că au gustat unii dintre voi şi din delicateţurile pe care le ducea la magazin pentru băutură.

 --Rochiile ei frumoase ajungeau la nevestele şi fetele voastre mai răsărite. Iar când aveam şi noi vreo cumetrie, vorbeam la magazin să ne reţină din bunătăţile aduce de ea.

 --Te-am prins, fir-ai tu să fii, gândeam răutăcioasă.

Doream să o dau exemplu de beţiva satului, să nu se mai lege mineni de mine, dar omul ce vorbi ultimul îmi puse cana cu rachiu în palmă, îmi strânse degetele în pumn şi dădu din cap ca şi cum am cădea la consens de un lucru pe care îl ştim nu doar noi doi, ci tot satul, nu numai bărbatul meu care mă tot plesneşte când îs udă pe picioare.

 --Lasă, fă, Ioană, măcar ai purtat şi tu o vreme hainele ei deosebite, că după un timp le-ai dat şi tu la magazin pe un of.

 

 

 

 

Vizualizări: 48

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor