sunt unii care se plimbă cu taţii pe pajişti
ascultă pământul într-un mod ciudat îşi înfig
unghiile în lut şi cheamă adâncul

alţii îşi caută chipul în găleţi cu ape neliniştite
sapă fântâni până dincolo de moarte
şi se întorc cu prăpastia în sine
şi-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă

eu nu
nu mă plimb cu trecutul
nici nu vorbesc cu cerul
cu profunzimea asta grasă din fiinţe
între cer şi pământ sunt doar eu
nu caut nimic pentru că m-am obişnuit să
nu te găsesc
mi-e teamă să-ţi mai rostesc numele

am învăţat să mă iubesc sincer
ca pe ultimul om care trăieşte
pe dunga asta aglomerată dintre
viaţă şi moarte

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Noiembrie 14, 2010 la 4:47pm
Dac-a apărut o Alice, atunci suntem în ţara minunilor... Eu spun doar, repede, că-mi place poemul şi :)
Comentariu publicat de Alexandru Gheţie pe Noiembrie 5, 2010 la 9:39pm
:)
cristina, nu am greşit schimbând titlul. Părea că se potrivesc toate. În fapt e o declaraţie de dragoste închisă într-o cutie. A Pandorei :). te aştept cu drag aici... Promit să nu te mai ameţesc :)

alex

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor