Matur şi singur. Aşa începea anunţul pe care-l dăduse la rubrica matrimoniale. Pe urmă spunea ce caută. O tipă plăcută şi dacă s-ar putea ceva mai tânără decât el. Doar că el nu spunea câţi ani are. Matur însemna bătrân? Cât de bătrân? Sau era de fapt mai curând un tinerel care-a crezut că va da bine să spună despre el că e matur?

Ea era matură. Putea spune trecută de prima tinereţe. Dar ştia că se minte singură continuând să se considere încă aşa, "trecută de prima tinereţe", pentru că de fapt realiza că era trecută şi de a doua cam de multişor. Nu neapărat din pricina anilor adunaţi. Patruzeci de..."primăveri", cum îi scria total neinspirat câte unul pe vreo felicitare de ziua ei. De ce nu patruzeci de ierni? Pentru că primăvara înseamnă renaştere şi încerci să-i dai omului impresia absolut falsă că a întinerit? Mda, de patruzeci de ori...Dar nu erau doar anii. Era felul în care arăta: numai piele şi os, cu cearcăne până-n bărbie. Şi nu reuşea nicicum să stea dreaptă. Ei, nu, nu era gheboasă. Doar aşa, puţin adusă de spate. Problema ei era că oricât de mult investea în haine şi în cosmetice nu reuşea să cunoască un bărbat potrivit. E-adevărat că vroia un bărbat care să arate bine. Şi doar matur, nu bătrân. Era prima zi de concediu şi o cuprindea disperarea că nu are pe nimeni cu care să îşi petreacă timpul.

Din bucătărie gânguritul canarului suna puţin batjocoritor. Un prost. Va fi cu cineva în concediu. Va fi. La munte sau la mare. Puse mâna pe mobilul de pe birou şi sună la numărul din revistă. Domnul matur răspunse destul de greu. În cele din urmă vocea lui îi inundă timpanul ca un jet de apă rece. Avea o voce stridentă de funcţionar iritat. Prea subţire, prea gâtuită. Voce de fraier, clar. Ştia că numai ăştia dau anunţuri prin matrimoniale.

- V-am sunat în legătură cu anunţul...

- Care anunţ?

- N-aţi dat un anunţ la matrimoniale? îl întrebă dintr-o suflare şi în mintea ei înflori speranţa că domnul matur şi singur e în altă parte şi o aşteaptă, iar vocea lui va fi caldă, masculină...

- Nici poveste. Dar probabil că a dat boul de Liviu unul. Vrea să mă cupleze el cu cineva, nu e prima oară când mă bagă în prostii de astea...Măcar de ar avea el viaţa aia fericită cu o femeie ca să-l înţeleg...Dar cumnată-mea e o slăbănoagă rea de gură pe care altul în locul lui ar fi lăsat-o demult. Oribilă. Tu cum eşti?

- Eu sunt foarte frumoasă, minţi ea pentru prima dată în viaţă în legătură cu aspectul său exterior.

- Serios? Atunci de ce ai sunat la mine? Ar trebui să fie coadă la uşa ta. Ce e în neregulă cu tine?

- Vreau un bărbat frumos.

- Păi ar trebui să fie simplu dacă tu eşti frumoasă...

- Ei, poate că sunt puţin cam slabă...

- Aha.

- Dar nu foarte slabă....

- Dar cum?

- Aşa, cu câteva kilograme mai puţin decât greutatea ideală.

- Mie nu îmi plac femeile slabe.

- Nici mie. Dar pe mine totuşi mă plac. Înseamnă că nu sunt foarte slabă.

- Câţi ani ai?

- Dar tu? Ce înseamnă "matur şi singur"?

- Ce...Aşa m-a descris?

Râde un minut. Poate doar treizeci de secunde. Oricum fac cât patruzeci de primăveri. 

- Am treizeci şi cinci. Tu?

- Treizeci şi opt. Contează?

- Eşti...matură. Şi singură.

Râde iar. Parcă-i mai pune în cârcă vreo douăzeci de primăveri. Tâmpitul. De ce nu-i închide?

- Sunt bătrână. Dar sunt foarte frumoasă.

- Hai să ne întâlnim.

- Vrei tu?

- Da.

- Păi, nu sunt chiar frumoasă. Iar tu eşti mai tânăr.

- Nu contează. Şi eu sunt scund, îndesat şi cu început de chelie.

- Hm, departe de idealul masculin. Nu cred că o să te plac.

- Probabil vom fi chit.

- Unde să ne întâlnim?

- La o bere.

- Aha. Şi pe urmă mergem pe stadion şi spargem seminţe

- De ce nu? La vârsta ta nu te-ai vindecat de romantisme ieftine? Doar nu vrei să mă prezint la costum, ţinând trandafiri roşii în mână şi să te plimb apoi de mână prin parc?

- Ba chiar aşa vreau.

- Ghinion atunci. Sună la următorul număr.

- Bine, hai la bere. Unde ?

- Ne întâlnim în faţa bisericii din centru.

- În faţa bisericii şi apoi plecăm la băut?

- Da, cochetăm puţin cu păcatul...

Râde şi ea.

- Fie. La ce oră?

- Peste o oră.

- Bine, pa.

- Pa.

 

Îşi trage blugi şi simte parcă o nesfârşită tristeţe în timp ce materialul îi atinge şoldurile descărnate. Apoi un fior. E puţin amuzată în acelaşi timp de întreaga situaţie . A ajuns să se întâlnească cu oricine...! Disperare? Totuşi ce cinstit suna vocea lui!

Găseşte un tricou oribil, mov, cu un imprimeu stupid, o broască mare cu limba scoasă care se uită ştrengăreşte pe sub o pereche de ochelati roz. Şi-l pune pe ea în semn de protest, fir-ar el să fie, cum a considerat el că nu merită şi ea un semn de preţuire cât de cât!

La ora fixată e acolo. Punctuală ca o proastă. Disperată, ce mai..!

Nu-l vede. Se plimbă puţin de-a lungul intrării. Nici să fie lovită cu pietre de întreg oraşul n-ar durea-o mai tare decât absenţa lui. Şi-a bătut joc de ea, clar. Putea să îi spună că nu-l interesează, nu era nevoie să-i dea întâlnire. Sau dacă e undeva prin apropiere şi o observă? Râde iar cu râsul ăla al lui....Şi nu vine spre ea pentru că a văzut-o cât e de urâtă şi bătrână. Ce matură, care matură? Bătrână. Babă. Ar trebui să stea acasă în capoţel şi să împletească ciorapi pentru copii nevoiaşi.

- Tu eşti cea care m-ai sunat ?

E în costum. Are trandafiri roşii. Iar ea ameţeşte. E mai scund decât ea cu un cap, burtica i se rotunjeşte vizibil chiar şi sub costum dar zâmbeşte ca Richard Gere.

- Eu? Nu, n-am sunat pe nimeni. Aştept o prietenă.

- Eşti sigură?

- Normal că sunt sigură.

- Ciudat, pentru că vocea ta seamănă bine cu vocea tipei cu care am vorbit. Şi văd că prietena asta a ta nu apare de nicăieri. Dar probabil că mi se pare mie, mă scuzi.

Îi întoarce spatele şi se îndreaptă spre un coş de gunoi. Probabil vrea să arunce florile.

- Stai, iartă-mă. Da, eu sunt. Cu mine ai vorbit. Dar ai zis că mergem la o bere şi ai venit aşa, în costum şi cu flori...Iar eu mi-am pus cel mai urât tricou pe care l-am găsit pentru că am vrut să vezi că nu-mi pasă cum arăt pentru tine. M-am gândit că oricum nu o să te plac şi mai ales că oricum nu o să mă placi...

- Hopa, că vorbeşti mult nu ai menţionat. Hai să te plimb de mână prin parc. Asta dacă nu ţi-e jenă să te afişezi cu unul mai scund ca tine.

 - Faci mişto...

- Deloc. Te rog să primeşti aceşti trandafiri care pălesc desigur în faţa frumuseţii tale. Ai avut dreptate la telefon, eşti foarte frumoasă.

Ea îl priveşte şocată. Se întoarce vrând să descopere în faţa cui interpretează el acest rol ridicol. Nu zăreşte pe nimeni care să le dea atenţie. Câţiva ţigănuşi se bat pe-o farfurie de colivă. În rest destul de linişte. Când şi când câte-o babă se opreşte în faţa bisericii făcând o cruce adâncă. 

- Îţi baţi joc de mine. În fine, poate o şi merit, mă port ca o cretină. Sunt o femeie de patruzeci de ani. Trebuie să ţin minte asta.

Îi împroaşcă vorbele în obraz cu năduf şi dezolare, de parcă tocmai şi-ar scutura rochia de mireasă de molii. Apoi pleacă de lângă el cu paşi repezi. El o ajunge iute din urmă.

- Termină. Chiar am vrut să fac asta. Înţelegi? Să mă întâlnesc cu tine şi să-ţi aduc flori. Să te văd surprinsă pentru că atunci omul e spontan, sincer. Poate am făcut o prostie apărând aşa ca un ginerică, dar nu-mi pasă. N-ai putea să nu te mai frămânţi atât?

Ea luă florile şi tăcu câteva clipe cu nasul în ele.

- Am patruzeci de primăveri.

- Ce-s alea?

- Nu ştiu exact. Pot fi orice.

- Mergem?

- Mergem.

Pleacă împreună cu paşi hotărâţi de parcă tocmai au încheiat un târg reciproc avantajos. Ea ţine florile strâns la piept ca să-şi acopere broasca de pe tricou şi să-şi mai poată ascundă zâmbetul larg printre petale. Are un zâmbet prostesc de fericit. El îi cuprinde în mâna lui mâna ei făcută pumn şi intră în parc, iar aerul e vibrant ca străbătut de o horă cosmică a dragostei. Ajung la lac şi acolo lucrurile iau o întorsătură urâtă. Pentru că lui i se face brusc rău. Se albeşte la faţă şi leşină. Ea crede în primul moment că el încearcă să glumească ori ceva. Apoi îl sprijină cu corpul ei subţire ca o trestie, dar genunchii i se înmoaie şi se prăbuşeşte şi ea o dată cu el pe iarba înaltă. Îl zgâlţâie puternic. Izbucneşte în plâns şi strigă după ajutor. Un domn foarte înalt cu părul complet alb se oferă să sune la Salvare. Între timp îi cere fetiţei cu care se plimba, o nepoţică probabil, să îi dea lui tanti, adică ei, bidonaşul de apă din coşuleţul bicicletei. Fetiţa este speriată şi nu îndrăzneşte să se apropie. Domnul cu părul alb ţine cu o mână telefonul iar cu cealaltă smulge bidonul din coşuleţul fetiţei. I-l dă ei care-i desface dopul cu mâini tremurânde. Toarnă apă în pumn şi îl stropeşte cu apă pe faţă. El nu tresare. Ea îşi aminteşte cum se ia pulsul şi îi căută încheietura mâinii. Se apropie şi alţi oameni, unii o întreabă ce se întâmplă, alţii se uită doar. Costumul lui e aspru, scorţos. De mire. Nu îi simte pulsul. E prea multă agitaţie în jur iar urechile îi ţiuie. Degetele-i înţepenesc pe încheietura mâinii lui.

 

Până ajunge Salvarea la ei trec toate primăverile lumii. Îl iau doar pe el. Ea nu ştie să le spună cum îl cheamă şi unde locuieşte, nici să le dea vreo altă dată relevantă. Ei renunţă să o mai întrebe ceva, iar ea renunţă să încerce să le mai dea vreo explicaţie. Întreabă de vreo două ori ce e cu el dar nu i se răspunde nimic.

Rămâne apoi o vreme în iarbă. Nu-şi dă seama exact ce simte şi nu se poate mişca până nu-şi lămureşte sentimentul. E ca atunci când se sting brusc toate luminile pe stradă. Are nevoie de timp să înţeleagă pe unde să păşească. O pensionară antipatică nu-i dă deloc pace. "Vă simţiţi rău şi dumneavostră, doamnă?" o întreabă din când în când chiar dacă nu primeşte niciun răspuns. Va păşi într-acolo, aşa, va pune întâi un picior, pe urmă altul, va respira, le va lua încetul cu încetul pe toate. Nu se va pierde cu firea orice ar fi. Aşa. Are putere. Da. Se ridică, aruncă trandafirii în lac şi pleacă spre spital. Se învârteşte o vreme prin faţa spitalului, îl priveşte ca pe o corabie naufragiată în care cei rămaşi întind cu deznădejde mâinile spre cineva, spre ceva. Nu îndrăzneşte să intre. Nu vrea să intre. Dar păşeşte, păşeşte, acum a apucat bara de metal, deschide uşa grea, intră şi rămâne în picioare. Întreabă o infirmieră de un tânăr în costum care a fost adus cu Salvarea cu puţin timp în urmă. Infirmiera nu ştie nimic dar îi spune să încerce la Internări. Se duce acolo. Uşa are un geam mic în mijloc. Îşi apropie capul şi întreabă o asistentă.

- Puteţi să mă ajutaţi cu ceva? Aş vrea să ştiu cum se simte un tânăr.... A fost adus ceva mai devreme, a leşinat în parc, era cu mine şi i s-a făcut rău...

- A plecat acasă.

- Cum a plecat?

- Da. A făcut o cădere de calciu, ceva...Nimic grav.

- Aşa..Bun. Mulţumesc.

Iese din spital cu toate primăverile lumii în piept. Şi dacă n-ar fi întâlni la tot pasul priviri bolnave, ar râde cu gura până la urechi şi poate chiar ar dansa puţin. Nu-i mai păsă de concediu, nu-i mai păsă dacă rămâne singură. 

Se întoarce în parc şi intră îmbrăcată în lac. Apa nu e adâncă, ştie asta pentru că a salvat o dată un pui de câine de la înec. Culege toţi trandafirii şi pleacă apoi spre casă ca spre cel mai interesant loc de pe pământ.

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 85

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Nicoleta Sălbatecu pe August 22, 2011 la 9:56pm
Mulţumesc, Adrian.
Comentariu publicat de dinu deleanu pe August 22, 2011 la 4:26pm

10 cu felicitari :) la un moment ma speriasem ca ai de gand sa il omori pe el,ai fi stricat tot

de abia astept sa mai citesc ce ai scris

Comentariu publicat de Baki Ymeri pe Iunie 29, 2011 la 2:07am
Cine te întreabă de vârstă sau de religie, nu e om cult, ci un analfabet în materie de suflet.

albanvoka@yahoo.com

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor