Bolnavul respira cu un oftat scurt şi se întoarse pe o parte, cu faţa la doctoriţă. Deschise ochii, puţin cât să pătrundă o rază de lumină cu imaginea persoanei de lângă el.
--Însă am un sentiment faţa de tine că ceva a fost între noi şi s-a întrerupt brusc. Continuă el frământarea interioară. Nu am pârgiile, ocaziille de a clarifica ce anume îmi creează acest zbucium, să-l conştientizez şi să mă eliberez. Viaţa mea este destul de agitată ca să mai am timp pentru introspecţii. Imaginea care mi-a despicat fruntea cu sabia de lumina aruncată de un ninja sărit pe fereastră este desenul unei fotografii din amintirea sau visul meu cand stăteai cu mâinile întinse către mine. Eşti medicul Erne, soţia mea din altă viaţă, care m-a urmat în exil în Australia.
--Te-am urmărit tocmai de acolo, din Suedia până în ...... chiar până acolo? Zâmbi doctoriţa, riscând să-şi ia rolul în serios.
--Chiar aşa, din Suedia. De unde ştiai?
Doctoriţa se îngălbeni la faţă şi-şi puse mâna la gură. El continuă.
--Eram în mijlocul evenimentelor care se derulau cu atâta repeziciune, că uneori mă opream locului şi-mi trăgeam răsuflarea pentru a ajunge la o concluzie şi a face o sinteză, un rezumat al tuturor lucrurilor, faptelor, a oamenilor trecuţi prin faţa mea, în vis.
--În vis? Se miră doctoriţa. Sigur nu-i amintire?
--Se formau echipe de acţiune, continuă bolnavul, membrii acestora se pierdeau pe drum, plecau sau mureau, moartea în sine nu se percepea, ci numai lipsa unui om, veneau alţii în locul acestora şi formam alte echipe, la fel şi acestea aveau aceeaşi soartă, destrămându-se în timp şi spaţiu. Rămâneau gările şi drumurile pustii, dar printr-o minune iar apăreau fiinţe, oameni, flori, haine curate şi viaţa reintra în normal. Visam că eram în război.
--Aşa deci, visai, conchise ea. Credeam că-mi spui despre istoricul bolii psihice.
--Istoricul bolii mele fiziologice, asta vrea să spun. Un psiholog trebuie să asculte bolnavul.
--Dar nu-s psiholog, ci medic neurochirurg, zâmbi conciliant ea.
--Sânt aici şi acolo de unde vin să-ţi spun. Lucram la clinică în Oslo, însă din motive neclare, o umilinţă în familie, o trădare, ori înşelare din partea ta, adică a soţiei, ori chiar a unui malpraxis am fost nevoit să iau calea exilului, spre Noua Zeelandă sau Australia. M-am înrolat ca medic militar, chirurg, de eram oarecum încurcat de situaţia nouă în care mă aflam, medic pe front împreună cu alţi medici mai tineri ca mine. Eram constituiţi în echipe de urgenţă medico-chirurgicală, îmbrăcaţi în halate albe, fiecare avea câte o trusă chirurgicală, bine dotată. Noi englezii aveam truse foarte funcţionale şi practice, de ultima generaţie. Medicii americani văzându-le pe ale noastre au vrut sa ni le schimbe cu ale lor, mai puţin funcţionale. Cunoşteau într-adevăr medicina şi am ajuns la o înţelegere, să formăm echipe comune. Amintirea îmi vine sub formă de vis. Aveam idee că mă întorceam din război, că erau victime, răniţi, dar eu nu le vedeam, însă echipa noastră se micşora până ce rămâneam doi, trei, chiar eu singur. Îmi amintesc că aveam o carte scrisă, tipărită, un roman propriu şi dăruiam câte una pe unde treceam cu trupa. În această carte era povestea unui medic în razboi şi acel medic eram eu. Această carte mă ţinea în viaţă.
--Mai ai vreun exemplar? îl ironiză fin, dar sarcastic doctoriţa.
--De-acolo m-am întors în spirit, de unde să am lucruri? Deschise el ochii şi o fixă cu privirea.
--Acum eşti în spirit, îi ţinea isonul ea.
--În persoană aici, cu conştiiţa proiectată acolo. Şi dădu de înţeles că e departe în timp şi spaţiu până la locul proiecţiei. De acolo am tulburările de memorie, sunt traume care mă însoţesc.
--Vreau să scriu despre asta, să mă eliberez de trauma provocată de explozia unui glonte în capul meu.
--Aaa, sântem cumva pe front? Cauţi justicări pentru pierderea ta de memorie în crizele aşa zis schizoide. Ai greţit spitalul. Îţi fac externarea de la neurochirurgie, chiar ai un traumatism cranio-cerebral cu care te+au internat, nu am descoperit nimic la investigaţii radiologice şi de laborator. Mă ierţi, dar pierdem timpul inutil, conchise doctoriţa.
--O femeie a fost mereu cu noi, mereu ne susţinea şi ne ajuta. Era speranţa şi nădejdea, puterea şi spiritul nostru. Femeia care mă însoţise în exil. Am ajuns într-o gară puţin aglomerată, care nu peste mult timp deveni pustie, pasageri nu mai veneau, fiindcă nici trenuri nu mai apăreau. Nimeni nu venea, nimeni nu pleca. Însă oamenii dispăreau unul câte unul. Am rămas doar trei persoane, doi bărbaţi şi o femeie. Acea femeie misterioasă şi maternă care ne-a însoţit tot timpul eşti tu, medicul Enre, aici şi acum. Eu m-am dus de-a lungul căii ferate ce făcea hotarul unei ţări, zăream pământ şi numai pământ uscat şi crăpat şi nu am descoperit nimic. M-am întors şi am văzut cât de îngrijoraţi de întoarcerea mea erau ceilalţi doi, bărbat şi femeie, medici chirurgi amândoi. Le-am spus că am dorit să mai dau o carte cuiva, dar nu am mai găsit pe nimeni. Locul, câmpia imensă era pustie si semivegetală, aproape uscată. Am intrat în gară şi împreună cu celalalt bărbat, ne-am verificat bagajul, trusa medicală, trebuia să fac o selecţie riguroasă în lucruri pentru a lua cu mine numai o boccea uşoară, cu strictul necesar. Femeia se desprinse de lângă noi şi urcase în sălile de la etajul gării. Prin geamurile mari siluieta ei traversa birourile. Vedeam cum scoate de sub pelerina ei albastră doi trandafiri proaspeţi, cu câte un boboc deschis pe jumătate, firul având câte două frunze, nu mai mult. Punea trandafirii pe biroul şefului de gară, mai scoase două petale, dar nu din acei boboci şi le aşeză alături. Un trandafir era rosu roziu, iar celalalt galben. Se uita la noi cum o priveam uimiţi. De unde aşa trandafiri pe o vremuire ca asta, se întrebau chipurile noastre. Am urcat împreună, eu am pus o carte, singurul exemplar din rucsac, celălalt medic o trusă chirurgicală, ultima, alături de firele de trandafir. Am lăsat un semn că am fost în viaţă când am trecut prin acea gară. Telepatic femeia ne răspundea că aceste flori sunt pentru izbânda noastră, dar şi pentru speranţa celui ce va veni după noi. Femeia era suplă, înaltă, nu corpolentă. În aparenţă părea sportivă, dar nu-i aşa. Chipul şi îndemânările cât şi gesturile ei trăda o fire delicată, bună la suflet. Avea părul lung, peste umeri, de culoare şaten blond, cu puţini pistrui pe faţă. Chipul tipic scandinav.
Uşa rezervei se deschise încet şi păşi înăuntru un adolescent.
--Domnişoara doctor neurochirurg Lena Augustin? Întrebă timid.
--Eu sânt. Cine mă caută?
Tânărul scoase de după uşă un buchet cu trei trandafiri superbi, unul roşu roziu, altul galben auriu şi al treilea alb ca cerceafurile curate ţi catifelate de spital. Avea un mic pliculet băgat între tijele ţepoase. Se apropie de patul bolnavului unde era aşezată şi il întinse.
--Pentru dumneavoastră, de la un bolnav,
Ea se îmbujoră, se încurcă şi nu observă când adolescentul se înclină după ce-i dădu buchetul. Duse trandafirii la obraji, la buze, la nas. Scoase pliculeţul dintre tije şi-l deschise.
--Trandafirii din Australia, citi textul scris cu roşu. Exclamă: de la David Cârligeanu.
--Vai, gemu cu icnet scurt, discret. Îşi duse degetul la gură, sugându-l după o înţepătură imaginară, se apără ea şi plecă iute din salon. Din uşă spuse :
--Multumesc. Iertare, Rivkin.
Bolnavul rămase să se lupte cu exploziile solare, atomice din capul său, şi să înfrunte prin tăietura pleoapelor lumina acidă a soarelui de august. Două realităţi de lumină îşi dispuneau un teritoriu în capul său, una concretă, palpabilă din viaşa prezentă, o lumină în care trăieşte toată lumea şi de care nu se teme nimeni, ba chiar stau la soare şi se bronzează, el însă nevolnic să o accepte ca pe un izvor dătător de viaţă veşnică în momente de cumpănă. Se refugiază ca un rănit şi pârjolit de temeri în întunericul minţii. Acolo doar la poarta ochiului mai pârjoleşte încă explozia atomică a eliberării sufletului prin gaura făcută de glonte în osul frunţii, dar înăuntru este întuneric şi angoasele îi hălăduiesc în voie. Lumina de august ar putea cu sabia argintie a sfântului zilei să-i despice pielea tăbăcită de soare, să-i descopere rană rămasă din alt timp de vieţuire şi să o sutureze cu aţa de mătase din raza de soare reflectată în curcubeu de infima bulă de aer din sticla ferestrei. Îşi imagina bolnavul că aşa s-ar putea tămădui şi vindeca trauma lui fiziologică. Să accepte ca lumina zilei să pătrundă prin toate cămările capului şi să-i bronzeze întâi ţesutul şi umorile creierului.

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor