Mă trec pe zi ce trece, cu oră sau minut,
Stingând dintr-un menit de vis crepuscul
Și numai eu mă văd încă de la un prim sărut;
Mă trec pe lâng-oglinzi și trag cu ochiul
Și m-amăgesc că sunt mereu același, retușat minuscul,
Zicând; ”Sunt mult mai bine c-alții!”... Mi-e deochiul!

Mă trec o genă în urme de urmași
-Ce-ar fi ai mei- m-aseamăn omenire,
Dar tot eu nu-s de-al lor, nu-i am chezași...
Mă trec cu un profund, adânc, regret
Că nu rezist, când știința va cunoaște nemurire...
Mă păcălesc că vreau... C-o să mă mai repet.

Mă trec, nevrând s-o fac cu obstinență,
Crezându-mă deasupra celor ce-au trecut și s-au uitat,
Dar n-am alți aliați, nu-i nicio penitență;
Mă trece gândul c-au fost toți la fel,
Gândul; ”Ce unici suntem, pierderea-i un prematur păcat!”...
Și am, ascuns răspuns, verificat... Nimic nu-i eternel!
07.03.2010

Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Daniel Aurelian Rădulescu pe Iulie 24, 2012 la 8:00pm

... fiecare în parte, ioana, de aceea ne merităm toți egalul și nu-mi suport falșii conducători! Oricar ar fi ei...

Mersi!

Comentariu publicat de zadic ioana pe Iulie 24, 2012 la 7:27pm

 ”Ce unici suntem, pierderea-i un prematur păcat!”...profund.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor