Turismul italian în România – şanse şi prejudecăţi. Interviu cu Giovanni Ruggeri

www.afroditacionchin.ro

 

Destinaţia România: turismul italian între vechile prejudecăţi şi noile tendinţe
Interviu cu Giovanni Ruggeri, jurnalist şi scriitor


http://www.afroditacionchin.ro/ro_textdehome1.html


„O activitate serioasă în România şi o curiozitate jurnalistică autentică în Italia”. Este reţeta propusă de Giovanni Ruggeri, pentru a mări fluxul turistic dinspre Italia spre România, o oportunitate nu doar de creştere economică, ci şi pentru imaginea României în rândul italienilor. Giovanni Ruggeri, jurnalist şi scriitor, este autorul a numeroase reportaje cultural-turistice despre Europa de Est (în “L’Eco di Bergamo”, Touring Club Italiano, “Meridiani”), şi în special despre  România, căreia i-a dedicat cartea Icoanele pe sticlă din Sibiel şi site-ul www.sibiel.net). De un notabil interes în ceea ce priveşte subiectul în discuţie este şi recenta sa activitate de consultanţă şi colaborare cu doi importanţi tour-operatori italieni, Utat Viaggi şi Caldana Travel Service, acesta din urmă specializat în Europa de Est. În acest amplu interviu ne oferă, odată cu experienţa sa personală în România, o perspectivă originală asupra unor teme şi motive de reflecţie.


România şi turismul: un binom încă relativ puţin încetăţenit în contextul socio-cultural italian, ceea ce conferă o notă distinctivă intervenţiei dumneavoastră. De unde acest interes?

După mai mulţi ani de activitate jurnalistică în special în domeniul cultural, din anul 2000 am început să mă ocup şi de jurnalismul în sectorul turistic şi, cu o convingere progresivă, am ajuns la concluzia că un turism demn de acest nume este nu doar un excelent prilej de întâlnire interculturală, ci şi un stimulent pentru integrare. Acest lucru este valabil, fără îndoială, pentru întreaga Europă de Est (în general puţin cunoscută de noi, italienii): inclusiv România, bineînţeles, sau, mai bine zis, România in primis,tocmai din cauza disproporţiei între bogăţia ţării cu potenţialul ei turistic şi marginalitatea constantă în circuitele marii industrii a turismului, din care face parte şi presa de specialitate.
Nu mă sfiesc a recunoaşte că, la fel ca aproape toţi europenii din Occident, şi pentru mine România a fost pentru mult timp – în special în tinereţe – aproape inexistentă. Chiar şi cu evenimentele din 1989, cronicile revoluţiei şi ecourile primei delocalizări italiene (mai mult sau mai puţin sălbatice) în România, trebuie să recunoaştem sincer că, la nivel de masă, această ţară era realmente atât de departe de orizontul nostru cultural şi social că, de-a dreptul, puţini erau aceia care ar fi putut indica poziţia exactă a României pe hartă! Despre România pur si simplu nu se vorbea, sau în puţinele cazuri în care se vorbea, era aproape în exclusivitate pentru a semnala mizeria şi problemele.

 

Când s-a petrecut prima dumneavoastră călătorie în România şi ce impact a avut?

Prima călătorie în România am făcut-o în mai 2002, după ce mai înainte fusesem în Croaţia şi Ungaria, destinaţii pe care ziarul pentru care scriam la vremea respectivă şi cu care colaborez în continuare – „L’Eco di Bergamo”, un ziar de provincie însă, în această categorie, cel mai mare din Italia (cu peste 300.000 de cititori zilnic) – le urmărea cu mare curiozitate şi satisfacţie, având încredere in „intuiţia” mea. În afară de câteva lecturi anterioare pentru a putea încadra istoria şi cultura ţării, am plecat fără a avea o imagine bine definită despre România, şi – mai ales – eram cât se poate de deschis către ceea ce mă aştepta. Lipsa prejudecăţilor a fost foarte importantă: mi-a permis un contact direct cu realitatea românească, contactul pe care îl putea avea un italian sosit în România pentru prima dată în 2002. Impactul a fost covârşitor: liniştea imensă şi verdele primordial al unei lumi originare, de altădată. Aceste prime impresii, de neuitat, sunt uşor de înţeles dacă ţinem cont de faptul că – după aterizarea la aeroportul din Cluj – prima regiune în care am ajuns şi pe care am vizitat-o în întregime a fost Maramureşul. Nu-mi venea să cred ochilor: o natură şi un peisaj de o asemenea frumuseţe şi integritate cum nu mai văzusem până atunci, animale care păşteau pe marginea străzilor, care cu boi, cimitire lângă biserici cu găini printre morminte şi, mai ales, chipurile mirate şi bune ale oamenilor, desprinse parcă din alte vremuri. Era incredibil! Am vizitat tot Maramureşul, mănăstirile Bucovinei şi, în fine, Iaşul. Am plecat cu o impresie foarte puternică, care s-a aprofundat şi s-a diferenţiat progresiv: România dispune de un patrimoniu cultural, de o civilizaţie şi o natură foarte bogate, care sunt absolut necunoscute în Italia. Cât despre mine, mă simţeam complet îndrăgostit, într-atât încât de atunci nu am mai încetat – mai întâi din motive profesionale, apoi personale – să mă întorc în România, vizitând aproape toate regiunile despre care am şi scris pe larg.

 

Cât a contat această privire, să-i spunem bucolică, în încercarea dumneavoastră de a vă apropia  de ţara noastră şi, eventual, cât a condiţionat-o?

Fără îndoială pasiunea mea pentru România se nutreşte dintr-o profundă complicitate sufletească cu melanjul singular care constituie universul românesc, în special rădăcinile ţărăneşti, expresiile sale culturale excelente şi potenţialul extraordinar de creştere (fără, însă, a pierde din vedere umbrele şi contradicţiile, de multe ori dificile, care îşi pun amprenta asupra ţării). Totuşi, dincolo de preferinţele mele care nu sunt atât de importante, este indiscutabil faptul că România posedă un patrimoniu ambiental relativ integru care creează un scenariu de multe ori spectaculos pentru o serie de locuri de foarte mare interes cultural-istoric: mă gândesc la mănăstirile şi bisericile pictate ale Bucovinei, care merită admiraţia noastră perpetuă, la bisericile şi cetăţile fortificate, de asemenea la satele şi oraşele transilvănene, cu tipica lor amprentă multiculturală vizibilă atât pe plan lingvistic cât şi arhitectonic, la universul fantastic al Deltei Dunării, cu imensa-i lume de apă, flori şi animale, capabilă să cucerească pe oricine are urechi pentru a asculta vocea şi inima naturii. Este, deci, uşor de imaginat cum unui italian atent şi sensibil la valorile ambientale şi culturale i s-a părut firesc să se descopere literalmente îndrăgostit de acest tărâm. Trebuie, însă, adăugat faptul că România, din cauza ritmului de dezvoltare foarte accelerat din ultimii ani, este marcată – spre bine, dar destul de des şi spre rău – de un proces de transformare care reconfigurează deopotrivă trăsăturile şi elementele de bază, inclusiv cele ambientale (în ceea ce priveşte străzile, oraşele şi satele). Nu ne rămâne decât să sperăm, cu o serioasă preocupare, că acest proces nu va desfigura şi nu va altera de tot tonul de fond.


Aţi scris şi o carte bogat ilustrată şi publicată în 5 limbi, despre Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel, un sat din apropierea Sibiului. De unde vine acest interes şi, totodată, cum vedeţi universul religios ortodox românesc?

Dorinţa de a cunoaşte România în profunzime – dorinţă ce m-a purtat, în mod pe cât de firesc pe atât de imprevizibil, să studiez şi să-i vorbesc limba (unica modalitate reală de acces la cultura şi sufletul unui popor) – m-a îndemnat să îmi concentrez interesul profesional într-o publicaţie care, din perspectiva şi în contextul său, ar putea să exprime la modul simbolic, în plan comunicativ, valorile culturale şi umane ale României. Sibielul şi cartea mea despre Muzeul de icoane pe sticlă (patrimoniu încă absolut necunoscut în Italia) reprezintă în acest sens vârful diamantului şi, dacă pot spune, un simbol al afecţiunii mele pentru această ţară. Am cunoscut satul şi muzeul în 2003 şi am rămas impresionat de istoria extraordinară a unei asemenea producţii artistice care îşi are începuturile în secolele trecute şi este opera unor ţărani anonimi, fiind destinată comunităţii, ca să nu vorbim de grandioasa pagină de umanitate şi spiritualitate scrisă de fondatorul acestui muzeu – Părintele Zosim Oancea şi de locuitorii acestui sat. Ba mai mult: cu tot peisajul şi atmosfera cu adevărat splendide, acest sat ar putea avea drept „concurenţi”, din punct de vedere istoric şi peisagistic, multe alte sate din România, dar nici unul dintre ele nu va putea avea vreodată istoria extraordinară căreia i-au dat viaţă, în plin comunism, Părintele Zosim Oancea şi oamenii din Sibiel, prin crearea Muzeului de icoane pe sticlă. Dacă luăm în considerare şi faptul că, pe plan personal, sunt extrem de sensibil la disproporţia dintre modestia originilor şi nivelul înalt al expresiei, dintre lipsa de mijloace şi excelenţa rezultatelor, este uşor de înţeles cum singulara concentrare a acestei realităţi la Sibiel mi-a impus, ca să spun aşa, o muncă şi o dăruire considerabile şi inevitabile, precum realizarea acestei cărţi. Cu totul alt spaţiu şi registru ar merita, apoi – însă nu acesta este cadrul cel mai potrivit – o reflecţie asupra rezultatelor acţiunii pe care am întreprins-o şi care sunt, în ordine: foarte importante în ceea ce priveşte mediatizarea Muzeului din Sibiel în România şi în Europa; de cele mai multe ori impresionante prin participarea şi interesul cetăţenilor români şi al instituţiilor (Biserica ortodoxă şi Biserica catolică, institute de cultură etc.), nu din România, ci din alte ţări europene; până astăzi aproape nule în ceea ce priveşte implicarea Bisericii ortodoxe române şi a instituţiilor publice româneşti în luarea unor măsuri oportune pentru a asigura buna conservare şi valorificare a patrimoniului artistic şi religios al Muzeului din Sibiel, astăzi în pericol din cauza condiţiilor generale inadecvate, în primul rând din lipsa unei instalaţii de încălzire şi microclimatizare. Sunt cuprins de amărăciune în faţa acestui imobilism care pare a nu aprecia prin fapte sacrificiul generaţiilor anterioare, al bătrânilor din zilele noastre, în anii foarte duri ai comunismului.
În fine, revenind la ultima parte a întrebării dumneavoastră, cred că apropierea de ortodoxia română necesită diferenţieri atente asupra cărora nu mă pot opri aici. În general, cred că Biserica ortodoxă română va avea, astăzi şi în viitorul apropiat, mult de lucru pentru a conduce societatea românească în trecerea inevitabilă (şi, în opinia mea, traumatică) de la o cultură în mare parte ţărănească şi închisă în sine la o lume globalizată şi guvernată de legile economiei de piaţă. Secularizarea accelerată şi pierderea tendenţială a sentimentului sacru al vieţii vor marca profund (şi dureros) sufletul acelor români care nu vor şti să păstreze – şi mai ales să aprofundeze în mod inteligent – stupoarea originară şi sentimentul de sfântă gratuitate a fiinţei umane pe pământ. De asemenea, va fi din ce în ce mai imperios şi inevitabil, şi pentru lumea ortodoxă, pasajul de la o credinţă primită şi acceptată prin tradiţie la o credinţă matură şi dobândită prin convingere.

 

Întorcându-ne la turismul propriu-zis, care este tendinţa ce caracterizează fluxul de italieni care vin în vacanţă în România şi ce îi face să aleagă această destinaţie?

Statisticile demonstrează că fluxul turiştilor italieni în România a cunoscut o creştere progresivă de-a lungul timpului, atingând cota de peste jumătate de milion. Este o cifră semnificativă, dacă o considerăm în progresie temporală, dar mult inferioară altor destinaţii din aceeaşi arie (mă gândesc la Ungaria şi Polonia, pentru a da doar două exemple). Aceasta demonstrează că, la nivel de masă, România încă mai este pentru conaţionalii mei un teritoriu aproape complet necunoscut, dacă nu chiar ignorat; ca să nu mai vorbim despre prejudecăţile negative foarte răspândite care, după cum arată statisticile, din păcate le au mulţi italieni. Pe de altă parte, operatorii din acest sector şi numeroasele testimonianţe pe care le-am cules în timp demonstrează o experienţă comună pentru marea majoritate a celor care vin în vacanţă în România: aceea de a pleca fără a şti ce urmează să vadă (sau, cel mult, cu o vagă fantezie „vampiro-draculească”, despre care ştim bine că nu are nici o legătură cu istoria, folclorul şi conştiinţa colectivă a României) şi care se întorc acasă surprinşi şi mulţumiţi că au descoperit o lume plină de valori şi, nu de puţine ori, o umanitate care mai cunoaşte încă sentimentul ospitalităţii. În afară de Sibiu „Capitală europeană a culturii în 2007”, care este un caz excepţional, mai cu seamă Transilvania şi Bucovina îi lasă plini de admiraţie pe italienii care vin să le viziteze.
Totuşi, chiar dacă cercetările de piaţă pun în evidenţă faptul că turistul care alege România ca destinaţie de vacanţă este de cele mai multe ori un călător pregătit, cu o pregătire scolastică medie-superioară (cel puţin diploma de bacalaureat) şi cu un venit mediu sau înalt, este evident că turismul italian în România este – din păcate, subliniez – un fenomen încă relativ de nişă şi, din punct de vedere calitativ, caracterizat de atitudini foarte diferite care merită să fie examinate îndeaproape. În linii mari, consider că actualmente în România ajung trei categorii de turişti italieni. Prima, aş spune minoritară, este constituită dintr-un public într-adevăr cult, foarte motivat, care îşi pregăteşte cu minuţiozitate vizita şi pune accent pe obiective cultural-istorice bine definite. A doua, destul de numeroasă, este alcătuită dintr-un public de vârstă mijlocie şi de vârsta a treia, care de cele mai multe ori a vizitat deja jumătate de lume şi merge în România fără a şti prea bine ce îl aşteaptă, purtat fiind de un interes, nici acesta prea bine definit, de a descoperi ceva nou, despre care a auzit vag vorbindu-se. În fine, a treia categorie cuprinde un public mai tânăr (şi din păcate nu doar tânăr) care vede în România o destinaţie în unele cazuri de turism sexual declarat, iar în alte cazuri de „aventură” fără responsabilităţi. Ţinând cont de toate acestea, este de la sine înţeles că România merită un alt registru de atenţie şi interes, dacă e posibil cu sprijinul unei mai mari investiţii pe planul comunicării şi promovării, în Italia, din partea instituţiilor centrale române. Acestea din urmă – o spun ca un adevărat prieten al României – din păcate, nu se ocupă îndeajuns de investiţiile promoţionale în Italia.

 

Ce iniţiative – atât de partea română, cât şi de cea italiană – credeţi că ar putea îmbunătăţi comunicarea şi promovarea turistică a destinaţiei România în Italia?

În câteva cuvinte: o activitate serioasă în România şi o curiozitate jurnalistică autentică în Italia. Adică, pe lângă programarea coerentă şi eficace a unor operaţiuni sistematice de promovare în străinătate, România trebuie să activeze serios pe teritoriul propriu, în primul rând pentru realizarea infrastructurilor indispensabile unui turism care să funcţioneze, formând, apoi, în mod adecvat personalul care lucrează în acest sector (unde nu sunt permise improvizări ori aproximări), supraveghind, de asemenea (pare a fi un detaliu, însă este important), definirea corectă a raportului calitate-preţ în servicii (întrucât reprezintă o tentaţie periculoasă pentru operatorii mânaţi de o aviditate iresponsabilă şi letală pentru un nou flux turistic). Judecând după ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă în Italia, tind să cred că autorităţile române nu manifestă un real interes pentru a mări fluxul de turişti italieni în România: activităţile de promovare – atât la nivel de presă cât şi de tour-operatori – sunt mai puţin decât modeste. Îmi pare rău să o spun, dar aşa stau lucrurile. 
Cât despre noi, italienii – şi, în special, noi, jurnaliştii – este clar că, în faţa unor destinaţii de excepţional interes şi servicii pe cale de aliniere la standardele europene, presa italiană – şi îndeosebi presa turistică – ar trebui să scape de miopia şi doza de superioritate pe care le manifestă încă în ceea ce priveşte România, lăsându-se cucerită – şi cucerindu-şi, astfel, cititorii – de spiritul curiozităţii şi plăcerea descoperirii. Voi relata două episoade pentru a ilustra cum merg lucrurile în general. Unul este din 2002, iar celălalt de acum câteva luni.    
Când, în 2002, aşadar nu în epoca pietrei, am venit pentru prima dată în România, colegii şi prietenii – persoane deschise, inteligente – mă priveau cu un amestec de incredulitate şi compasiune prost camuflată. „Pentru ce mergi în România? Ce ai de văzut acolo, în afară de sărăcie şi mizerie?” Această prejudecată de fond – pe care aş defini-o mai degrabă emotivă şi, bineînţeles, rod al unei prelungite şi injustificabile ignoranţe – acţionează puternic în redacţiile italiene (şi nu numai), chiar dacă există în Italia şi figuri remarcabile de jurnalişti (mă gândesc la Ettore Mo, Paolo Rumiz şi la alţii mai puţin cunoscuţi dar la fel de atenţi). Rămâne însă faptul că nu ei „dictează” tonul, unghiul de vedere şi de prezentare a ştirilor: „mecanismul redacţional” – responsabilii de rubrici, redactorii-şefi şi uneori directorii înşişi – nici nu îşi imaginează cât de frumoase sunt unele locuri precum Maramureşul ori mănăstirile din Bucovina, bisericile şi oraşele fortificate din Transilvania sau extraordinara Deltă a Dunării, şi nu a auzit vorbindu-se probabil niciodată de poezia, muzica şi pictura românească, de Eminescu, Enescu, Grigorescu…
Apoi, cu nu mai mult de şase luni în urmă, îi semnalam unei colege din Milano, redactor-şef al unei cunoscute publicaţii lunare de turism, o serie de destinaţii din România de nivel garantat, pornind  de la Sibiu. Nu vă spun cât de mare mi-a fost mirarea, tristeţea, ba chiar iritarea, când mi s-a răspuns cu un vădit ton de dispreţ: „Noi nici măcar nu luăm în considerare România, pentru că nu are structuri la înălţimea standardelor noastre de calitate”. Iar respectiva revistă nu este specializată în destinaţii de lux: pur şi simplu ignoră – şi, ceea ce este şi mai rău pentru o revistă, nu are nici o dorinţă de a descoperi – cât de plină de frumuseţi este România, de câte servicii dispun deja, în diferite oraşe, multe hoteluri, restaurante, cafenele şi aşa mai departe. Este vorba despre gustul descoperirii, cercetării, al curiozităţii, al explorării: dacă o publicaţie nu le are ca şi criterii, se reduce la a fi doar copia unor imagini frumoase şi lipsite de substanţă. În ceea ce priveşte operatorii turistici, toţi sunt preocupaţi, şi este de înţeles, de problema încasărilor şi caută să vândă «fast-food-urile» cele mai la îndemână, şi de cele mai multe ori banale, ale destinaţiilor de masă cunoscute. Un plus de fantezie şi creativitate, inclusiv în acest domeniu, ar da un impuls, un suflu şi o satisfacţie unui sector pentru care rutina şi locurile comune nu sunt numai un fel de a spune.
Închei cu un semnal pozitiv. Activitatea recentă de consultanţă pentru un important tour-operator italian, de mulţi ani lider în întreaga Europă de Est, mi-a dat posibilitatea să constat cum se schimbă, pe piaţa turistică italiană, atitudinea clientei şi, deci, a agenţiilor de voiaj în ceea ce priveşte destinaţia România. Anumite semnale relevabile în rândul operatorilor lasă să se înţeleagă că italienii manifestă o nouă atitudine faţă de România ca posibilă destinaţie turistică. Ceea ce până acum era ignorat sau de-a dreptul refuzat, astăzi începe să prezinte curiozitate şi interes. Un aspect cât se poate de important. Vor şti autorităţile de la Bucureşti să intercepteze această nouă cerere şi să o cultive în mod adecvat? România o merită din plin.

 

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin

Vizualizări: 59

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de LAURENŢIU BUDĂU pe August 11, 2011 la 7:42am
Un interviu profund si extrem de realist.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor