Motto.

 " A fi acolo  în siguranță, chiar șîîntuneric, era singurul loc în care și-ar fi dorit să fie."

Capitolul 1.

din jurnalul lui Em 

martie

Numele meu este Em. Cineva m-a adus la two heavens într-o zi pe vremea când nu știam mai nimic despre împărțirea lumilor. Lumea din interior și lumea din afară.  Mama m-a botezat Em pentru că așa i s-a părut ei, că este un nume frumos. Doamna Alice mi-a spus asta într-una din zilele când avea chef de vorbă, la masa de seară. Tot ea mi-a zis că mama a murit la fel ca și tatăl meu. Treptat m-am obișnuit aici.

Îmi place mult parcul care înconjoară clădirea foarte mare a orfelinatului. Nu se îngrijește nimeni de el în mod special, dar plantele și copacii s-au dezvoltat într-un fel sălbatic, dezordonat, cu o mulțime de alei de pământ ce formează mici labirinturi. Pe alocuri îngrijitorii au pus bănci mici.  Și departe, în lumea exterioară, din toate părțile, se vede o pădure deasă și frumoasă. De la etaj din camera noastră roz mă uit seara la coroanele miilor de copaci și la miile de stele care abia răsăr. E o prelungire sumbră, întunecată - verdele acela închis și negrul cerului înainte ca soarele să apună de tot.

Eu și cu David stăm deseori în fața căsuței din stânga parcului pe o bancă micuță de lemn și o privim pe Sofia cum se joacă. Sofia este cățelul lui David. Are botul umed și turtit și doi ochi negri, cei mai negri ochi din lume. E o mică caraghioasă. Latră ori de câte ori o mângâiem pe burtă și îi aruncăm ghemotoace de hârtie pe care abia reușește să ni le aducă în gură. David a găsit-o într-o seară în pădure, în noaptea aceea în care întarziase foarte mult la cină. Nimeni nu știe al cui e cățelul, dacă nu cumva s-a rătăcit sau cineva l-a lăsat din neglijență acolo.

Azi  David mi-a zis ca urăște two heavens. Știam asta.  E adevărat că nu e cel mai potrivit loc în care să crească de mici, oamenii, dar totuși locul ăsta este frumos. Dacă uiți de lipsuri și ieși afară, dacă te joci, dacă vorbești și dacă uiți, uiți de multe, mie mi-ar place să locuiesc aici. Da, mi-ar place mult.

martie

Practic nu am mai văzut niciodată pe cineva atât de frumos și atât de retras dar în același timp atât de prezent.  Privirea din ochii gri cenușii și părul blond pănă la umeri, da, nu am mai văzut niciodată un păr atât de blond, drept și vaporos.  Dar, Anne-Marie are niște idei ciudate în cap. Chiar și astăzi, când am stat de vorbă toți trei, eu , Anne-Marie și David, ea iar a început să povestească că i se pare că ea a mai fost aici la two heavens, că de la început totul i s-a părut cunoscut, fiecare cameră, fiecare loc, fiecare colț al parcului. Și ca să nu râdem de ea, ne-a spus  că îi place să inventeze povești. De fapt Anne-Marie este o fată foarte draguță, dar totuși o ciudată. Uneori nu spune nimic cu orele și are o privire stranie. Nici eu, nici David nu știm la ce se gândește, dar atunci refuză cu încăpățânare să vorbească.  Am observat că lui David îi place Anne-Marie. Dar de fiecare dată când încearcă să se apropie de ea, ea evită. Începe să se joace cu catelul, apoi rămâne alte ore în șir mută.

Și mie îmi place David, îmi place mult.

2.

E război? se gândi David. Da, știa ce înseamnă război. Războiul nu mai însemna demult o poză dintr-o carte pe care doamna Alice le-o dădea s-o citească.  Într-o zi se sculase mai devreme și dăduse perdeaua cenușie de la geam. Văzuse un cer plin de nori negri, un fel de aluat dospit mare, deloc lucios. Mii de ciori negre stăteau aliniate pe acoperișul cladirii, în aripa lui de vest și de est, se vedeau bine printre copaci. Și toate țipau, croncăneau. David luă aluatul și și-l întinse pe față. I se păru că toate ciorile se așează pe fața lui , fără ca ciocurile lor să-i intre în ochi, să-l rănească. Toate ciorile îl urau.  Nu era un sentiment, nu era o senzație. Era o certitudine. Așa își imagina războiul. El singur impotriva tuturor ciorilor.

În visul său visa că aleargă împreună cu tatăl său prin padurea de la Two heavens. Tatal său alerga mult mai repede și David abia reușea să se țina după el. Reușea cu greu sa nu-i fie frică. Apoi văzu dintr-odată ceea ce își amintea el ca fiind casa lui.

O casuță mică cu doi platani uriași în fața geamurilor de la bucatărie și camera de zi. Intrară amândoi înauntru și urcară în camera lui. Pe scări tatal lui îi zâmbi. Tatal său zâmbea foarte rar și David simți cum inima i se potolește. Era în sfârșit acasă. De fapt, nu plecase niciodată de aici. Tatăl său îl luă de mână și îl duse lângă pat unde era dulapul în care își ținea hainele lui mici.  David crezu că vrea să-i arate ce i-a mai cumparat mama lui de la magazin.  Și se simți liniștit, fericit. Într-adevăr tatăl scoase o cutie mare mov, care semăna cu un cadou iar el o deschisese nerăbdator.  Dar  înăuntru nu se aflau haine ci era o cușcă. Tatăl  îl mângâiase pe cap cu blândețe și-i spusese. “Uite vezi, David, ăsta e cațelul tău. L-am pus aici ca să nu pățească nimic. Și nu va păți nimic, niciodată.  Aici e în siguranță.”

Se uită atent la cușcă și printre gratii, văzu corpul Sofiei sau ce mai rămăsese din el.  Ciorile îi scoseseră ochii și se hrăniseră până la saturație din el.  Acum trupul Sofiei plutea ca un aluat străveziu, se ridica si cobora încet, iar de departe nu se distingea nimic. Corpul Sofiei plutea ca un nor murdar si plin de sânge, nimic altceva decât o umbră amenințătoare care încet, încet , începea să îi strângă pieptul.  Tresări puternic  și atunci se trezi din visul pe care îl visa.

Groaza îi dispăru repede când realiză că totul fusese un vis, dar nu putu uita prea ușor -  nu cușca sau imaginea oribilă a căinelui sfârtecat, -  ci  zâmbetul, zâmbetul lui.

David își cunoscuse tatăl când era foarte mic. Își amintea destul de clar ziua când îl adusese aici, într-o dupa-amiază ploioasă de toamnă.  Coborâseră din mașina veche și primise în mâini o valiză mare sport în care încăpusera toate hainele lui, casetofonul  Sony cu poveștile înregistrate de mama lui.  Deși atunci David nu știa că sunt înregistrate. Când i se închidea lumina și era în pat, credea că mama lui stă ascunsă după draperii și-i vorbește . Credea că ea are încă foarte multă treabă și stă acolo și încă lucrează. Apoi venea tatăl său, verifica dacă a adormit și închidea casetofonul. Dar David era încă treaz  și până adormea auzea în liniștea camerei  fâșâitul benzii. I se părea că așa trebuie să sune glasul mamei lui atunci când nu spune nimic. Sau poate așa arătau gândurile ei când tăcea. Sau poate ea nu se mai gândea la nimic după ce poveștile se terminau.

Și acum adormea destul de greu  în camera mare  de la two heavens, care nu semăna deloc cu camera lui mică și frumoasă de acasă. Încă mai auzea fășâitul acela dar nici o poveste nu  urma și nu își mai imagina nimic; uneori, când nu putea să adoarmă îi răsuna  în urechi  glasul tătălui său, spunând cuvintele   ”Aici ai să fii in siguranță” .

Erau cuvintele pe care le rostise  înainte de a se sui înapoi in masina lor veche si de a pleca înapoi.  Dar David era doar un copil și nu știa ce înseamnă siguranță. Cel putin nu atunci. Singurele clipe când credea că se simte în siguranță, erau atunci când reușea să plece, să hoinarească în parcul din împrejurimi, de la two heavens.  Așa o găsise într-o noapte pe Sofia, un cățeluș negru speriat care abia mergea și când îl strânsese în brațe simțise că dacă îl ia cu el, cățelușul o să fie în siguranță.

Atunci când inima căinelui se oprise din a bate atât de tare, își dădu seama că asta înseamnă să fii în siguranță, înseamnă să nu-ți mai fie frică, să nu-ți mai tremure corpul și ochii negri deși umezi să te facă să simți că nu l-ai mai putea niciodată lăsa înapoi, acolo jos la în mica scorbură a copacului, printre ierburile înalte de care parcul de la two heavens  era plin.

Toate astea David le povestise lui Em și lui Anne-Marie, în seara aceea în care o găsise pe Sofia.  Vorbise mai mult decât de obicei și ele îl ascultaseră  oarecum nedumerite.  Li  s-a părut că David vorbește prea mult și nici Em, nici ceilalți nu înțelegeau exact ce vrea el să spună.  Doar Anne-Marie a crezut  că știe exact despre ce este vorba, și i-a spus-o,  pe un ton relativ afectuos dar și cu o notă ușor malițioasă în voce, pe care nu și-o închipuia atunci. I-a spus: “ Ți-e dor de mama și de tatăl tău. Hai să ne jucăm cu Sofia. Într-o zi o să moară și ea, și ai sa vezi, o să-ți fie dor și de ea. Da, știu sigur, că într-o zi o să moară."

*

Totul era real. Parcul, copacii, mesele de dimineața de la orfelinat, duritatea lecțiilor, clădirea imensă în care încăpeau  mulți copii pe care părinții lor îi aduceau aici, pentru că nu voiau să mai aibă grijă de ei. Camera roz cu varul scorojit și paturile de fier și de lemn în care adormeau în fiecare seară. Doamna Alice care avea grijă de copii. De toți copiii. Lingurile și furculițele pe alocuri ruginite și castroanele pictate în vișiniu cu pete verzi în care mancau mulți cartofi și salată din grădina din spatele parcului și sala în care se adunau toți înainte de ora de culcare. Toate erau adevarate. Dar ea știa ca nu era așa. Nu, toate lucrurile astea nu erau adevărate.

La two heavens fuseseră tot timpul câini mari și negri  care alergau prin parc și nimeni nu se sinchisea de ei, să-i hranească,  adică să le dea dacă nu hălci mari de carne, măcar resturile de la bucătărie. De fapt asta se mai întâmpla dar foarte rar. Erau mereu înfometați și liberi, tot timpul liberi. Odată urmăriseră un om care intrase în parc atunci când se refăcuseră gardurile și aproape îl omorâseră, dacă nu ar fi intervenit doamna Alice . Dar niciodată nu plecau. Și oricând puteau sfâșia pe oricine sau orice  le ieșea în cale. Văzuse odată cum îl mușcaseră și pe un alt copil, un copil frumos ... care semăna un pic cu David. El nu era pe atunci. Și Anne-Marie nu putuse să uite groaza și urletele lui.  Copilul murise. Dar câinii nu plecaseră nici atunci. Când se terminase de îngrădit parcul, îi văzuse din nou. Și nimeni nu făcea nimic. Absolut nimic.

Asta gândea Anne-Marie și se ridică în picioare.

Stătea în curte, lângă fântâna din parc și se uita încă la ceea ce descoperise. Se gândi să se  îndrepte către clădirea principală, pe aleea cea mare a parcului.  Se gândi la  David. “  David nu știe de existența căinilor negri, nu știe că în orice clipă ar putea fi omorât, el sau Em;  o iubește pe Em. O iubeste pe Em atât de mult.”

*

Printre puținele jucării pe care și le adusesese aici, era și un trenuleț. O jucărie pe care  o luase de acasă și pe care o ținea în cutia lui de jucării. Era ca o mică obsesie pentru el. Pe spatele locomotivei era scris artistic, cu litere caligrafice, înclinate, Madeira Terra. O întrebase pe doamna Alice ce înseamnă și ea îi răspunsese ca  înseamnă Pământ . Pământ sacru. Până la varsta asta, David începuse să  înteleagă că obsesiile se formează singure și în timp. La fel ca și fricile. Și ori de câte ori se atașa de un lucru, acesta sfârșea pana la urmă prin a se strica, a dispărea sau prin a nu îl mai interesa.  Într-o clipă de neatentie, când se juca, călcase  pe tren și îl stricase. Doar locomotiva rămăsese intactă și o păstrase mai departe în cutia lui cu jucării.

Când se opri în dreptul fântânii, cu Anne Marie alaturi și o văzu pe Sofia, acesta fu primul gând care îi veni  în minte. Ea se uita la el cu ochii imenși , cu pupilele mărite, ochii ei cenușii de o frumusețe gravă. Pentru un copil de 12 ani părea mult mai matură. Avea corpul slab, dar ceva în construcția lui, o făcea să pară mai mult femeie decât fetiță.

-          Ai văzut, șopti Anne-Marie, că  Sofia a murit? Ți-am zis... Ți- am zis eu că o sa moară.

Vorbele ei sunară trist, un fel de ecou al unui instrument uitat în bătaia vântului. Un nai sau un flaut. Dar era excepțional de plăcut, într-un fel mângâietor asemeni acelor instrumente vechi de lemn.

-          Tu ai găsit-o ? se răsti David

 

-          Da.

Se aplecă si luă cățelul în brațe. Dacă avea vreun sentiment mai puternic  înafară de silă și durere, Anne-Marie nu-și  putea da  seama.  Îl privea cum închide ochii negri, odată, de mai multe ori, așa ca păpușile rusești aruncate pe spate.  Avea și ea în cameră una sau două.

-          Am s-o îngrop. Ce făceai așa dimineață  în parc?

-          Nu făceam nimic. M-am trezit devreme și doamna Alice m-a trimis să iau apă de la fantană. Știe că urăsc să car gălețile astea grele de apa, dar ei nu-i pasă. Tu cine crezi că a omorât-o?

David nu-i răspunse imediat. Apoi murmură.

-          Mă așteptam într-un fel  la asta.

-          Te așteptai?!...

-          Da, mă așteptam ca ea sa dispară, să mă trezesc într-o dimineață și să n-o mai găsesc.

-          Trebui s-o îngropăm, șopti într-un fel straniu Anne-Marie.  Aici lângă fântână e cel mai bine.

-           De ce?

-          Pe aici nu prea vin câinii.

-          Ce câini?

Anne-Marie se abținu.  Dar fața ei se transformase, cuprinsă de o furie reținută.  Obrajii parcă îi luaseră foc.  “D-zeule, habar n-are de nimic..! Și eu trebuie să nu-i spun nimic.  Dar pot să-i spun de câini. O să înțeleagă”

-          Tu și Em, n-ați văzut niciodată câinii?

-          Nu, n-am vazut niciun câine.

-          Nu știu cum de niciodata nu i-ați văzut. Habar nu am de ce. Parcul ăsta e plin de câini. Niște câini mari, negri.  Cred că sunt din rasa Rotweiller.  Proprietarului de la <em>two heavens</em> de dinainte îi plăcea să crească câini. Era un tip cu mulți bani, îți dai seama.  Era un muzician, dar avea pasiunea asta excentrică, să crească câini mari cu care mergea la vânătoare în pădurile din împrejurimi.  Știi David, erau foarte răi și stăpânul era mândru de ei. Îi încuraja să fie liberi pe domeniul lui pentru că îi plăcea să-i vadă în starea lor naturală,  îi plăcea să-i vadă în lupta pentru supraviețuire. Când erau cățeluși, el îi creștea și avea grijă de ei. Câinii îl cunoșteau, nu-i făceau nimic rău lui. Dar restul trebuiau să se ferească, să aibă grijă. Când a plecat și a vândut two heavens,  a pus condiția asta,  câinii lui să rămână aici. Și deși au mai murit dintre ei, tot au rămas mulți. Doar că acum nu îi mai duce nimeni la vănătoare și nimeni nu le dă de mâncare. Mi se pare că îngrijitorul le mai aruncă  ceva de la bucătărie câteodată.  Așa cred, dar eu nu l-am văzut.  Trebuie să fi vazut vreodată, cainii.. David. Trebuie să-i fi văzut.

Uluit, David nu știa ce să spună. Se uita la Anne-Marie și își dădea seama că ea vorbește serios.  Vorbise cu însuflețire și patimă.

-          Știi, David, cred că Sofia era un pui mic de câine rotweiiler.

-           Și de  asta ai omorât-o?

-          Poftim? Crezi că... eu am omorât-o?

-          Cred că da. Tu întotdeauna faci lucruri ciudate.

-          Nu-i adevărat!

Anne-Marie începu sa respire sacadat.

-          În casa asta ne este tot timpul frig, David.  Dar eu n-aș face niciodată așa ceva. N-aș omori pe nimeni.  Uneori stau seara în camera și îmi imaginez cum e să fii moartă. Uneori mi se pare că  sunt moartă. Și toate lucrurile plutesc în jurul meu și eu mă plimb printre ele.. și e un sentiment atât de real.  Dar e îngrozitor. Te simți atât de singur.  De fapt nu mai simți nimic.  Știu că așa voi fi pentru totdeauna.  Dar -  eu n-aș vrea ca nimeni sa moară.

Eu cred că acei câinii au omorât-o. Poți să o întrebi și pe doamna Alice. O sa-ți spună  și ea că aici nimic nu e exact ceea ce pare.  În locul ăsta, ne e tot timpul frig. Și ne simtim atât de triști, uneori, încât nu ne dăm seama de nimic.... ce se întâmplă cu adevărat.  Cine suntem noi, cine sunt ei și de ce am ajuns aici. În lumea asta este ușor să nu mai fii sănătos la cap. Chiar dacă eram normali când ne-au adus părinții aici, eu nu cred că mai suntem sănătoși.  Ne e tot timpul frig și foame. Dar n-am putea omorî pe nimeni și stii bine asta , David.

Doar câinii sau niște oameni răi ar putea să facă asta. Iar noi nu suntem răi. Suntem doar niște copii amărâți. Suntem doar niște copii mai ciudați. Suntem doar niste ființe care .. foarte bine ar putea fi și moarte. Nimănui nu-i pasă de morți.

Îmi imaginez și eu că sunt moartă, uneori, ca să văd cum e.  Să nu-ți mai pese de nimic. Să nu-ți mai pese că ți-e frig, că ți-e foame sau că totul este atât de urât, înăuntru.  Atât de urât, încât în fiecare zi în care ne trezim ne dorim cu adevărat să fim morți.

Nu eu am omorât-o.

Anne –Marie se întoarse și fugi.  În urma ei, David o îngropă pe Sofia lîngă fântână. Ceva mai târziu se întoarse și el cu gălețile de apă. În lumina dimineții, acum când soarele începuse să fie puternic,  apa avea strălucirea micilor diamante.  Din păcate, vărsă mult pe scări. Știa că o să trebuiască să se întoarcă, să aducă altele. Sau poate va veni aici împreună cu Em. Ei erau singurii trei copii sănătoși de la two heavens. Ceilalți erau bolnavi mintal, așa-zișiii retarded.  Aveau camere speciale, dar în fiecare seară îî auzea cum plâng și urlă atunci când liniștea se lăsa peste tot. Reușea să îi ignore doar cu ajutorul fășâitului. Cumva,  suprapunea în creier zgomotul de fond al benzii peste tot ceea ce era real și către miezul nopții mintea i se curăța, adapta; nu îl mai deranja murmurul dinspre pereții pe care îi poreclise într-o seară, pereții groazei. În rest, când se gândea la retarded, nu avea nici un sentiment clar. Nu-și mai dădea seama dacă îi urăște, dacă îi este milă de ei sau dacă ar fi vrut să îi ajute cu ceva. Pur și simplu, ar fi vrut să dispară, așa cum dispare un nor gros de fum de pe o stradă îngustă.

*

Din jurnalul lui Em

martie

"

-          Credeți în Dumnezeu?

-          Da.

-          Îl slujiți pe Dumenezeu?

-          Daaaa.

-          Credeți că lui Dumnezeu îi pasă de voi?

-          Da.

-          Daca gresiți, îi cereți iertare lui Dumnezeu?

-          Da.

-          Cum îi cereți iertare?

-          Îi spunem lui D-zeu să ne ierte.

-          Și el vă iartă ?

-          Da.

-          Și dacă nu ați greșit cu nimic?

                    *

-          Știti  cine este Dumnezeu?

-          Dumnezeu este în ceruri.

-          Știti cine este dumnezeu?

-           Nu.

                   *

-  Îl  iubiți pe Dumnezeu?

- D-zeu este bun cu noi.

-  Cât de mult  îl iubiți pe Dumnezeu?

- Muuult.

- Deci, știți cum este  Dumnezeu?

- Nu știm cum este Dumnezeu, dar credem în el.

Dumnezeu este bun cu noi dar câteodată nu ne iartă dacă greșim. Nu ne-a spus nimeni, dar noi credem că D-zeu este ca o sobă plină cu lemne. Când ne e frig ne apropiem de ea și ne lipim mâinile de cărămida caldă. Atunci e bine. "

Vizualizări: 93

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor