Am teama veșnică; aceea de a nu fi urât la moarte,
Căci este ultima mea poză, în anticamera retinei,
Cu negrul ce se-ncepe-n ciclul ce definitiv mă va desparte
De mine însumi, trup și gând, făr-a mai ști de ce-mi revine...

Simt straniul sentiment frustrant de-a nu avea niciun control;
Să-mi așez părul în oglindă, singur să îmi aleg parfumul
Să-mbălsămez tot anturajul, când mi se ia și ultimul, meu, rol
Și nu mai pot nimic decide... cum să mă îmbrac și s-aleg drumul...

Nu pot nici trist să fiu, să plâng și-aș fi cel mai îndreptățit
Și nici căldura n-o mai am -și cât de cald eram la atins-
Iar florile ce miroseam nu-mi vor mai colora dormit;
Etern de-acum -indiferent cum nu-mi plăcea- de toți desprins!

Mă rog să n-am multe păcate, să fiu povară de iertări!
Mi-e greu s-accept să îmi fiu eul, făr-a mai fi și-ncă să fiu,
S-oblig așa doar de cutumă, timid ce-am fost, reci sărutări,
Ce nu le cer, căci n-am cerut... Aș vrea, când mort, să fiu tot viu!...

PS
... Cum nici la nașterea-mi ce-am fost... și nu puteam să interviu!...
Deci nașterea și moartea-mi sunt debut, de-a fi, nu fi... Și-mi scriu!
18.04.2012

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor