E vânt și e frig și e toamnă târziu,

Când ultima frunză plutește doinit,

În clipe de zbor, spre un pat ruginiu

Al celor de ieri, cu destin împlinit.

 

Nu simte tristețe, nu simte nimic,

Nici suflet nu are, dar, parcă, ceva

Un rest de putere, un suflet mai mic,

E încă în ea, și-o îndeamnă să stea

 

Deasupra de patul de frunze surori,

S-aștepte un timp, să amâne cumva

Plecarea-n uitarea ce-i dă, azi, fiori,

Și, poate, să afle ce este cu ea,

 

De ce să aștepte, sau ce ar putea

Să facă, în starea în care-a ajuns,

Să fie-mpăcată, să poată pleca.

La toate acestea ar vrea un răspuns.

 

Doar vântu’-nțelege, și-o suflă ușor

Spre una din crengile unui copac

Crezând că îi face un mare favor

Lipind-o de stropii de apă ce zac

 

În frig ce le-ngheață  destinul de-a fi

Din nou, picături de izvor sau de nor.

Se bucură frunza: mai are o zi

În care s-aștepte. Dar frunzele ... mor.

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Decembrie 11, 2015 la 3:30pm

În frig ce le-ngheață  destinul de-a fi

Din nou, picături de izvor sau de nor.

Se bucură frunza: mai are o zi

În care s-aștepte. Dar frunzele ... mor.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor