ULTIMUL VALS IN BABILON, CU O CLONĂ UITUCĂ

CÂNTECELE BABILONULUI, DE LA CLONĂ LA OMUL SALVAT…

 

 

Babilonul  este locul exilului, locul unde fiinţa este dusă departe de locul sfânt în care a fost sădită, ruptă de sursa energetică a pământului cu iarbă verde şi cu rouă pe cuvinte. Babilonul va pieri cândva, ca semn a dreptăţii lui Dumnezeu. Semnul legării de lumi străine rămâne Babilonul. Presiunea pusă de cetatea străină este imensă. Cel aflat în Babilon va trebui să lucreze pentru stăpânul străin, visând la libertate, la cetatea în care s-a născut. E o lege a istoriei, e dreptate divină, e necesitate pentru ca mintea fiinţei aflată în Babilon să primească revelaţia, mesajul aşteptat. Dorul după libertate şi locul sfânt care le-a generat a făcut să apară arta şi marile opere din orice domeniu.

Ştiinţa vieţii este ştiinţa de a te elibera de Babilon.

În cartea sa, intitulată simplu, babilon[1], Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea nevăzută a cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest, poetul rezistă...

Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt ciudat, aruncat în lume prin şoapte, lumina libertăţii este dincolo de orizontul poemelor, dar este… Nu-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.

În ultimii doi ani poetul a fost prezent insistent în peisajul literar prin volume interesante, acum îşi strigă of-ul, îşi cântă doina refuzului, se aventurează în propria captivitate flămând pentru a redescoperi sensul spre ţara sa…

Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este încărcat de simboluri: clona necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii, oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care creează destinul, pierderea identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia valorilor umane, cerul deschis, Ierusalimul, locul de unde a fost frânt eroul, armura de criză…

Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri intelectuale, suferinţa ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând… Într-un fel poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui Dumnezeu

„soarele negru clipeşte în noi/cărări în deşert ne proiectează/pe feţele arse drumul robiei/ din Babilon şi Damasc/ară prin gânduri cuvintele părinţilor/intraţi în odihnă sub pietre străine/”  - Ierusalim, Ierusalim.  

Poetul preia simbolurile credincioşilor, Ierusalimul ca cetate sfântă, proiectând în cer cealaltă cetate, mai curată, mai reală, mai înaltă…

„pentru cetatea aceasta vom îndura frigul/şi temniţa toamnei/noapte de noapte sub porţile dărâmate/şi nu vom avea odihnă/până nu va fi împrejmuită cu ziduri/zidiţi cu piatră fiecare fereastră/inimile noastre de nazirei vor lumina prin pustie/ - Ierusalim, Ierusalim.        

În poem răzbat ecouri din psalmi, din scrierile profeţilor, textul vechi al cărţii devine actual pentru cel aflat în exil, în trupul său, în cetatea sa, în lumea sa, Scriptura conţine cheia spre altă lume…

Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi clonelor?

Cântecul care eliberează sufletul se topeşte în sunete fără ecou, chitaristul (de fapt cel care cântă la harpă, precum David, împăratul lui Israel) îşi pierde vechea artă:

„el tânjea după ploaie/frunzele dormeau în somn/înfloreau copacii/ploaia alunga cerul sub streaşina cuvintelor/fiecare inimă se făcuse mare/cât o planetă/se topea/picura/pic pic pic/”

Imaginile din poeme au ceva straniu, străin, în Babilon lucrurile arată altfel: pe cerul alb începe un film, în ochi îşi făceau cuib două lumini, deschideam cu stoicism venele gândurilor, viaţa fără efecte speciale, din rochia ta picură în boabe mici întunericul, cuvintele înmugureau pe limbă, în curând vom trece unii prin alţii, tăria unei iluzii, se plagiază mirosul glonţului, mă înşurubez în necunoscut, orice cotlon din viaţă este o grădină înflorită, se auzeau sirenele urcând goale în pieţe, botezul din lacrimă…

Apogeul exilului este exprimat într-un poem dens, cutremurător şi real: fără origine şi fără Dumnezeu.

 

„de aceea nu a vrut nici un trup

 să mă îndure nouă luni în interiorul său

 aş fi răcnit speriat ca într-o peşteră

 blocată de apele subterane pluviale

am cerut să fiu eutanasiat înainte de naştere”

 

Totuşi Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de evadare spre cetatea din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…

 

„priveau steaua printre stânci

într-un cuibar cu ouă de aur

vedea răsărind

soarele nopţii în câmpie

întunericul s-a tras înapoi

cu apele Iordanului

 

prin fereastra deschisă

printre două lumi

cobora din Cuvânt

Dumnezeu” - Betleem

 

Ultimele versete stau sub imperiul unei revelaţii personale autentice, în acord cu revelaţia universală, armonia de la nivelul personal se pliază pe armonia de sus, astfel împăcarea exilatului cu soluţia eliberării este definitorie şi dominată…

Babilonul şi-a pierdut astfel puterea…

Evadarea se petrece datorită puterii spirituale pe care exilatul o primeşte tainic, este puterea divină evidentă, necesară, cea care purifica inimile: „aşa îmi albeşti Tu viaţa/din gândurile negre/se leagănă în spânzurători cusute în inimă/şi mă îngrozesc//dar Tu ai durat acolo o vâltoare/din miezul de andezit şi de onix/pentru botezul din lacrimă/al cuvintelor/pregătite de rugăciune”… - Iordanul interior

Poetul rămâne fidel stilului său, versurile se leagă prin idee, prin stare, curg simplu, fără reguli importante de punctuaţie, poemul pulsează, normele împiedică discursul, din acest motiv se simte o libertate a exprimării evidentă, deşi în background autorul a lucrat pe text pentru a-l şlefui, pentru a-l feri de erori şi stângăcii, atent la mesaj şi sabat interior. Pasiunea pentru scris tinde să devină obişnuinţă zilnică, iar şlefuirea mai atentă pentru ca faţa poemului să se facă de marmură, cuvintele formând o structură destul de solidă. Maturizarea s-a produs brusc la Ioan Barb, poezia îl ţine captiv şi îl îmbată de semnificaţii… Este şi un spirit creştin autentic care nu se mai formalizează, canonul universal este schimbat pe canonul personal armonizat cu textul vechi al Scripturii, pentru a da consistenţă zicerilor sale şi credibilitate, dar principiile rămân valabile…

În prefaţa la carte, Cornel Ungureanu notează: „Mi-e greu să scriu despre poezia domnului Ioan Barb fără a pune accentul pe ideea de construcţie culturală în zonele absente din orice geografie a literaturii. Sau care lipsesc, dintr-un motiv sau altul, din obişnuitele istorii. Primul impuls al poetului (care trăieşte visul de a realiza, aici, un Centru) este de a marca absenţele, locul gol, lipsa oricărui impuls.” – Poezia unui homo aedificator.

Pentru a pătrunde esenţa poeziei scrise de Barb trebuie să cunoşti marile istorii ale credinţei, istoria Bibliei, el nu ezită să apeleze la temele solide ale lumii, la cele general acceptate, dar o face în stil personal, de poet exilat în opera proprie, ţinut captiv de existenţa zilnică între libertate şi necesitatea de a rezista între fălcile existenţei.

Spre deosebire de alte volume ale sale, de data aceasta poetul pune accentul pe starea spirituală, îşi concepe poemele din elemente spirituale, realitatea s-a retras în alte zone, abia perceptibile, elementele ei sunt sugerate, greul zilei s-a topit în metafore, dar în spatele lor lumea se mişcă şi zguduie zidurile Babilonului… Călătoria între Ierusalim şi Babilon dus-întors este una spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei umanităţii, căci fără credinţă lumea este săracă.

 

„tot aşa sunt şi eu Doamne

nu Te-am văzut niciodată

dar căldura Ta îmi înviorează gândurile

de atâtea ori mă cutremur

când lumea răcneşte la mine

prin gura leului

genunchii tremură slăbiţi

mersul devine stângaci

 

dar simt cum se încălzeşte viaţa

în palmele Tale

în jur roteşti liniştea

prin inelul unei planete

dragoste în interior

îmi ancorează centrul de greutate

într-un nou răsărit”- începuturile slabe

 

Trăind în oraşul Călan, Ioan Barb este şi artizanul unei reviste literare interesante în care a pus pasiune şi talent: „Algoritm literar”. El încearcă să focalizeze prin artă marea artă de a rezista, într-o lume dificilă, prin frumos, preluând un mod de a face o bună cultură pentru zonă, specific acestei perioade la români, care în felul acesta îşi consolidează amprenta spirituală într-o Europă în căutarea propriei identităţi. Demersul său reprezintă şi un efort personal material alături de Silviu Guga şi alţi scriitori pasionaţi după adevăr, în provincia cuvintelor evadate…

 

 

Constantin Stancu

Ianuarie, 2012

 

 

 

    

 

 



[1] Ioan Barb, babilon, Editura „Brumar”, Timişoara, 2011. Colecţia poeţi români contemporani, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu.

Vizualizări: 222

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Februarie 29, 2012 la 8:01pm

Îmi place ideea de a asimila frustrările acumulate în viaţă cu Babilonul. Leacul neâmplinirii şi a revoltei sufleteşti ar fi până la urmă singurătatea. Universul însuşi s-a născut din singurătate. Ca să găsim o explicaţie dată vieţii toţi ne întoarcem în antichitate, aceasta fiind bing-ban-ul care ne-a născut însemnătatea umană. Prin scris, chiar că poţi atinge cetăţile lui Dumnezeu... Mă bucur să constat că nu sunt singurul care priveşte viaţa ca pe un exil! Am tot râs de ea şi tot nu m-a înfrânt...

  Interesantă repercursiune domnule Stancu, şi... magnific poet!!!

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Februarie 29, 2012 la 6:35am

felicitari autorului, felicitari domnule Stancu pentru "radiografia" acestui volum!

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Februarie 29, 2012 la 12:40am

Mulţumesc domnule Constantin pentru acest articol!

De ce?

Pentru că eu nu-l cunoşteam pe Ioan Barb şi nici opera sa, în care aduce artistic în prim plan problemele genetice pe care eu le văd concret analizând raţional informaţiile existente pe net.

Nu intru în alte amănunte tehnice (le puteţi găsi şi pe acest site şi pe cititordeproza.ning) ci doar spun că Iranul, alături de Japonia şi de America (cred că nici Germania nu e prea departe), a dezvoltat ingineria genetică la cel mai înalt nivel şi a dirijat cercetarea ştiinţifică înspre producţia de ... CLONE necesare unui iminent război.

Stephen Hawking a "profeţit" că omenirea nu va fi distrusă prin arme nucleare, dar că ea poate fi distrusă prin ... genetică.

Ce sunt clonele umane?

Sunt copiii făcuţi în vitro, nu născuţi natural, cărora le lipseşte moştenirea lor CERUL, sau, cu cuvinte tehnice, - sunt lipsiţi de ADN-ul mitocondrial paternal, Adam mtDNA, eliminat de geneticieni pe motiv că nu-i văd rostul în evoluţia omului!!!!! ?????

Rostul biologic, pământean, al acestui ADN este de a asigura fertilitatea naturală.

Rostul spiritual al lui este comunicaţia cu Dumnezeu, cu strămoşii şi cu urmaşii!

Citiţi, vă rog, Adam mtDNA data transmision theory - ISBN 978-606-92107-1-0.

În ceea ce priveşte războiul sfânt, eu cred că el este informaţional şi se va desfăşura sub forma negocierii celor şapte candele divine: creştinism, iudaism, budism, hinduism, islamism, ortodoxism şi ştiinţa (le-am enumerat în ordinea Apocalipsei cap. 2 şi 3, după o interpretare originală şi singulară în lume), dar numai după ce CLONELE îi vor arăta "omului cu inimă de om" (Daniel 7.4) că ele sunt DRACII conduşi de oameni de la distanţă prin CIP-uri implantate în sistemul limbic.

Vom trăi şi vom vedea Apocalipsa pe "IN VIVO" sau, mai bine zis, "IN VITRO" ... la televizor!

Comentariu publicat de zadic ioana pe Februarie 28, 2012 la 11:41pm

Interesant

Comentariu publicat de Bianca C. Dan pe Februarie 22, 2012 la 10:49am

Felicitari Ioan, abia astept volumul!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor