am strâns numele valurilor
ce se-ntorceau pe plajă
şi-am scris alfabetul ochilor
răsucind pe încheietură
lumina molcomă a zorilor
am scris poezia căutărilor după distanţe
culoare şi mimică
am strâns numele tuturor drumurilor
şi-am scris direct cum se grăbea ziua
poezia umbrelor în lumea de umbre
am strâns numele anilor ce vor mai trece
şi-am scris cu ele nemoartea
cu numele dorurilor
am scris în amurgul ca o umbră
întoarcerile
am strâns mâna dreaptă
peste stânga prinsă în apusul ca o linie
şi-am spus hai acasă
cum un coş de piept
aşteaptă sufletele noastre
__

spune-mi, călătorule
mai sunt ceruri vii în lumea prea departe?
în lumina lor întinde braţele
şi scrie poezia inimilor ce se aud
cum nişte ramuri adiate
între puncte cardinale pierzându-se
în absolut
în aceste dimineţi de nemărginire
cumpără cărţi poştale
cu ploi şi soare, şi înserări
şi trimite în vis
sufletelor care nu mai ştiu
trimite şoapta infinitului
licărind în stelele tăcute
trandafirilor ce pleacă sub brume
mâinii mele şi tâmplei
trimite cum numai tu ştii
sărutul tandru
__

privirea de copil
am văzut în atâtea locuri din lume
ca un ol, ca un ţipăt de pasăre
ca un mers de olog, o îmbrăţişare a ciungului
fericirea, lacrima
prin lutul, prin piatra, lemnul
marmura, bronzul
ce se cer relevate pentru ploi
pentru toate ploile şi pentru răsărituri
mărturie trecerii materiei-suflet
prin popasul de-o clipă sau mai mult
a infinitului
_

privirea de orice vieţuitoare
am văzut
strigăt şi tăcere asemeni
_

privirea lui de tei am văzut oriunde
şi oriunde m-a găsit
bătrânii mi-au spus însă
să nu-i atingi chipul decât dacă ştii că ai să-l pierzi
şi e ok pierderea
m-am abţinut ani, în fiecare clipă
la un braţ distanţă
adânc în suflet
ne privim şi e poezie
__

ochii lor sunt acolo
aşteptând nu spoiala visului
fereastra care să aducă soare
peste noaptea tot mai grea
mai săpătoare în suflet şi oase
ei, defavorizaţii, copiii, bătrânii, bolnavii,
singurii prea singuri ai lumii
îndreaptă braţele spre braţele noastre
ochii spre ochii şi inimile noastre
cine răspunde, cine
întoarce spatele şi merge mai departe
orb şi surd
inimile pământului,
dacă ar bate toate cum toate ceasurile
într-o piaţă, într-o catedrală
ar rămâne amprenta acestui strigăt
în stele vieţi după vieţi stelare
bat însă cum inimile, mai mult singulare
spre ochii şi braţele, şi inimile
de câte ori surde…
__

eu trăiesc în ţara zărilor infinite
spune copilul urmându-şi zmeul
marea spală plaja
revelând scoicile şi cioburile modelate de sare
un pas mai spre oraş
un bătrân îngroapă în nisip
pescăruşul care n-a mai ştiut să zboare
briza rece atinge feţele cu degete aspre
scriu şi mă urmăresc desenând lumi
între unghia care ţine fila
şi răsăritul tot mai palid
la toate porţile se întreabă
ai zâmbit în dimineaţa asta?
cu o carte mai mult iluzorie în mână
trec printre tei şi întreb
aţi auzit de vreun loc unde se vând
cărţi de suflet?
__

erau de aer mâinile lui
şi eu le înmulţeam, le scădeam,
le adunam iar
cu tâmplele, numai cu tâmplele
dinăuntru de suflet
le împărţeam teilor
să-şi cureţe grădinile
de frunze şi vise rătăcite
ai, ai, se căina – nu înţelegeam –
oricât i-aş fi luat, avea totul,
iar teii erau atât de harnici
_

erau de cuvânt mâinile lui
şi chipul, şi paşii
eu nu înţelegeam unde încep, unde
am scris altele şi altele
teii şi marea, şi câmpul,
şi parcurile, şi străzile spuneau
din tei în tei încă unul
s-a scris, apoi, s-a vorbit
teatrele au avut stagiune continuă
ghicitoarele au jurat rechiparea lumii
_

erau pe tâmplele mele mâinile lui
iar eu spuneam urăşte-mă
aveam mâinile pline de amenzi
clonarea peste limită
e interzisă chiar şi în oraşul poeziei
_

era lumea cu toate ale ei văzute-nevăzute
erau stele şi lumi crescând una din alta
rotindu-se, pulsând,
îndepărtându-se, recoexistând
dispărând, renăscându-se
erau sunet şi mişcare, şi culoare,
şi întuneric, şi tăcere
toate dincolo de tâmplele mele
înafară? înăuntru? înăuntru de tot
în ele sufletul şi-atât?
__

nesperanţă, stop, bătaia inimii
nu vrea înainte
nu poate trăi fără ce vrei să fie
relax – ia o gură mare de aer
pluteşte ca un balon cu o carte
până când foamea de a fi te va umple
cum frunza dudului corpul omizilor
cândva, lumea trebuie să fi fost o stâncă
pe care, devorându-se, bacteriile
au creat alţi flămânzi care au strigat viaţă
au creat şi au trăit aripi
leapădă-te de orgoliul de om
nu e nimic pentru că trebuie să fie
şi va fi încă
aleatoriu e fiecare moment, întâmplare
bătaia inimii, un bob de mirare
între dimensiuni aleatorii
__

el avea în palmă doi migdali
eu veneam la furat
în fiecare copilărie
când roua-brumată se lua după soare
cum duhul unui lampion străvechi
avea în palmă râul copilăriei
- cât mai visam, cum
deveneau una râul şi sufletul meu
şi mergeau infinitului
sau doar bătăii inimii lui
avea cărţile mele şi ceruri
şi drumuri îmi prinsese
să nu te rătăceşti niciodată spunea
fiecare bătaie a inimii sale
__

învaţă-mă-n tihnă câte aripi
au ceasurile de suflet
ce trec dinspre mesele de poezie
spre lumea de poezie
câte minute de turtă dulce
împart clovnii sub tei când vin ploile
ori a pudră nevanilinată coboară cerul
pe bulevarde luminate în poezie
spune apoi despre siluetele visătoare
ce se lungesc mult peste oraşe
roată
pentru a ţine în mâini luna
să nu se scuture
de-atâtea nume de poeţi şi savanţi
de paşii ce se-ntâmplă numai acolo
când pe pământ îndrăgostiţii
nu mai au loc de goana hulpavă
a sărăcirii, a dezumanizării
__

cântă, poete, de ce te-ai oprit?
teii şi stelele şi-au pus doar
tâmpla pe mână
nici marea nu doarme, nici timpul
cântă… sufletul
sufletele toate ascultă
e seara când poezia
devine infinit
__

fără rost sunt cuvintele
ce rost să aibă când sufletele
trăiesc în lumea lor infinitul poeziei
ce rost să arunci apă
grădinii ce se-nalţă când plouă, plouă
ce rost să aprinzi lămpi pe bulevarde
când e miezul zilei
şi soarele arde, arde
fără rost sunt chiar umbrele
de veacuri de mână
mai de neatins decât orice părere
ele, sufletele
spun oamenilor dragoste curată
curată purtare a zărilor
a nemărginitului pe tâmple
fără lacrimă, fără regret
doar un câmp de clipe
ce rodesc poezie
__

de ce mă cauţi unde nu sunt?
s-au lăsat vălurile nopţii peste oraş
coboară din trăsura de zare
adapă inorogii la fântâna viselor
acolo unde pescăruşii ţes infinitul
te-ntoarce apoi, e lung drumul
fără să durem, fără să doară
aerul de prea multele noastre
priviri bucurânde
vom merge înapoi în visul nostru
__

Vizualizări: 52

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Mariana Fulger pe Noiembrie 13, 2011 la 6:02pm

Mulţumesc pentru lectură şi respectarea dreptului de autor.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor