- Cât de des privești cerul cu stele?
Trecuseră câteva minute până să-mi dau seama că întrebarea îmi era
adresată. Am tresărit. Trezită parcă dintr-un vis mi-am întors privirea
și am văzut că în fața mea stătea un străin cu pelerină neagră, cu
mâinile băgate în buzunar și cu fața palidă.
- În fiecare seară! i-am răspuns pierdută în propriile gânduri.
Străinul m-a privit câteva secunde tăcut.
- Ai ochii triști! mi-a zis așezându-se lângă mine pe bancă.
Nu am schițat nici un gest. Am rămas amândoi ca două statui pierdute sub cerul înnoptat.
Era atât de liniște. Abia dacă îi auzeam respirația. Pentru o secundă
l-am privit indiferentă. Imaginea contopirii cerului cu marea era mult
mai interesantă decât acest străin care îmi vorbea cu glas liniștit.

- Și dacă într-o noapte stelele ar părăsi culcușul lor, alunecând în mare? Cerul va rămâne la fel pentru tine?
Îmi amintesc cum o picătură de sudoare mi-a mângâiat tâmpla, cum inima
începuse să-mi bată cu putere și cum gândurile mi se spulberaseră
dintr-o dată ca și cum nimic ar fi existat în mintea mea. Toate
simțurile mi se concentraseră asupra cuvintelor acelui străin.
- Își cunosc gândurile, a continuat sa-mi vorbească, știu cât de mult
suferi! Inima îți este precum cerul..senină și clară..însă unde îți sunt
stelele?
Începusem să plâng. O adiere ușoară îmi usca lacrimile.
-Stelele mele?...am răspuns încet.....au murit!
- Privește marea...îmi zise străinul...așa e că arată minunat? Acum
privește cerul.Ce vezi? Nu oare marea și cerul se completează reciproc?
Nu în mare se oglindește cerul când aceasta este senină și clară, iar
noaptea când toate dorm nu vezi cum din adâncurile ei izvorăsc miile de
stele?
Liniștea devenise parcă mai apăsătoare. Fiecare cuvânt mă lovea puternic
peste față. Cine era acel străin care îmi tulburase gândurile? Mi-am
întors privirea spre el și urmărit chipul acoperit de umbre argintii.
- Îmi pari atât de cunoscut! i-am zis privindu-l. Ochii tăi albaștri au o
privire atât de curată, iar buzele un zâmbet atât de nevinovat....
M-am oprit. Ochii mi s-au îndreptat din nou asupra mării.
-....ști, eu admir cerul, îmi place marea, mă fascinează stelele...însă
în toate nu văd decât un singur lucru...suferință. Cerul e trist, rece
și etern, stelele se sting una câte una în fiecare noapte, iar
marea...marea lovește cu atâta ură stâncile încât le face să urle.
M-am oprit din nou. De data asta nu mai puteam să vorbesc. Mi-am
acoperit fața cu mâinile și am început să plâng. Străinul s-a apropiat
de mine, mi-a desfăcut mâinile, m-a privit și mi-a mângâiat fruntea.
L-am privit în ochii pentru ultima oară. Mă simțeam liberă, ușoară,
tăcută...o lumina albastră, liniștitoare îmi invadase privirea...


- Elena, vino te rog în cameră! Dimineața e prea răcoare să stai pe terasă. Soarele de abia a răsărit.
Am tresărit. Trecuseră câteva minute până să-mi dau seama că cineva
vorbea cu mine. Mi-am întors privirea și cu pași ușori m-am îndepărtat
de balustradă. Încă mai simțeam mâna caldă pe frunte și încă mai vedeam
acei ochi minunați.
'' Marea...cerul...stelele'' îmi șopteam și trezită parcă din vis am
privit banca pe care am stat și trandafirul care tocmai înflorise.
'' Stelele mă cheamă'' mi-am zis intrând în casă și îmbrățișându-l pe cel care pentru mine însemna și stele..și mare...și cer!

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Natallie Winter pe Decembrie 27, 2010 la 10:55pm
multumesc frumos!
Comentariu publicat de ȘERBESCU OANA MIHAELA pe Decembrie 27, 2010 la 10:51pm

Ai un stil de a scrie cu care empatizez, pentru ca este asemanator cu al meu.

Te invit sa continui povestea, pentru ca, dupa parerea mea, ai mult talent.

 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor