Un maestru al artei interpretative româneşti : Constantin Codrescu

 

 Actor de elită al teatrului şi filmului românesc, Constantin Codrescu (n. 5 septembrie 1931, Huşi) este, în acelaşi timp, una dintre cele mai ilustre presonalităţi ale artei şi culturii româneşti. Regizor, scenograf, director de teatru, iniţiator de şcoală (Institutul de Teatru din Tg. Mureş), profesor universitar de o inestimabilă valoare umană şi profesională, Constantin Codrescu se înscrie definitiv în pantheonul de aur al maeştrilor artei noastre interpretative.

  

„Dăm mână cu mână cu partea de monstru a făpturii umane"

 

Cornelia Alexoi: Domnule Constantin Codrescu vă rugăm să ne vorbiţi despre începuturile dumneavoastră teatrale.

 

Constantin Codrescu: Oooo, începuturile mele teatrale sunt atât de departe, încât, deseori, parcă nici nu îmi vine să cred că sunt martorul acestor timpuri; că particip atât de direct, de nemijlocit la ele... E o istorie întreagă toată viaţa asta a mea, fiindcă a mers alături de istoria acestui timp, care a fost, din punctul meu de vedere, extrem de necăjită... Începuturile mele s-au petrecut destul de departe... Eram în 1947 când am intrat la Institutul de Teatru... (Îi spunea atunci „Conservator.") Făceam figuraţie la Teatrul Naţional... Eram elevul Colegiului Naţional Sfântul Sava... Imediat după bombardamentul din "44, când teatrul n-a mai putut funcţiona, a rămas numai sala studio, plus două licee - adică liceul Matei Basarab şi Colegiul Naţional „Sfântul Sava" - să ducă mai departe activitatea Teatrului Naţional... Un lucru absolut minunat, că s-a putut continua... Pentru mine a fost o clipă de vis... Chinuit vis, pentru că m-a costat o grămadă de corigenţe... (La matematică, la latină, la fizică, la chimie, la limba rusă...) Nu stăteam la ore; mă scuzam şi, prin nişte catacombe din subsolurile liceului, fugeam pe scena teatrului... şi... Nici nu-mi vine să cred... Eram elev şi, totuşi, s-a putut aproba pătrunderea mea ca student la Institutul de Teatru... Eu vă spun acum foarte multe lucruri... Am în minte atât de multe imagini ale acestui tânăr,  pe care nu mi le mai pot aduna... Nici nu ştiu exact de unde să încep şi unde să ajung...

 

C.A.: Cine sunt cei care v-au îndrumat primii paşi în teatru?

 

C.C.: Primii paşi în teatru?... Destinul a fost acela... Eu participam deseori la festivalul liceului „Sfântul Sava" ca animator şi, în acelaşi timp, ca interpret şi de acolo s-a produs această, probabil, relevare a mea; pentru că, în adânc, cred că lucrurile existau... Eu credeam atunci foarte mult în meseria asta...

 

C.A.: Tocmai voiam să vă întreb ce anume v-a determinat să alegeţi profesia de actor?

 

C.C.: Cred că acest, repet, ciudat contact pe care l-am avut cu Teatrul Naţional... Am făcut aproape patru ani de figuraţie, până în 1948, până aproape de debutul meu, care s-a produs pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, în anul 1950. De fapt, prima oară am început repetiţiile 1949, cu piesa „Aşa s-a călit oţelul", de Ostrovski, în regia regretatului şi minunatului regizor Ion Aurel Maican... Am avut şi şansa de a avea în Institut profesori mari. Mă gândesc în primul rând la Aura Buzescu; în ultimul an l-am avut profesor pe Alexandru Finţi, l-am avut asistent pe regretatul Vlad Mugur... Erau nişte oameni minunaţi... Am fost coleg de an cu Olga Tudorache, cu Liliana Tomescu... Noi tot vorbim acum de generaţia de aur a bietului Amza... Şi  noi am avut o generaţie de aur... Nişte actori extraodinari, care au încântat ani de zile publicul, în fiecare seară, acolo unde s-au dus... E vorba de harul acesta care coboară şi ne dă putinţa de a releva, putinţa de a sluji, cum spunem noi - pentru că suntem, totuşi, nişte oameni care oficiem, care îndreptăm; putinţa de a cuvânta, de a pildui...

 

 „Eu spun că este timpul Satanei"

 

C.A.: Ce calități sunt necesare, pentru a deveni actor?

 

C.C.: Cred că ceea ce v-am spus a venit în întâmpinarea acestui discurs... Sigur, trebuie să aibă o anumită structură, aceea despre care încercam să vă vorbesc; de a avea sentimentul unui slujitor al cuvântului, de a avea o anumită morală, o anumită răspundere, un anumit echilibru... Chiar dacă meseria noastră e, câteodată, de cameleon, cred că harul şi şansa noastră sunt acelea de a fi cât mai credibili de fiecare dată; şi atunci când suntem buni şi atunci când suntem răi şi atunci când suntem ascunşi în noi, deci, orcând, trebuie dus firul acesta moral al meseriei noastre... Ţine de credinţă, ţine de pregătire... Foarte multe date sunt necesare... Noi, ca dascăli, avem o mare responsabilitate astăzi, în aceste timpuri în care trăim, în societatea în care trăim... O societate care vrea să-şi omoare bătrânii... Eu spun că este timpul Satanei... Şi cred în această afirmaţie.  

 

C.A.: Aţi putea să caracterizaţi noile generaţii de actori? Ce au ele specific faţă de celelalte generaţii?

 

C.C.: Au specific dorinţa de a exista în acest timp... Sigur că nu mi se pare suficient... Şi eu mă zbat cu disperare pentru a putea asigura o viaţă - modestă e mult spus - familiei mele... Pentru cei care abia se străduiesc astăzi să adune fir de fir, clipă de clipă de viaţă, de crez, de gândire, e greu; foarte greu. Eu le înţeleg zbuciumul, le înţeleg dificultăţile. E copleşitor. Este o luptă între aspiraţia artistică, să spunem, între partea de ideal şi partea de realitate - din păcate foarte sălbatică. La noi era un flux, un fluid comun la toţi, aveam sentimentul că împreună reprezentăm ceva... Eram nişte muschetari... Credeam teribil în această deviză: „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Asta s-a risipit... Dar, înţeleg; a costat principiul ăsta...

 

C.A.: Vorbiţi-ne puţin mai mult despre acel „ceva", specific personalităţii dumneavoastră artistice.

 

C.C.: O, Doamne, ce-aş putea să vă spun acuma? Am astăzi conştiinţa - şi pot s-o spun cu toată luciditatea, că eu sunt o personalitate puternică; cu toate plusurile şi cu toate minusurile. Am această sete nebună de a fi eu; de a mă păstra pe mine, de a gândi prin mine, de a produce prin mine; de a-mi păstra eul. Din cauza asta am făcut actorie, am făcut regie, am făcut scenografie... Aş putea să spun că am îmbrăţişat toate formele de manifestare teatrală. Dar mi se pare că aşa şi trebuie să fie un artist. Să fie complex din toate punctele de vedere. Dar, probabil, n-a fost numai asta; probabil a fost şi dorinţa de a-mi câştiga o anumită independenţă. Un anumit mod de a reacţiona. Şi aş vrea să ştiţi că a fost un mare lux. Nu numai în viaţa mea profesională; şi în viaţa mea personală; şi în relaţiile mele sociale şi în relaţiile mele de familie, acest lucru a fost şi rămâne un mare lux... Un singur ţel şi un singur crez m-a ajutat şi m-a animat cu adevărat: credinţa mea în puterea divină, în Dumnezeu, în Sfânta Maria şi în Isus. Sunt temeiurile mele absolute, fără de care n-am putut trăi, fără de care n-aş fi putut răzbi; şi atunci când voi face pasul final va fi tot cu ei, tot prin ei. Acest lucru mi se pare elementar.

 

C.A.: Spuneţi-ne, vă rugăm, care consideraţi că a fost cel mai dificil rol din cariera dumneavoastră? 

 

C.C.: Cred că, de fapt, poate cele mai dificile au fost cele mai mici. Poate cele mai puţin ademenitoare. Fiecare rol îşi poartă crucea lui. Mi-e greu să vă răspund.

 

C.A.: Au existat, totuşi, nişte personaje care au marcat, în vreun fel, structura dumneavoastră de actor?... Ce îmi puteţi spune despre acest fapt?... 

 

C.C.: Nu. Nu pot să spun că au fost astfel de personaje. Am avut clipe de revelaţie profesională deosebite, aşa, care m-au bucurat şi m-au impresionat. Eu am mai spus lucrul ăsta cu altă ocazie. Am traversat nişte experienţe care au fost, cred eu, revelatoare.

 

C.A.: Dacă, dintre toate rolurile interpretate, ar trebui să alegeţi unul singur, care ar fi acela?

 

C.C.: Aşa cum am spus: acela de slujitor al cuvântului şi al crezului meu artistic; aşa cum este el. Rolul de a da cuvântului valoare, de a da ideii sensuri, de a avea curajul şi răspunderea trecerii tale prin lumea asta. Nu vă supăraţi că nu fac aici o enumerare goală, fadă, a unor lucruri... poate chiar de valoare... Că nu vă răspund, aşa, didactic: rolul cutare, sau rolul cutare. Probabil că lucrurile s-au decantat altfel; cred că vârsta, totuşi, sintetizează. E o viaţă... Sunt peste şaptezeci de ani de existenţă; şi în spate sunt peste 55 de ani de teatru. Este imens. Absolut imens.

 

 „Sunt doar un martor trist al acestui deplorabil spectacol"

 

C.A.: Spuneţi-mi, vă rog: puteţi să caracterizaţi, într-un fel, spectatorii acestui timp, faţă de spectatorii anilor '70, '80, '90?...

 

C.C.: Nu ştiu dacă spectatorii sunt vinovaţi, cât cei care apar în faţa lor. Nu vreau să învinuiesc pe nimeni. Sunt doar un martor trist al acestui deplorabil spectacol... Despre teatru, nu ştiu ce să vă spun... Se caută soluţii...

 

C.A.: Cum credeţi că va rezista teatrul sau... dacă va rezista?

 

C.C.: Nu se poate să nu reziste. Dar e un moment greu, sigur.

 

C.A.: Cum consideraţi, totuşi, că va trebui să fie teatrul, în condiţiile în care lumea virtuală pare să acapareze totul, iar cei mai mulţi tineri renunţă să citească?...

 

C.C.: Aaaa... Renunţă!... Nu citesc! Nu citesc nimic... Şi chiar pe Internet dacă citesc, e o mare minune. Din păcate, alfabetul cu care se pătrunde în Internet sunt jocurile... Viaţa toată pare a fi un joc. Nu ştiu să vă răspund. Să ştiţi că îmi puneţi întrebări fundamentale... E vorba şi de acordul dintre generaţii. Cred că generaţia mea poate să mai joace doar rolul de sfetnic, de martor activ. Acolo cred că putem fi utili - dar pare să ne pară rău că avem bătrâni. Ar fi mai bine dacă nu i-am avea. Idei care vin din păcate de la oamenii care conduc destinele ţării. Societatea care îşi neagă şi îşi ucide bătrânii este o societate bolnavă, e un lucru josnic. Dăm mână cu mână cu partea de monstru a făpturii umane. E groaznic.

 

Vizualizări: 328

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Maria Nitu pe Mai 28, 2013 la 9:21am

”Monștrii ” sacri ai artei, striviți de monștrii hidoși ai societății consumiste de azi!!

”Societatea care îşi neagă şi îşi ucide bătrânii este o societate bolnavă, e un lucru josnic. Dăm mână cu mână cu partea de monstru a făpturii umane. E groaznic”.

Mai groaznic e că trebuie să faci pactul cu diavolul, ca să supraviețuiești!

Comentariu publicat de Monica Vizonie pe Mai 27, 2013 la 8:05pm

L-am admirat dintotdeauna pe Maestrul Constantin Codrescu. Un actor al Pleiadei de Aur. Ma bucur ca il avem printre noi si sper sa il mai avem multa vreme de acum incolo. Ma plec in fata unui adevarat om de cultura. Respectele mele, Mastre !

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Mai 27, 2013 la 6:13pm

   Un artist din trupa celor nascuti, nu facuti. Din generatiile care nu se faceau actori la apelul bocancilor. 

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Mai 27, 2013 la 4:56pm

Intotdeauna mi-a placut actorul Constantin Codrescu. Si film si teatru.

,, Omul cu martoaga" - o piesa de teatru reusita si un rol deosebit.

Interesant interviul si reusit pe deasupra.

Felicitari.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor