Jocul se încheie într-o noapte de noiembrie, când lecția de conversație în limba germană s-a prelungit de-a lungul dumbravei, de-a lungul potecii lungi care înconjoară orice e de înconjurat prin Sibiu, orice drum lăturalnic care nu ducea direct spre casa mea. În întunericul și umbra lăsată de zâmbetele noastre, între parările nereușite ale unui real care se încăpățâna să nu ne plece din cale, s-a oprit și mi-a luat mâna stângă în mâinile lui. Interiorul, până atunci ținut sub tăceri platonice, s-a ridicat mut și mult deasupra mea și a oricărei decizii pe care un om cu capul pe umeri o poate lua. Și-a plimbat degetele de-a lungul mâinii mele și a spus ceva, nu știu ce și nu voi ști niciodată căci pentru mine timpul se oprise, iar el continua. Instinctiv m-am întors spre el cu buzele întredeschise și-aș vrea să fi putut spune că a fost o scenă din film noir, cu prelungi priviri ațintite adânc în ochii celuilalt, dar n-a fost așa, căci singurul lucru pe care l-am văzut a fost alb. Iar apoi i-am simțit buzele calde peste ale mele, un sinuos leagăn al trupului lângă al meu, în ton cu el, în perfect acord. Iar orice altceva a fost suprimat în calea acestui izbitor concret. Desprinși din sărut, amețiți, năuci, am fugit prin noapte și cred că m-am oprit undeva acasă, după colț, cum intri în casă, în același întuneric mut. El s-a îndreptat la rându-i spre casă, pleznind de tăcerea fericită a celui mai intens moment trăit până atunci. Acum însă era concret. Era aici, era real și imposibil de acoperit.

Noaptea aceea, mi-a povestit ulterior că avusese primul vis erotic. Deși virgin fiind, a simțit exact ce-mi poate oferi. Intimitatea lui mă lovi în plin, deschiderea, trecerea în real era pentru mine un salt olimpic. N-am putut spune nimic. I-am zâmbit încărcată, doritoare, cu totul și cu totul înfricoșată, căci o asemenea iubire, atât de greșită, de nepotrivită și de reală, nu se putea concepe fără a se implini. L-am strâns în braţe, în noapte, ascuns, disimulat din nou, noile lui cursuri de germană având loc la ore din ce în ce mai târzii. Iminent simțeam cum cu fiecare pas făcut totul se va prăbuși asupra noastră, asupra mea, cum puteau oamenii oare să nu vadă? Atâta iubire și disperare într-o umilă profesoară de limba germană. Timpul se dilata în drumul meu cu pași nătângi spre casă, fiecare sărut al lui mă ardea și aduna greutăți pe care le simțeam atârnându-mi de umeri din momentul în care nu-l mai vedeam. Inițial mi-am spus că e dor, apoi... Că e vină. Apoi, că e frică. Și frică era.
Anna deveni tot mai lividă și mai tăcută, aveam impresia că era bolnavă, dar refuza să-mi vorbească. Îl pregătea pe Manfred la limba germană, era cu neputință ca ea să nu observe schimbarea lui, dacă nu schimbarea mea. Anna știa, fără doar și poate, știa. Dar de ce nu se bucura, cum ar putea cineva urî atât de mult o iubire? Când iubirea nu are nimic urât în ea, indiferent între care doi oameni se întâmplă. Dar apoi îmi dădeam palme și-mi dădeam seama că ceea ce spun nu e ghidat de rațiune. Și din nou, vina, frica și tăcerea. Am observat cum întreg personalul începu să aibă reacții diferite față de mine, își fereau privirile și întrebările. Cafeaua, catalogul și părerile nu se mai împărțeau așa cum se întâmpla, și am simțit că în spatele tuturor era Anna, sau chiar... Eu, și abominabilă, iubirea mea.

Temerile mi s-au adeverit. Directorul, Meyer Schmidt, m-a chemat în biroul lui la puțin timp. Meyer era un bărbat impunător, la cei 40 de ani ai săi, ajunsese director pe propriile puteri, un om de caracter, tăios și sincer, care nu accepta mai puțin decât oferea din partea tuturor celor cu care lucra. Astfel că și-a potrivit vesta, a tușit scurt și mi-a aruncat direct :
- Ce se-ntâmplă, domnișoară Melinda?
- Ce vreți să spuneți?
- Vă rog, măcar fiți sinceră. Cu acest elev, se ridică din scaun și apucă de pe birou un dosar, citi: Manfred Kirschner... și-l aruncă pe masă, privindu-mă sec.
- Nu înțeleg...
- Vă rog, nu, și făcu un gest exasperat cu mâna.
Am tăcut. Mi se îngrămădeau în gât toate fricile rămase, dacă aș fi încercat să vorbesc, s-ar fi oprit tot acolo, în ele, ca o eșarfă în gâtul unui asfixiat. Încet am aplecat privirea și capul, înghițind un mare și imens gol de aer.
- Și ce facem? Sunteți conștientă că despre asta vorbește toată lumea?
Tăceam în continuare, incapabilă să ascund nimic.
- Puteți opri ce se întâmplă?
Am ridicat privirea, privindu-l o fracțiune de secundă, apoi privirea mi-a fugit spre geam, neclară, în lacrimi, și-am dat din cap că da. Cuvintele refuzau să iasă.
Mai blând, mi-a spus :
- Sunteți sigură?
Am dat din nou din cap și-am încercat să-l privesc, dar n-am putut. Doamne, eram atât de transparentă. Și eram sigură că dincolo de ușa pe care voi ieși va fi Anna, cu privirea ei tăioasă de eternă guvernantă. O, Anna, tu ar trebui să înțelegi, tu l-ai cunoscut prima.
Meyer se ridică din fotoliu, deschise ușa, apoi cu o mână părintească pusă pe spate mă orientă spre ieșire. Priveam în gol, știam că putea să-mi desfacă atunci, pe loc, orice contract de muncă. Mă simțeam datoare și goală. Și vândută. Și părăsită de mine. Fetița lui Manfred trebuia să moară.
Așa cum mă așteptam, Anna mă văzu ieșind, însă spre surprinderea mea, privirea ei nu era una tăioasă, ci ca și mine, în ochi avea lacrimi. Nu mă așteptam la încurajări sau zâmbete și nici n-au fost, dar măcar nu m-a urât.
În următoarele trei zile nu m-am prezentat la școală, am înțeles că Anna mi-a acoperit orele fără niciun comentariu. I-aș fi mulțumit, dar asta însemna să vorbesc, iar gâtul meu încă nu lăsa loc pentru asta. Stăteam în pat și simțeam că dacă m-ar fi lovit cineva ar fi auzit un ecou, mă legănam ritmic în bătăile cordului și suna a gol. Nimic nu mai avea sens. Cerul era gri, dimineața moartă, fetița se plimba prin dumbravă, fantomatic, târându-și mâinile după ea.
În cea de-a treia zi, după-masa, cineva sună la intrare. Nu așteptam pe nimeni, nu, nici nu voiam să vină. Inițial am crezut că e Anna, așa că am rămas în mijlocul patului, neschițând un gest, înghițind câte un gol la interval de timp. Soneria continuă să sune iritant dar tot nu m-a urnit. După a treia încercare am auzit:
- Meli! Deschide!!
Era Manfred. Am înnebunit instant. Lui nu i-a spus nimeni ce se întâmplase? Sau i-au spus și-acum venea totuși la mine. Eu de ce n-aș avea curajul ăsta. Am coborât din pat conștientă că arătam înfiorător, am deschis geamurile și frigul lui noiembrie mă lovi în plin, în vene am simțit cum mi se târâie mici goange vii, pulsânde, nu se putea sa mor chiar așa ușor, nu? Venele mâinilor îmi brăzdau degetele și le-am ridicat să le observ desenul în lumină. A venit. Acesta nu putea fi sfârșitul.

M-am repezit către ușă în sumara camașă de noapte, oribilă arătare probabil, dar de-acum, ce mai conta? El venise, era cazul să vadă adevărul. Am deschis și el a năvălit înăuntru cu toată energia după care tânjisem în acele trei zile. M-a îmbrățișat bolborosind ceva de zor, unde-ai fost, de ce taci, de ce nu vii la școală, mă părăsești, ce faci. Ce pot să fac decât să mă înec ușor în tine... Mi-ai lipsit, dar știi și știi că de acum știu toți. Lui nu-i păsa, își îngroapa fața în umărul meu, în cuibul gâtului și în sânii mei, inspirând adânc, nebun și liber, cu un click am auzit ușa închizându-se și-apoi alb. Același alb de-acum câteva zile. Albul care pentru tot restul vieții mele avea să-nsemne noiembrie. Îmi amintesc puține de atunci, tocmai pentru că am văzut prea puține și-am simțit prea multe. El mi-a povestit căldura, voluptatea și iubirea pe care parcă mi-o aminteam numai prin simțuri, amintire ce avea să mi-o declanșeze spontan oricând mirosul de iarnă și desenul unor vene.

A stat atunci întreaga zi și pentru acea zi am uitat de tot, de școală, de ani, de diferențe, de Berlin și facultate, de faptul că directorul m-a bătut cu încredere pe spate. Am uitat chiar și de Anna, însă Anna n-a uitat de noi. Manfred a plecat pe înserat. A doua zi, urma să fie sfârșitul vieții mele ca și profesoară, aveam să merg la școală cu capul sus, căci iubirea nu merită să fie purtată prin pământ. Spre sfârșitul zilei, soneria sună din nou. Am zburat către intrare cu sentimentul că e el, Manfred, întors pentru un sărut. Însă la intrare mi-am pierdut aripile instant, m-am prăbușit din nou în concret. În ușă stătea o doamnă cochetă, cu părul maroniu, picioare scurte, îmbrăcată comun, dar curat, cu o plasă și o geantă în mâna dreaptă, însă privirea ei nu era deloc una comună. Am știut că mă căuta pe mine, că mă voia pe mine și că probabil mă voia moartă. Reproșul acelei priviri mă va urmări la fel ca și albul lui noiembrie. Inseparabile. M-am simțit mică, vinovată și perversă. Doamna Kirschner intră cu o grație rigidă, corectă în cameră. Mi-am amintit, văzând-o, de tot ce-mi povestise Manfred, dacă mama lui era această femeie puternică, cum era tatăl lui, dacă ea nu era capabilă să-i facă față. I-am susținut privirea atât cât am putut, n-am spus niciuna nimic, în tăcere intră în holul casei, apoi din hol văzu așternutul, simți mirosul impregnat de acum în pereți, mai ales ai minții mele și a înțeles tot, iar interioarele i s-au prăbuşit, postura rigidă, ochii mustrători i s-au împăienjenit și a dus mâna la gură, repetând încet... Încet.
- Cum ai putut?
- Doamnă...
- Cum ai putut? E doar un copil.
- Nu. Nu e, i-am spus blând, fără să vreau s-o jignesc, fără să vreau să-i adâncesc deziluzia, durerea.
A clătinat din cap, nu voia să creadă, nu voia să audă, „cum ai putut, cum ai putut”.
- Nu mai e copil... De când soțul dumneavoastră...
- Cum îndrăznești să spui ceva de el? Ce știi tu de noi? Cum Dumnezeu îți permiți? se înfurie din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvânt ridică tonul sfârșind prin a striga cu ochii injectați ultimele cuvinte. Cine crezi că ești, mucoaso...
- Îl iubesc! Îl cuno...
- Și eu, și ce?! Crezi că el știe ce-i iubirea?
- Da, cred, i-am spus încet și-am început să plâng, dacă aș fi știut câtă durere provoc, poate n-aș fi procedat la fel. Sau oare? Nu?
- Oh, fetițo, cât ai? 23 de ani? Ce știți voi despre iubire, un așternut mototolit nu-nseamnă nimic. Nimic.
Am tăcut, nodul mă sufoca din nou, aș fi vrut să-i spun cât de mult îl iubesc, cât de mult se înșeală în privința lui, despre bărbatul pe care l-am descoperit în el, ce puțin contează un număr, 17. Ce sunt anii. Aș fi vrut să-i spun că iubirea n-are ani. Și n-am putut, n-am putut să-i spun nimic. Am înghețat idiot lângă ea, în privirea ei dezamagită, simțindu-mă o împuțită.
- Tu chiar crezi, așa-i? m-a întrebat, văzând că m-am blocat și-mi tremură picioarele pe sub cămașa ruptă.
Am plâns.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat, lucru pe care nu-l așteptam, așa că m-am agățat de ea, genunchii tăindu-mi-se încet și sacadat. Mă înțelege, îmi spuneam. Și din nou totul mi se părea posibil. Era fărâma aceea de speranță care dărâmă ziduri.
Doamna Kirschner se ridică apoi, își șterse lacrimile și plecă fără să-mi mai spună nimic. I-aș fi spus să mai stea, dar cuvintele-mi erau la fel de chinuite. Aș fi vrut s-o întreb dacă-l mai pot vedea pe Manfred, dar mi s-a părut deplasat, idiot, un semn al copilăriei cras, și-am tăcut în continuare, oricum ar fi trebuit s-o scriu.

- va urma -

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dumitru Nicusoara pe Iunie 26, 2010 la 1:02pm
Am citit cu placere povestirea, frumoasa si ampla descriere a sentimentelor traite. Felicitari, si mult succes in continuare!
Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Iunie 25, 2010 la 12:21am
.....mă citez ....” o lecție de viață/ ce încă se învață....”
Comentariu publicat de claudia hering pe Iunie 24, 2010 la 11:01pm
Iubire interzisa,condamnata la moarte de familie si opinia publica.Am citit cu placere.Succes in continuare
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Iunie 24, 2010 la 10:35pm
Mircea, Gia, Corina, Sebastian, va multumesc pentru pareri.
Sebastian, e un soi de text analiza intr-adevar, o lectie de viata mai degraba. E a love story, of course, dar pe aceste pagini abia incepe. E un text din mai multe parti, oricum nu strica sa citesc niste Mircea Nedelciu. :)
Comentariu publicat de Corina Diana pe Iunie 24, 2010 la 10:26pm
Am citit cu sufletul la gură. Iubirea chiar nu merita sa fie "purtata prin pamant". Abia astept urmarea! Multumesc frumos!
Comentariu publicat de Sebastian Breştin pe Iunie 24, 2010 la 10:24pm
eu deobicei citesc ceva daca ma prinde din primele randuri

daca ma taraganeste casc, ma scarpin, bla bla

sincer nu ma prea pricep eu la proza. am scris putina proza, chair la inceput, dar foarte proasta. dar cu putinele mele cunostinte de proza eu zic ca aceatsa proza merita rescrisa pentru ca wow.

citeamsi eu ca tot omul cand dintr-o data "Și-a plimbat degetele de-a lungul mâinii mele și a spus ceva, nu știu ce și nu voi ști niciodată căci pentru mine timpul se oprise, iar el continua" si mi-am zis wtf. si tot apareau din astea si tot apareau.

apoi am ajuns la "Noaptea aceea, mi-a povestit ulterior că avusese primul vis erotic. Deși virgin fiind," si am crezut ca acumma va da si pe mine pe spate cu ceva. dar nimic. si apoi m-am plictisit.

nu stiu in ce stil vrei tu sa scrii, chia rnu imi dau seama, e un fel de text de analiza, i don't realy know, dar citeste ceva romane noi, proza scruta. nusth poate mircea nedelciu ti-ar prinde bine.

probabil ar mai fi multe de spus, dar nu ma bag ca nu e domeniul meu, nu ma pricep.

fara suparare sper. numai bine.
Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Iunie 22, 2010 la 11:28pm
...aștept de fiecare dată urmarea cu interes ca într-un serial ( era să spun ca-ntr-o telenovelă),și cred că tocmai ăsta-i riscul,să cazi în banal, în obișnuit. Aștept explozia, aștept semnificația faptului simplu de viață care ne marchează existența de fiecare zi. Ăsta-i calificativul,pe care ni-l dă literatura, iar nu sistemul împuțit în care suntem obligați să viețuim....
Cu dragoste din partea unui....cad(av)ru didactic,
Mircea Drăgănescu
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Iunie 21, 2010 la 9:12pm
:) a trecut perioada examenelor.. si nu stiu de ce am avut impresia ca am pus continuarea.. azi mi-am dat seama ca m-am inselat :) ma bucur si eu sa te regasesc, Gilda

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor