A doua zi, am adunat suficient curaj ca să mă prezint la școală. Manfred nu venise, colegii mă priveau lung. Mai lung decât ieri? Nu știam, nu înțelegeam, și până la un punct, puțin îmi păsa. Nu mă gândeam decât la Manfred. În cancelarie am dat nas în nas cu Anna, care corecta ceva. M-a privit din nou cu acea privire inexpresivă, gravă, lucidă, cu iriși de teracotă. Aș fi vrut să o privesc la fel doar ca să se simtă și ea violată. N-am reușit din păcate. În ultimii doi ani, Anna exersase acea privire, devenise apendicele ei, a ucis-o pe tânăra care-l iubise pe Manfred.

Meyer și-a făcut apariția în cancelarie, mi-a făcut semn să poftesc în biroul lui și-am simțit atunci. Se încheiase. Era gata. Lovitura de grație. Manfred plecase, școala-mi va desface contractul, urma probabil să nu mai profesez niciodată. Iar Manfred... Oare ce urma să se întâmple cu el? Intrând în biroul lui Meyer m-am felicitat pentru acuratețea cu care am presimțit evenimentele. Aș fi plâns ca în ajun, dar mi s-a părut de prisos. I-am mulțumit directorului care m-a privit oarecum înțelegător. „Ești tânără... Îmi pare rău.” Mie nu, domnule director, mie nu.

Scandalul iscat în zilele următoare s-a desfășurat în absența mea. Manfred nu era de găsit, mașina părinților lui nu era în curte, casa era neagră în noapte, nelocuită. Plecaseră. Cu totul. Unde, nu știam și mă așteptam să nu aflu vreodată. În noaptea următoare, mi-am împachetat lucrurile, am târât valiza aceea de douăzeci de kilograme și ghiozdanul în gară. Am amanetat puținul care mi-a rămas și am ales, aleator, o destinație. Primul tren pleca spre Sighetul Marmației. M-am urcat în el și n-am privit înapoi nicio secundă, nici măcar din grația aceea a gărilor, nici măcar din respect pentru cei care se regăseau, nici măcar pentru iubirea pe care o lăsam la scară.

De acolo am ajuns la Cluj, de la Cluj la Tîrgu-Mureș. Am lucrat succesiv în librării, biblioteci, infirmieră în spitale, femeie de servici, orice care-mi aducea o pâine și o masă. Nu mi-a păsat. În Sibiu am refuzat mult timp să mă întorc. În ultimii ani, am ajuns la Sîncrai, pe un post de suplinitoare, când vârsta mea nu mai prezenta un risc didactic de seducere a tineretului neexersat. Așa că la 40 de ani, după o viață în plimbare m-am așezat într-o comună, lângă Tîrgu-Mureș, în acest Sîncrai și-am scris această poveste. A mea și-a lui Manfred, eroul meu minor, german. Povestea s-a transformat în roman, romanul în hârtie și hârtia în scrisoare. L-am scris în germană, căci m-am gândit că astfel, acolo, undeva în lume, unui Manfred care probabil cântă la vioară, s-ar putea să-i cadă-n mână, și zâmbind să se îndrăgostească iar de mine și de dumbravă. De când romanul a fost publicat, am început un altul, al alergărilor prin lume, al femeii de servici scriitoare. Al Annei, așa cum mi-am închipuit-o eu. Anna cu a ei scrisoare care m-a prins din urmă la Sighetul Marmației ca să-mi ceară iertare. Din gelozia ei nebună, le povestise părinților lui Manfred despre dumbravă și despre mustrarea lui Meyer, știind exact ce fel de om e tatăl lui. L-a iubit, se justifica ea și ce să fac, am iertat-o, căci până la urmă și eu, din iubire, am călcat peste toate codurile inventate de om vreodată. Și totuși, atunci când adorm cu ultima imagine a tavanului garsonierei din Sîncrai pe retină, vinovăția mea ține o secundă și iubirea aceea continuă să-mi dea dreptate, orice ar fi decretat atunci oamenii, Meyer sau Anna. Iar acum stau și privesc oră de oră intrarea școlii și îi caut silueta. Ades am impresia că undeva, pe trotuar, îi zăresc creștetul de după un gard, cum stă și mă așteaptă să ies din curte, ca apoi, în dreptul casei lui, să iasă și el, făcut ca o-ntâmplare, ca și cum așa trebuia. Cu nasul roșu și mâinile adânc înfipte-n buzunare să inspire adânc aerul ăsta de noiembrie și să-mi spună „știi, de fapt, te-am așteptat...”.



Între timp am îmbătrânit și relieful venelor nu mă lasă să uit. Când vine noiembrie, mă închid în casă și trag toate perdelele; mă încurc teribil când ajung să-mi folosesc mâinile, relicve cu goangele mici târându-se prin ele, căci nu, n-am murit. Poate nici nu era cazul, a fost un moment asupra căruia am stăruit prea mult, iar scrisoarea aceasta, de la Biel, pe care am așezat-o în centrul mesei, nu face decât să-mi amintească cât timp am irosit. Mă uit la ea de 30 de minute și încă n-am curajul s-o deschid. Ce-o să-mi spună? Că m-a iubit și el. Asta știu. Dar nimic nu poate scuza tăcerea aceasta cruntă, de 40 de ani. De-acum am încheiat și al zecelea roman, iar el n-a apărut. Te-ai fi gândit că-n lumea asta, pe un raft, aleator, în timpul ăsta gol, mi-a zărit măcar odată numele și s-a oprit.
Biel Normund, strada Făget, numărul 12, Brașov.
Într-un final o deschid.
„Stimată doamnă Medelean, șovăi, nu știu cum să vă numesc, căci am ajuns să vă cunosc și v-aș spune prietenesc Melinda, dar n-aș vrea să vă jignesc, nu știu ce credeți sau ce ați crezut despre mine, dar vă asigur că intențiile mele sunt și au fost mereu bune. V-am găsit în sfârșit și sper că vă amintiți, de fapt, știu c-o faceți căci v-am citit romanul. L-a citit și Manfred, dar a făcut-o prea târziu.”
M-am oprit.

Nemernicul și boul. L-a citit și n-a venit. O luam razna, căznit și încet, din nou. O scrisoare mai crudă nu cred că mi-a fost dat să primesc. Mai bine n-o deschideam și trăiam cu speranța aceea, că m-a iubit, dar n-a ajuns, că s-a împiedicat pe șine în Sibiu, că a încurcat școlile în Sighetul Marmației, că-n Cluj s-a rătăcit complet, că de Tîrgu-Mureș n-a știut iar de Sîncrai n-a auzit nimeni. Dar asta era prea mult. Am rupt scrisoarea într-o criză de furie și-am ieșit din casă tremurând, m-am dus în parcul de alături, de lângă școală, unde m-am așezat pufnind. De-acum sunt prea bătrână pentru furii, abia pot păși, iar de fugit, am încetat demult. Și-am stat acolo goală, rănită, și mai ales uimită cum naiba mai pot să simt, la ce iubire mai speram deschizând hârtia aia de sufeream ca un adolescent tâmpit.

M-am întors în casă și am reconstituit scrisoarea din bucăți, le-am lipit artritic, cu scotch, cu vene peste tot.
„Îmi dau seama că tăcerea aceasta a fost nedreaptă. Fratele meu, Manfred, ce pot să vă spun, știa și el asta. V-a iubit mult, dar cred că știți, n-aveți nevoie de mine ca să...”

Folosea timpul trecut. De ce? Am sărit rânduri:

„... zâmbea cu adevărat numai la concerte, iar când tatăl nostru a murit, în Manfred a înviat ceva. Tata a murit acum 30 de ani, iar de atunci Manfred vă tot caută într-un mod sau altul. De fapt, cu toții am făcut-o: el, eu, Krauss, chiar și mama.”

Mi-am amintit senzația de pierdere sacadată a genunchilor când m-a îmbrățișat. Înțelesese, femeia aceea știa, ce trist era acum, căci ea murise probabil demult și-a dus cu ea toată vina aceea, pe care prea tânără fiind, eu n-am putut s-o car, fiind prea multă și prea a mea.

„Manfred a revenit în Sibiu, unde cu tot resentimentul pentru cele întâmplate, a căutat-o pe Anna sperând ca prin ea să vă găsească și așa a aflat că ați plecat la Sighetul Marmației. Întâmplarea a făcut ca Anna să profeseze la același liceu și să aibă aceleași obiceiuri legate de dumbravă. Acolo a și întâlnit-o, în mijlocul copiilor cu țipătul anemic și plat. A bătut dumbrava aceea timp de două săptămâni, a călcat apăsat toate cărările, ca și cum avea ceva de recuperat. N-am știut ce până n-am citit romanul dumneavoastră, atunci aveam cu toții impresia că-și pierduse mințile. Anna a petrecut mult timp atunci cu el, acolo, în dumbravă.”

M-am încovoiat înghițind un țipăt, e repugnător să fii geloasă la 60 de ani, e ridicol și urât, așa că am închis ochii și i-am strâns de ciudă, să nu plâng.

„Cred că doar așa a știut să-și ceară iertare. Iar Manfred nu făcea decât să i-o acorde, căci Anna nu mai era cea din romanul dumneavoastră, ci o ființă străvezie, cianozată, în rochii negre, lungi, strânse cu un cordon la spate, rochii seci cu gulere înalte, care-ar fi arătat mai bine în orice magazin pe un umeraș. Din când în când tușea, și-atunci se îndepărta de copii, se rezema de un copac stând acolo până îi trecea. Spunea că dumbrava-i face bine. Atunci l-am auzit pe Manfred vorbind de dumneata și-am simțit cum mi se torsionează organele de cât rău i-a făcut tata. Deși era mort, l-aș mai fi omorât odată. E groaznic să spui asta despre un tată, dar ar fi meritat.
Manfred a plecat apoi la Sighetul Marmației, unde v-a găsit urma la o librărie, de acolo l-au trimis la Cluj, iar acolo s-a pierdut cu totul. O vreme. A ajuns la căminul în care ați locuit, portarul și-a amintit de dumneavoastră, căci îi dădeați reviste literare pe care nu le citea nimeni, așa că le-așeza în băi și pe calorifer la capăt de coridoare. De la Cluj s-a întors la Berlin, a plecat în turnee cu orchestra, a cunoscut orașe și oameni, a uitat, sau a încercat să uite, dar în timp a redevenit apaticul Manfred, pe care l-a zdrobit tata. Totuși, era un bărbat frumos la cei treizeci de ani ai săi, poate vi-l puteți imagina, iar solistele și violonistele din orchestră au observat asta. A devenit un mic trofeu, un mic star, invitat la dineuri, la concerte de binefacere, a călătorit astfel în toată lumea. Așa a cunoscut-o pe Marie Bunnière, care era atunci o actriță începătoare și care l-a năucit cu totul, a iubit-o ca un nebun, i-a iubit mintea și trupul, atât de mult încât l-a inspirat s-o cânte și s-o scrie. Mă gândesc că vă este greu să citiți aceste rânduri, dar nu le-aș fi scris dacă n-aș fi crezut că undeva în subteranul vieții lui, n-ați rămas tot dumneavoastră, ca o lumânare pe coridorul care duce sub casă. S-au căsătorit. A trăit fericit o vreme cu Marie, l-am văzut sincer, chiar a fost fericit. Poate asta vă alină. Poate că nu. Dar ar trebui s-o facă, dacă într-adevăr l-ați iubit.

În perioada aceea am găsit în librării romanul dumneavoastră. Am ezitat mult înainte să i-l ofer, dar m-am gândit că odată și-odată tot se va lovi de el. Nu l-am văzut timp de zece ani apoi, a refuzat să mă vadă. A fost tată, soț, violonist, a călcat cu pași mărunți prin viață, prin piețele Berlinului, și-a învățat copiii germană, a ocolit librăriile și revistele literare. Ne-am revăzut după mult timp, când întors într-o vacanță în țară, la Sibiu, ne-am întâlnit sub turn. Era slab, încercănat, cu ochii obosiți. Mi-a spus că Marie joacă pe Broadway și-a intentat divorț, urmând să ia copiii cu ea la New York. Era devastat. Nu mi-a spus niciodată de ce n-a vrut să o urmeze, însă în mapa lui, trântită neglijent pe masă, am văzut romanul dumneavoastră, cu foile răsfrânte, cu capete ciupite, cu coperta roasă, întărită grotesc cu scotch transparent și n-am putut să nu mă întreb de câte ori l-a citit din scoarță-n scoarță. Am povestit de dumneavoastră, și-atunci a fost ultima oară când l-am văzut. S-a întors la Cluj, dar trecuse atât de mult timp încât nu mai rămăsese nimic în urma dumneavoastră. A sunat la edituri, însă acestea au refuzat să-i dea informații. Am plâns pentru el atunci, pentru Alexander și Charlott mai ales, copiii lui. Și v-am urât o vreme, dar apoi m-am gândit că nu e dreptul meu. Probabil că Marie v-a urât mai mult.
Krauss mi-a spus că Manfred a plecat până la urmă în America. A stat acolo, a scris și a compus. A scris despre dumneavoastră. Asta mi-a spus-o Marie, a refuzat să publice, între timp, Marie a încheiat cam tot ce avea de spus. Alexander a făcut regie iar Charlott a devenit actriță în musical-uri, și din păcate n-au pus niciodată piciorul pe pământ românesc.
Poate vă întrebați de ce v-am scris, am făcut-o pentru că, știu că pare ciudat, dar sunteți singurul om cu care fratele meu vorbește. S-a întors la Sibiu și refuză din nou să mă vadă, probabil că îi amintesc de o speranță pe care nu vrea s-o mai aibă. Krauss mi-a povestit oarecum disperat că nu-l mai înțelege, că nu știe dacă ironic, nevrotic sau nostalgic Manfred a cumpărat vechea casă. De pe străzi a adunat un câine cu care se plimbă seara prin dumbravă, luându-și uneori vioara, iar iarna, ia un roman de-al dumneavoastră și-l citește singur, atent, cu voce tare.
Așa că am decis să scriu această scrisoare, căci de-acum e aberant, a trecut prea mult timp, aberant de mult timp, Melinda.”

M-am uitat în soare ca un pretext pentru o plângere. M-am ridicat de pe bancă și m-am întrebat dacă n-ar trebui să-mi protezez articulațiile înainte să plec către Sibiu, ca să pot fugi strașnic, așa cum se face în romane. Dar ar fi fost o greșeală, căci așa voi merge încet, suficient de încet ca el să mă vadă din capătul străzii, când privește peste gardul vechi, așa cum știu că o face, din oră în oră, așa cum îl așteptam și eu la intrarea în curtea școlii. Iar după o oră, voi ajunge-n dreptul casei și el o să-mi iasă în cale înfrigurat, și n-au decât să ne clănțăne protezele dentare, să trebuiască să țip, de fapt, pițigăiat la poartă căci glaucomul lui distruge până și ultima noatră metaforă. Nu contează, am să strig, și o să vină, chiar dacă o să-i ia, în medie, o jumătate de oră.

M-am ridicat într-un sfârșit de pe bancă și-am privit lung spre un puștiulică în timp ce-mi căram picioarele spre poartă. Stătea pe o bancă-n stație așteptând un maxi, în mână avea un telefon la care scria de zor un mesaj, probabil. Clipea des cu buzele răsfrânte. Ea i-o fi zis să se-ntâlnească acolo. Așa că stătea în stație și-și rodea unghiile. Ea-i răspunde, și-l văd cum se luminează, ține dramatic telefonul la piept în timp ce se gândește la umătorul set de cuvinte nătânge pe care-ar putea să i le trimită, iar la capăt de stradă, apare ea și-l vede cât e de transpus și râde, ridică brațele spre cer ca să-l îmbrățișeze, îi mângâie creștetul cu blândețe clipind încet, în soare, își vede venele brațelor cum pătrund în părul lui simplu, ca o continuare.

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de troi flaviana pe Noiembrie 1, 2010 la 8:33pm
mi-a fost teama ca te-am pierdut
as fi fost atat de trista sa mai pot citi
am plecat si eu pentru ca am fost obligata sa plec dar am revenit sa fiu alaturi de prietenii
bine te-am regasit
Comentariu publicat de Octavian Sarbatoare pe Iunie 27, 2010 la 8:35am
Doar cei iubiti de Dumnezeu vor trai cu adevarat Dragostea. Ceilalti sunt preocupati sa-i franeze pe acei care se iubesc. Priviti atent in familiile voastre.
Timpul iubirii ca si cel al nemuririi este orice moment prezent, asa cum timpul lui Dumnezeu este intotdeauna. Bruscati de cei care nu au iubit niciodata si nu stiu ce inseamna iubirea, credinta in puterea iubirii este abandonata chiar si de cei care isi indreptasera sufletul catre lumina. Si urmeaza profanul atunci cand licarul iubirii s-a stins.
Daca nu ar mai fi oameni care se iubesc aceasta lume ar dispare in intuneric. Dar putini au curajul sa paseasca pe calea iubirii. Marea masa traieste doar suferinta lipsei iubirii.
Din ce categorie faceti parte?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor