Textul pe care-l propun mai jos reprezintă un capitol din viitoarea mea carte "Nepovestitele trăiri ale templierilor români". Lectură plăcută să aveţi.

XXXII…

Unde se dă o tură pe la mănăstire

 

Soarele era de patru suliţe când cavalerii traseră la Hanul Mutului. De cum se aşezară la masă îşi făcu apariţia un cobzar care, chiar dacă mai avea doi dinţi şi puţea îngrozitor, era un rafinat pe meşteşugul cântării :

— Bla, bla, blaa… Haaa-bla-bla-blaa, măi-măiii !

— Abia aştept să ajung la Cârţa, spuse Berilă cu o sclipire în priviri.

— No, d-apăi io abea aştept să beu tăt vinu’ părintelui Catodiu, hă-hă ! plescăi Pişta râzând.

Între timp, la masa lor îşi făcură loc alţi tuciurii care jeleau mândre, iubire de copii, bogăţie, cai şi aur :

— Bogăţieee, bogăţieee/ Vin’ la neica să te ţieee/ Şi-am avut un viiis frumosîîî/ Cai, femei şi baa-haanu’ grosîîî…

— De unde sunteţi de loc ? se interesă Kremvurşt.

— Tomnai de departe, stăpâne ! răspunse unu’ ştirb şi mai gâjâit la voce. Suntem de neam indic, de dincolo de marea cea mare, peste cinşpe râuri, unu’ mai lat ca altu’, să-mi chiară ce-am mai scump pă bordei ! răspunse gâjâitul. Io-s Giani Versifica toru’ dă Aur, hăstalaltu’ îi Vrăjitoru’ Noo Degete, iar hăla, guristu’, e Cordeles Privighetoru’ Magic, făcu el prezentările spre marea încântare a celorlalţi.

— Da’ ăla micu’ cine e ? se interesă Kremvurşt arătând către unul care stătea pe un scaun la perete.

— Hăla e rezerva lu’ hăsta, guristu’. Îi zâce Spartan Pruncu’ Minunilor, termină Giani Versificatoru’ prezentările. Cântăm orice ne vine la gură şi la porunca de pe loc, continuă el prezentarea completă a serviciilor. Găsim iute potriviri la cuvinte şi la muzâcă. Nu-s halţii ca noi pe tot cursu’ Dunării ! Şi doar pentru o masă caldă, că cu banii n-avem ce face. Mai bine le ducem doru’, decât grija ! încheie Giani.

— Cum asta ? se miră Berilă, proaspăt intrat în discuţie.

— Ni-i frică să nu cădem în ispita Necuratului şi să ne furăm între noi, îl lămuri Giani Verisificatoru’ dă Aur.

— Care mi-ai luat calu’ ? se repezi în han un muşteriu care dăduse o raită pe-afară.

Imediat, Cordeles Privighetoru’ Magic începu să versifice din gură şi ţambal :

— Care calu’ mi-ai luaaatîîî/ Ţ-ai făcut mare păcatîîî, ha-uu-auu, hau dorule hauu !

— Gata ! hotărî Berilă. Voi veniţi cu noi la Cârţa, în Ţara Făgăraşului.

— Haulio, boierule, da’ ie departe ? făcu gitanul.

— Nu e, bre ! răspunse Berilă.

— Mâncare ie ? se interesă din nou Versificatoru’ dă Aur.

— Ho-hooo ! N-ai tu atâtea maţe de umplut, râse valahul.

— Venim, boierule, venim, hotărî el pe loc. Apoi se întoarse către ceilalţi şi strigă : Cordeles, Vrăjitoare, Spartane, strângeţi ţambalele că plecăm la masă, în Făgăraş ! Şi pe tine, boierule, îi zise el lui Berilă, o să te pun în noua colecţie de cântece pe anu’ hăsta. O să hafle toată ţara cât de bun ieşti la suflet !

— No, amin ! râse Pişta trăgând o duşcă zdravănă, dar cu gândul la vinul părintelui Catodiu.

Noaptea au petrecut-o la Hanul Mutului, spre încântarea deplină a ţambalagiilor, care nu mai dormiseră pe laviţe de ani buni. Aşa de drag le-a fost somnul pe laviţele Mutului, că a doua zi nu mai era chip să-i trezeşti.

— D-apăi lasă că am eu hac de beteşugul lor, zise Pişta când văzu că Berilă şi Kremvurşt nu putuseră să-i trezească în simţiri pe tuciurii.

Ieşi afară, se duse la puţul din apropiere şi, după ce turnă pe ei două hârdaie cu apă rece, puteai să juri că-s gata să treacă dincolo de hotarul unguresc.

Drumul pe lângă Argeş curse liniştit până aproape de Movila lui Vodă, unde întâlniră un menestrel stând pe o buturugă adusă de ape şi tăind de zor o cobză pusă la gât.

— Pe Argeş în giosîîî,/ Peee un mal frumosîîî,/ Negru-vodă tre-hee-cee/ Cu-huu tovarăşi ze-ceee, grăia omul dând cu coada de cal pe coarde.

Cei patru tovarăşi tuciurii se apucară imediat să-i ia la cercetat, instrumentul şi repertoriul.

— Haulio, ce ie minunăţia hasta, preţiosule ? sări Versificatoru’ dă Aur pe menestrel.

— Asta-i o etţeteră de gât, ş-o am de la un pretin al meu din Ţara Crişurilor. S-o lăsat de cântat, că nu prea se umplea punga, l-o luat pe ta-su şi pe vără-su şi o plecat în Catalunia la construit bordeie de piatră pentru nobili. Mi-o dat mie etţetera, că de mic mi-o fo’ drag cântul, zise omul privind îngrijorat la instrumentul pe care-l luaseră ţambalagiii la cercetat.

— Cred că s-a făcut vremea pentru un scurt popas, zise Berilă uitându-se la ceilalţi.

— No, descălecă Pişta, bini-o fi să ne tragem o ţâră sufletu’, să mai ascultăm la omu’ aista.

Se opriră cu toţii în jurul menestrelului şi scoaseră de-ale gurii. Veselia era încinsă când Berilă, privind înapoi, zări apropiinduse pe drumul lor o femeie tânără, cu cozi aurii, împletite, trăgând din greu de două panere acoperite cu ştergare albe.

— Bune să vă fie inimile, boieri dumneavoastră, spuse frumoasa femeie când ajunse lângă ei.

— Bun să-ţi fie gândul ! Încotro-ţi duci paşii, frumoasă… o întâmpină sasul.

— Ana ! Ana lu’ Manole mă cheamă şi mă duc cu de-ale gurii la mănăstire, la bărbatu-meu şi tovarăşii săi, se îmbujoră ea lăsând coşurile pe pământ.

— No, departe îi ? se interesă Pişta.

— Uite, colo-şa, unde-s copacii aceia, răspunse femeia arătând înainte.

— La loc de grindiş/ La verde-aluniş, se ridică menestrelul cu etţetera.

Berilă îl privi zâmbind, apoi îi spuse Anei :

— Prietenii noştri ţambalagii ar fi bucuroşi să te aibă ca oaspete în căruţa lor până la locul unde munceşte bărbatu-tău.

— Haulio, frumoaso, da’ vino-ncoace că iote, îţi dau locu’ cel mai bun, hăla de la gaura în coviltir, să vezi afară, se oferi numaidecât Cordeles Privighetoru’ Magic.

După mai puţin de un ceas dădură într-o vale şi ajunseră la nişte ziduri neterminate, cu schele, scripeţi şi alte unelte de construit. În jurul lor trebăluiau de zor nişte oameni care aveau pe tunicile albe de mortar numere de la 1 la 9. Menestrelul sări din căruţa lui Giani Versificatoru’ dă Aur şi începu cântecul :

— Nouă meşteri mari,/ Calfe şi zidari,/ Şi Manole zece,/ Care-i şi întrece./ Merg cu toţi pe cale/ Să aleagă-n vale/ Loc de mănăstire/ Şi de pomenireee…

— Aicea e ! spuse veselă Ana şi-şi luă coşurile cu merinde.

Menestrelul se ţinu aproape de ea :

— Meşterii grăbeau,/ Sforile-ntindeau,/ Locul măsurau,/ Şanţuri largi săpau,/ Şi mereu lucrau,/ Zidul ridicau,/ Dar orice lucra/ Noaptea se surpa !

Popa Potenţiu îşi făcu cruce de trei ori şi-şi scuipă în sân.

— Mă fraţilor, nu-i a bună ! Ăsta-i loc blestemat, ascultaţi ce vă zic !

— Cum aşa, părinte ? se miră Kremvurşt.

— N-auzi ce zice ăsta cu etţetera ? se strânse popa în su tana lui.

Meşterii cu numere pe ei se opriră din lucru şi priviră veseli la Ana, făcându-i semne să se grăbească.

— Nuuu ! se auzi o voce ce părea să vină din pământ. Nu a mea ! Nu a mea ! continuă vocea din ce în ce mai disperată.

— Cu a mea, cu a mea,/ Cu a mea mândră cu tot,/ Şai-lala-la-la-la-la-la-laaa… se treziră la viaţă şi inspiraţie Giani şi ai lui.

Curioşi, templierii se aşezară pe nişte blocuri de piatră de lângă ghizdul unei fântâni şi scoaseră un burduf de vin pe care-l plimbară din mână-n mână.

— No, făcu Pişta ştergându-se la gură, mare îi grădina Domnului !

— Drept grăieşti, ungure ! întinse Berilă mâna după burduf, atent la nebunia din faţa ochilor săi. De sub o schelă răsări un bărbos care o îmbrăţişă cu foc pe Ana.

— Ăla-i bărbac-su, bag seamă, făcu Kremvurşt.

Ceilalţi se bucurară şi începură să bată din palme ca ap ucaţii.

— Meşterii cei mari/ Calfe şi zidari/ Mult înveselea/ Dacă o vedea… făcu menestrelul răsărit ca din pământ.

— Ho ! Ce mi-a sărit inima din colivie ! se burzului valahul la el. Nu mai face d-astea, că-ţi fac instrumentu’ guler, continuă el supărat.

Două calfe se apropiară vesele de grupul lor.

— Ce se întâmplă ? întrebă Kremvurşt calfa cu numărul 5.

— Meşteru’ a visat că nu va termina mănăstirea…

Menestrelul îl bătu pe umăr, se uită la Berilă, asigurându-se că nu-l mai ia pe nepregătite, şi începu să dea din gură :

— Pân-om hotărî/ În zid de-a zidi/ Cea-ntâi soţioară,/ Cea-ntâi surioară/ Care s-a ivi/ Mâini-n zori de zi/ Aducând bucate/ La soţ ori la frateee… îşi tângui el versul şi etţetera.

Calfa numărul 5 se uită la menestrel cu uimire, dar îi dădu dreptate :

— Aşa, aşa cum zice omu’ ăsta !

— Astea-s obiceiuri barbare, fiule ! se închină popa Potenţiu după ce supse un gât de vin. La noi, în Făgăraş, se zice că femeia e temelia casei, da’ nu am auzit să-şi fi zidit vreunul muierea ca să-şi ridice casa. Trebuie să existe şi altă cale. O să stăm şi o să ne sfătuim ce-i de făcut, ca să nu piară frumoasa făptură, continuă el.

— Da’ de când construiţi voi aici ? se interesă Kremvurşt.

— He-heee ! zise calfa numărul 8, care privea cu jind la burduful pe care-l ţinea Pişta în mână, încă de pe vremea lui Negru Vodă.

— No, cunoaştem ! spuse Pişta întinzându-i burduful.

— Cunoaştem ?! făcu Kremvurşt mirat.

— D-apăi, aşa o zâs omu’ cu etţetera când l-om întâlnit ! explică Pişta dând din mână.

— Da’ ceva de mâncare n-ai, boierule ? Că după vin, parcă ar merge şi ceva de-mbucat, îndrăzni calfa numărul 8 către Pişta.

— A-ha ! exclamă Potenţiu. Mi-am amintit o altă vorbă din bătrâni, care zice că mâncarea-i fudulie – băutura-i temelie ! Nu ştiam io de ce ăi de la noi pun la temelia casei două ulcele cu zamă de prună şi un ulcior de vin, zâmbi popa Potenţiu. Poate merge şi pe meleagurile astea, ia să văz, zise el ridicându-se de pe piatră.

— Iote ce plânge sărăcuţa. I-a zis Manole de visu’ zidirii ! spuse Kremvurşt afectat.

— Io mă duc şi vorbesc cu bărbac-su, iar tu vino de-o aduce aci, s-o veseliţi, îi spuse popa Potenţiu lui Kremvurşt îndreptându-se către Ana şi bărbatul ei.

— Meştere, ascultă la mine aci, îl luă popa Potenţiu deoparte pe Manole. Îi păcat mare să iei viaţă de om, darămite de om nevinovat, nu-ţi mai spui să te-apuci să zideşti o aşa frumuseţe de muiere, Doamne iartă-mă ! Asta-i făcută pentru iubit, meştere, nu pentru mortar ! Ia d-aci nişte vin sfinţit, pune-l la temelie, dă şi la calfe şi, dacă nu ţi-o sta zidu’ drept, să nu-mi spui mie slujitoru’ Domnului ! făcu popa Potenţiu serios.

— Dar, sfinţia ta, visul îmi arăta… spuse Manole după câteva clipe de gândire.

— Fiule, tu să faci ce zice popa, da ? Ţine minte asta cât oi trăi ! Dumnezeu zice să-ţi iubeşti aproapele, iar popa Potenţiu întăreşte spusele Domnului ! Prin urmare, ascultă cuvântul Domnului prin gura mea ! îşi împreună el mâinile privindu-l în ochi.

— Lasă-mi răgaz de gândire, părinte ! spuse el punându-şi mâinile în cap şi aşezându-se pe o scândură.

— Fiule, Domnul să te lumineze ! îi zise popa Potenţiu punându-i o mână pe creştet.

Ţambalagiii dădeau din gură ceva mai încolo, înconjuraţi de cei nouă meşteri mari, calfe şi zidari. Ana plângea pe ghizdul fântânii de sărea cămăşuţa de pe ea, iar Kremvurşt încerca s-o liniştească.

— Fata mea, lasă-l pe nebun ! îi spuse popa Potenţiu Anei la ureche. Dacă vezi că insistă cu joaca de-a zidirea, lasă-l ! întări popa spusele strângând-o de mână.

— Iar unde cădea,/ Ce se mai făcea ?/ O fântână lină,/ Cu apa puţină,/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udatăăă… bocea menestrelul învârtindu-se în jurul fântânii.

— Gata, hai să mergem în treaba noastră, că ne pierdem şi noi minţile ! se hotărî pe dată Berilă. Tu nu ! făcu el spre menestrel. Tu rămâi aici, să duci vorba mai departe.

— Dacă nu vă e cu supărare, boierule, ham cam rămâne şi noi p-acilea, c-am ostenit de la hatâta drum, grăi Versificatoru’ de Aur. Ham vorbit cu flăcăii, zise el arătând către calfe şi zidari, şi ne dau din mâncarea lor dacă-i veselim cu cântările noastre. Noi cântăm, iară ei îşi fac treaba la lucrarea hasta cu turle.

Berilă îşi privi tovarăşii, apoi, văzând că niciunul nu pare să regrete decizia ţambalagiilor, le zvârli câte un galben şi porni, aruncându-le peste umăr :

— Nu prăpădiţi banii ! Păstraţi-i pentru când o fi gata mănăstirea, să-i puneţi în cutia milei !

— Săraca femeie ! făcu Kremvurşt privind la Ana.

— Frumoasă foc ! hotărî şi Berilă.

— No, muierea-i tăt muiere, nu vă fie teamă. O să fie binie ! adăugă Pişta zâmbind.

La ieşirea din vale întâlniră trei călători cu traista-n băţ.

— Încotro mergeţi, oameni buni ? îi întrebă Berilă.

— Căutăm de lucru, boierule, că am auzit că ar fi prin părţile ăstea, făcu unul dintre ei.

— Şi de unde veniţi ? insistă valahul.

— Mie-mi zâşi Pantilimon Alucurbăsii şî-s moldovan, spuse cel mai mare.

— No, io îs Izidor Teyánmőszor, ungurian de niam, zise cel din spate.

— Eu sunt Ciobanu, din părţile Vrancei, răspunse al treilea.

— Ciobanu şi mai cum ? se interesă Berilă.

— Ciobanu ş-atât, răspunse vrânceanul.

— Curios nume Şatât ăsta, bace, interveni Kremvurşt în şoaptă. Nu-i ăsta vrâncean cum nu ştiu eu cânta la etţeteră. Io zic că-i turc ! conchise Kremvurşt.

— Da’ ce ştiţi să faceţi ? se arătă curios şi popa Potenţiu.

— No, ţâneam oi pân’ să ni le sparie tătarii, răspunse ungureanul lăsându-şi desaga jos.

— Ce altceva ştiţi să faceţi ? insistă popa.

— Sî crieştem uoi, s’hinţia ta ! spuse moldoveanul sprijinindu-se-n toiag.

— Da’ nu vreţi să faceţi şi-altceva ? zâmbi popa Potenţiu.

— Ba da ! răspunse vrânceanul.

Ceilalţi doi tovarăşi îl priviră uimiţi.

— Anume ce, mă, Şatât Ciobanu ? interveni curios Kremvurşt.

— Să creştem şi mai multe oi ! răspunse vrânceanul privindu-şi tovarăşii care dădeau din cap satisfăcuţi.

— Oameni buni, făcu Berilă arătând din cap spre mănăstirea de la care veneau, nu vă duceţi într-acolo ! Meşterul e nebun ! Băgă mâna sub pelerină şi scoase câte-o pungă pentru fiecare. Na, luaţi de colea nişte bani, duceţi-vă pe pământurile voastre şi faceţi stânele la loc.

Cei trei ciobănei scăpătaţi se uitau unul la altul.

— Unde avurăţi locul ? îi mai întrebă Berilă înainte de a pleca.

— În curbura Carpaţilor, dincolo de Ţara Buzoaielor, spre Siret, răspunse vrânceanul.

— Chibzuiţi bine aurul de vi l-am dat ! O să ne mai vedem noi, adăugă Berilă luând-o pe urma celorlalţi.

Cântau cocoşii de miezul nopţii când descălecară la porţile bisericii din Biertan.

— Ne-o auzi cineva ? întrebă Kremvurşt bătând cu cocoşul de bronz în poarta turnului de la intrare.

— Nu se cade să intrăm altfel, răspunse Berilă mângâidu-l pe Logun.

— No, atunci dă mai cu nădejde, bălane ! îl încurajă Pişta pe sas.

— Cine-i acolo ? îi întrerupse o voce venită din bezna curţii.

— Suntem Sabia Domnului. Am venit să-i încredinţăm ceva de mare însemnătate părintelui-călugăr Eterniu, răspunse Berilă cu glas dres.

Urmă un zgomot de lanţuri, lacăte, câteva scârţâieli şi porţile se dădură în lături. Din întuneric se ivi o lumină care înaintă către ei.

— Sunt Grigorie Ţomanap Cronicarul. Este o mare onoare să vă cunosc. Părintele-călugăr Eterniu vă aşteaptă.

— Sfinţia ta, îngenunche Berilă alături de camarazii săi, primeşte rogu-te spre păstrare rămăşiţele ultimului Mare Maestru al Templului, Jacques de Molay !

Părintele-călugăr Eterniu puse mâna pe capul cavalerului.

— Am auzit de multă vreme despre Sabia Domnului, dar nu-mi imaginam să vă descopăr atât de tineri. Faptele voastre au fost puse la păstrare pentru cei ce vor fi, prin condeiul lui Grigorie. Ridică-te, fiule.

Templierii se uitară la Ţomanap Cronicarul şi înclinară uşor din cap.

— Sfinţia voastră, poate nu tot ce v-au auzit urechile este adevărat, zâmbi Berilă.

— Aşa e, fiule ! Tocmai de aceea Grigorie o să vă însoţească la fraţii noştri cistercieni de la Cârţa, ca să-l ajutaţi în alegerea adevărului din cele multe. Mai ales cu privire la blesteme, zâmbi cu subînţeles părintele-călugăr. Templierii se fâstâciră, dar tot Eterniu fu cel care-i scoase din încurcătură : Încă nu am chilii pentru locuit, dar vă puteţi ospăta şi hodini în Bastionul Închisorii. Din păcate, trebuie să mai împărţiţi locul cu cineva, pe care cred că-l cunoaşteţi, spuse Eterniu făcându-i semn lui Grigorie să-i conducă. Chiar foarte bine, adăugă el zâmbind.

Nedumeriţi, cavalerii îl urmară pe Grigorie până la Bastionul Închisorii, aflat pe latura dinspre miazăzi a fortificaţiilor bisericii. Ţomanap Cronicarul le deschise uşa şi îi pofti înăuntru zâmbind. Templierii intrară cu mâinile pe mânerele spadelor. Fură surprinşi să constate că înăuntru îi aştepta o masă încărcată cu

bunătăţi, alături de un butoi mare cu canea înflorată. Din spatele butoiului apăru cineva care-i lăsă cu răsuflarea tăiată.

— Sfinte părinte ! exclamă Berilă.

— Sfinţia ta ! strigă Kremvurşt.

— No, tulai Doamnie ! se lumină Pişta.

— De trei zile vă aştept, gata să termin vinul. Noroc că fraţii pitagorici au luat cu ei mesageri zburători şi mi-au trimis ştire de la Severin cum că vă îndreptaţi încoace. Inima şi dorul mi-au dat ghies de cum am aflat şi am pornit să vă întâmpin. Acuma… hai să dăm cep la butoiul ăl mare şi să ne bucurăm ! îi îndemnă părintele Catodiu luându-i la îmbrăţişat.

Vizualizări: 83

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iulie 10, 2010 la 7:55pm
Asta am şi dorit, nu uciderea, ci un alt punct de vedere.
Vă mulţumesc frumos şi vă doresc o seară plăcută.
Comentariu publicat de Florin Stroe pe Iulie 10, 2010 la 6:42pm
Pertinentă recontextualizare a miturilor. Parodia nu le ucide, indiferent dacă îşi propune sau nu aşa ceva, ci le dă o altă valoare. Chiar dacă nu este tipul meu preferat de proză, apreciez contururile fine şi încercarea de a redimensiona trecutul.
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 28, 2010 la 10:53am
Vă mulţumesc frumos! :)
Să aveţi o săptămână liniştită. :)
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 4:04pm
Sunt destul de multe subtilităţi. Acesta a fost doar un exemplu. Până aici templierii au parcurs un drum lung. :)
Mulţumesc frumos. Vă aştept! :)
Comentariu publicat de verdes delia tania pe Iunie 27, 2010 la 3:55pm
Dvs. aţi făcut o parodie după nişte creaţii folclorice. Foarte inspirat şi original. M-am amuzat. Desigur, sunt şi subtilităţi legate de Cavalerii Templieri. Numele sunt comice. Marin Sorescu era un maestru al parodiei. Poate aţi citit "A treia ţeapă" sau "Răceala". Continuaţi, voi mai citi.
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 3:49pm
Maria M. Cassian,
Doamnă, se poate să aveţi dreptate cu tipul cititorului. Totuşi, refuz să cred că, din când în când, nu vă place să râdeţi. :)
Nu e zgomot, e agitaţie. Cei trei templieri, şi nu numai ei, îşi caută locul, liniştea, dar asta nu veţi vedea decât dacă veţi fi citit şi restul. :)
Vă mulţumesc frumos pentru comentariu şi vă doresc toate cele bune. :)
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 3:43pm
Claudia Hering,
Mă bucur că v-am oferit un strop de relaxare. Sper să mai recidivez. :)
Mulţumesc frumos şi numai bine să aveţi. :)
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 3:42pm
Constantin Grecu,
Domnul meu, nu poţi avea pretenţii chiar de la toată lumea. Mai bine că personajle numite de dvs. nu calcă prin aste locuri. Le strică liniştea...
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 3:38pm
Emilia Ivancu,
Mulţumiri pentru apreciaţiuni. :)
Imediat ce mă hotărăsc la format, iar o editura se va hotari inspre publicare, voi da anunturile de rigoare. :)
Comentariu publicat de Adrian Voicu pe Iunie 27, 2010 la 3:32pm
Dumitru Nicuşoară,
Mulţumesc frumos! :)
Or să mai fie. :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor