Unde se hotărăşte numele unei aşezări ce va fi să fie

Pentru o duminică faină ori un început de săptămână adevărat, vă invit din nou la o preaveselă citire a unui capitol din Cartea a II-a a romanului Nepovestitele trăiri ale templierilor români, care va apărea foarte curând în Colecţia "Strada Ficţiunii", la Editura ALLFA.

S-aveţi poftă!

XI...

Unde se hotărăşte numele unei aşezări ce va fi să fie

Pe lungul drum către Dunăre şerpuitor prin Ţara Românească,

la aprigele ceasuri ale amiezii

Cum ieşiră din Cazanul Miovenilor, apucară drumul umbrit de fagi ce începea de la Crucea lui Purice, iar dincolo de Târgul lui Ovişte, cum trecură de nişte câmpuri de japiţă, o bălărie caracteristică zonei, dădură de un sat în care călăreau deja de jumătate de ceas şi nu‑i găseau sfârşitul. După altă bucată de vreme întâlniră un om care mergea agale pe marginea drumului, cu o bocceluţă înfiptă‑ntr‑o săpăligă de lucrat pământul.

— Cum îi zice satului ăstuia, bade ? se opri Kremvurşt în dreptul omului.

— Satu’ Lung, cavalere, răspunse omul punându‑şi mâna streaşină la ochi.

— De neînchipuit ! râse Berilă.

— Daaa ! îşi dădu omul cu mâna peste fruntea asudată. E aşa de lung că nu ajung niciodată la ţarina mea, unde am pământul de lucrat.

— Cum aşa ? se miră Kremvurşt.

— Bordeiul mi‑e într‑un cap, iar pogonul de‑l am e în capu’ ălălalt al satului. Mi se face foame pe drum şi mă întorc. Ajung acasă, mănânc, apoi, ştiţi cum se spune, fu greu pân’ la arătură, după masă dormi o ţâră, şi tot aşa, mănânc, mă culc. Mănânc... Orice‑aş face, nu apuc să ajung la bucata mea de pământ. Păcat că mergeţi în direcţie opusă, că poate vă făceaţi pomană să mă duceţi şi pe mine acasă.

— Păi, noi mergem chiar înspre ogorul tău, omule, observă Kremvurşt diferenţa de direcţie. Nu vrei să te lăsăm acolo, să te‑apuci să lucrezi pământul ?

Săteanul se uită la sas, se sprijini în săpăligă şi zise :

— Păi nu vezi că mă întorc acasă ? Înseamnă că‑s obosit de‑atâta drum.

— Pe matale, bade, zâmbi Berilă, n‑o să te omoare munca, dar drumurile, negreşit.

Râzând, îi urară omului sănătate şi‑l lăsară în drumurile lui.

Aproape de‑nserat, ieşiră din Codrii Vlăsiei şi dădură‑n apa Dâmboviţei să‑şi adape caii.

— No, d‑apăi ce s‑aude colo‑n vale ? îi făcu Pişta atenţi pe ceilalţi doi cavaleri.

— Bălane, ia de uită‑te tu, că ai vederea mai ageră, spuse Berilă mijindu‑şi ochii în direcţia arătată de ungur.

— Gândesc că s‑a iscat o bătălie pe o lotcă, aşa‑mi pare de‑aci, spuse Kremvurşt după câteva clipe de privit atent.

— Atunci n‑ar strica să vedem mai îndeaproape ce se petrece, hotărî Berilă şi în clipa următoare galopau cu toţii către locul cu pricina.

— Ău ! Ău ! Aolio ! Săriţi, că mă omoară ! striga un munte de om, îmbrăcat cu un cojoc miţos şi sfâşiat pe alocuri de la încăierarea cu trei vlăjgani care‑i tot cărau bâte în cap.

— No, d‑apăi nu vă e oarecum, netrebnicilor ? sări numaidecât Pişta în mijlocul lor.

Berilă le tăie calea către lotcă, iar Kremvurşt aproape că spulberă doi dintre ei din avântul lui Dizăl. Mai iuţi de picior decât se aşteptaseră cavalerii, tâlharii lăsară totul şi o rupseră la fugă, făcându‑şi pierdute urmele în Codrii Vlăsiei.

— Cum îţi zice, omule ? Eşti teafăr ? îl ridică Berilă pe cel căzut la pământ.

— Na, ia de colea să te întremezi, îi dădu Kremvurşt un burduf cu vin.

— Bucur îmi zice, cavalere, Bucur Ciobanul. Bunul Dumnezeu v‑a adus ! se ridică Bucur căutând să‑şi găsească ritmul respiraţiei. Încă puţin şi‑mi veneau de hac, nemernicii de pedelişti ! continuă el, luând burduful din mâna lui Kremvurşt.

— Pedelişti ? se minună sasul.

— Hraaa, bun vin ! făcu Bucur, ştergându‑se la gură. Da, pedelişti, adică Piraţi De Lotcă ! lămuri el.

— Ahaaa ! se lumină sasul.

— Sunt ca lupii în haită şi nu pradă decât la mare depărtare de casă. Se zvoneşte c‑ar avea vatra în Târgul de Floci, la vale, pe Dunăre. Urcă pe râuri şi fură satele din împrejurimi. Vin, pradă tot, încarcă degrabă în lotci şi toată agoniseala noastră se duce pe apa Dâmboviţei, la vale, cât baţi din palme.

— Asta nu va mai dura mult, zise Kremvurşt serios. Prădăciunile pedeliştilor au ajuns la urechile lui vodă şi de‑aia suntem noi aici, să le luăm urma şi să‑i stârpim.

— Aşa să v‑ajute bunul Dumnezeu ! spuse Bucur. Să mergem dară, să îmbucăm ceva, c‑oţi fi osteniţi de pe drum. Am târla şi bordeiul aci, după cotul râului, la margine de codru.

Bucurica, soaţa ciobanului, se bucură de bucuria lui Bucur că apucase să se‑ntoarcă teafăr acasă, dar parcă mai tare se bucura Bucur de bucuria Bucuricii când aceasta i‑a luat capul în palme şi l‑a sărutat cu foc pe cucuiele care mărturiseau lupta pe viaţă şi pe moarte cu pedeliştii.

— Taie un ied de la Piţilica, Bucure ! îl îndemnă Bucurica intrând în bordei.

— Nu pot decât dacă‑i tai pe amândoi, femeie, zise Bucur. Piţilica, a mai bună dintre caprele mele, în fiece an îmi fată doi iezi, le explică el cavalerilor strânşi afară, în jurul unui ceaun cu fiertură gustos mirositoare. Eh, la iezi, fiecare suge de la ţâţa lui. Dacă tai un ied, ţâţa cealaltă trebe s‑o mulg, altminterea se strică ţâţa caprei şi‑i păcat. Da’ tai o oaie tânără, că miei... făcu el o pauză, scărpinându‑se stânjenit pe creştet, n‑am acuma.

Tocmai se pregăteau să se ospăteze când caii cavalerilor începură să fornăie şi să bată din copite.

— E suflet străin prin preajmă, şopti Berilă punând mâna pe sabie.

Nici n‑apucară cavalerii să se ridice, că de după ţarcul oilor se auzi un strigăt :

— Bucure, eşti ? Mă, Bucure, eşti, mă ?

— Aici sunt vere, aici ! îi ieşi ciobanul în întâmpinare.

După câteva clipe apăru un om mărunţel, cu ochi scăpărători.

— E văru’ Altoi ! făcu Bucur prezentările şi se duse în bordei

să aducă de‑ale gurii.

— De unde vii, nene, la ceasuri aşa de târzii ? fu Kremvurşt curios.

— Din Negrişorii de Vede, cavalere, răspunse vărul Altoi.

— Ahaaa ! făcu Kremvurşt cunoscător. Unde vine asta ? reveni el după două clipiri din ochi.

— Mai dilavale de Voievodatul lui Seneslau, răspunse omul aşezându‑se lângă foc. N‑avusei legătură directă până la Frecăţei, aşa că luai o căruţă de ocazie până la Ţepu Ursului şi de‑acolo venii pe jos, taca‑taca, taca‑taca, până la târla lu’ văru’ Bucur, hi‑hi ! zise omul băgându‑şi nasul în ceaunul cu fiertură.

Ciobanul reveni cu oaia făcută mocăneşte, la groapă de cărbuni încinşi, şi pâine în ţăst de pământ galben, luat din albia râului după ploaie, dată cu gălbenuş de ou de dropie şi sare zdrobită mărunt, ca pentru oblojit arsurile.

— No, d‑apăi ce‑i zarva aiasta ? se opri Pişta din îmbucat, ciulind urechea către miazăzi.

— Latră câinii‑n Târgul Giurgiului, răspunse Bucur.

— Îţi trebuie şi ţie nişte câini învăţaţi, Bucure, să te apere de duşmani şi de ’oţi. Asta până o să viu eu cu ai mei, că aşa zisei, cum de s‑o face mai cald, cum viu aici, să ne punem pe treabă şi chiverniseală, că în părţile noastre nu prea ai ce alege, zise văru’ Altoi rupând un coltuc de pâine caldă.

A doua zi, când dimineaţa abia‑şi aşternuse aburii peste câmp, cavalerii se pregăteau s‑o pornească iar la drum.

— Uite, Bucure, zise Berilă, întinzându‑i lui Bucur o pungă cu aur, ai aici ceva bănet cu care să te gospodăreşti tu şi cu neamul tău. Vadu‑i bun, drumul negustoresc de peşte, fier şi mirodenii nu e departe, pricepere ai, iar dacă ţine Dumnezeu cu tine, poţi să faci o aşezare înfloritoare aici.

Ciobanul rămase cu gura căscată, uitându‑se când la aur, când la Berilă.

— Da, dar cum... pentru ce... se bâlbâi omul mirat.

— Să‑ţi fie bine, Bucure, ţie şi alor tăi, să creşteţi şi să vă‑nmulţiţi ! zâmbi valahul.

— No, c‑aşe zâce la Sfânta Scriptură, râse Pişta.

— Domnul să aibă grijă de voi ! le mulţumi Bucur Ciobanul fericit peste poate. O să numesc satul Târgul lui Berilă Vlahul. Sau nu, zise el după un moment de gândire. Târgul Cavalerilor !

— Eu zic să îi dai numele după cum te strigă ăi de vin la tine, râse Berilă. Văzând privirea mirată a ciobanului, valahul continuă : Bucure eşti !

— Bucure eşti ? Bucure‑eşti ! repetă ciobanul.

— No, d‑apăi io zâc că sună mai binie fără să behăi, zâmbi Pişta.

— Adică, cum ? se miră ciobanul.

— Bucureşti, adică, răspunse valahul.

— Aşa să‑i rămâie numele, acuma şi‑n vecii vecilor, întări Kremvurşt.

Cavalerii îşi luară cu greu rămas‑bun de la Bucur, după multe strângeri în braţe şi pupături pe obraji, dar în cele din urmă porniră în drumul lor.

Drumul prin câmpie a curs lin, fără a se întâmpla cine ştie ce. Vipia fusese înlocuită cu o răcoare binemeritată dată de norii care acoperiseră cerul la puţin timp după ce părăsiseră târla lui Bucur, iar acum, c‑o luaseră pe Drumul Peştelui, se simţea din ce în ce mai mult briza dinspre Dunăre, semn că nu mai aveau mult până la întâlnirea cu chinezii.

La câteva leghe după ce ieşiră din Gălbiori, descoperiră piatra făcută de prietenii cu ochii oblici, întocmai cum spusese logofătul Cocoş. În piatră erau săpate patru litere mari, cât un stat de copil de munte :

IMGB

Sub acest înscris, un altul mult mai mic lumina cititorul :

Insula Mare şi Galbenă a Brăilei

— Eh, acu‑i acu ! zâmbi Berilă. Numai bunul Dumnezeu ştie ce s‑a mai întâmplat pe aici de la ultima noastră trecere, zise el mânându‑l pe Logun dincolo de hotarul IMGB‑ului.

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor