M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință
că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;
îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat
acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător 
în colțul de pedeapsă,
mă întreabă nedumerit a cui sunt
a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini –
uneori crestez și ciotul rămas mi-aduce aminte de Dumnezeu,
cum lipește obrazul pruncului de mamă și apoi adoarme la sân;
e în firea omului să numească lucrurile după sine,
după iubiri să strige așa cum ai chema o soră să-ți vindece rănile,
să arunci târziu bandajele și să spui sfârșit.
Cuvântul s-a făcut stăvilar încât nu mai văd puntea,
între noi pietrele s-au osândit în mare
aștept pescarul să-și arunce undița,
în mâinile mele pâinea s-a frânt în cruce.

18 sept. 2014

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor