să nu crezi nimic

Cunoştinţă îi făcuse Rachela, o funcţionară de la etajul doi care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai atrăgător bărbat pe care-l cunoscuse. Cunoştinţă e poate prea mult spus, deși o fotografie poate spune multe. De exemplu că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box de performanță, că n-are un început de chelie şi că n-are dantură de britanic. Magda îşi netezeşte părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întâlnească, sau s-o întâlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zâmbeşte, îşi imaginează ce gesturi va face, şopteşte replicile adaugând expresiile în vitrine. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului. Zona nu era una rezidenţială după cum eronat sugera numele, era mai degrabă genul de alee pe care l-au mazilit pe Brâncoveanu. Un miros greu, neplăcut plana iar clădirile îngrămădite ridicau colţuri, cârlige pe acoperişuri, cum se găseau odată pe canalele Amsterdamului. Aveau unghiuri cu scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avu impresia că păşise în anii 1800. Doar Sighişoara se apropiase de sentiment, îşi aminti că în vara lui 2006 o găsise mistică. La un balcon o femeie scutura un covor murdar, din fâşii cusute. Purta o fustă largă, cenuşie. O urmări până intră în cafenea.

Interiorul cafenelei era terasat şi mai spaţios decât dăduse faţada de înţeles. Geamurile erau imense, romboide şi semănau cu nişte vitralii. La baza lor era scris numele cafenelei într-o caligrafie alungită. Pe pereţii din piatră şi de grinzile dispuse în cruci atârnau scuturi, coarne de cerbi și tablouri vechi cu călugări. Sub sticla integrată în mesele de lemn era nisip, iar în el erau aşezate ceainicuri, imitaţii de viori din metal, perii de păr şi alte mărunţişuri. Mesele erau centrate de lumânări alcătuind o atmosferă caldă. Zumzetul interior era extrem de plăcut astfel că Magda zâmbi încântată. Îşi căută interlocutorul cu atenţie însă nu-l găsi, aşa că îşi îndreptă atenţia spre o toaletă. Abia dacă simţea sarcina, dar ca un clişeu, devenise dependentă de toaletă. Căută în poşetă fondul de ten pentru a-şi ascunde petele, era o gravidă deosebit de urâtă. Dar înainte să poată face asta, la primul etaj apăru un bărbat zvelt, cu părul de un brunet profund. Bărbatul se sprijini de balustradă cu o mână, cu cealaltă îi făcu semn. Magda înlemni. John Cusack. Nu. Edward Norton. Tânăr.

- Mă bucur c-ai găsit cafeneaua. Puţini reuşesc din prima.
- De ce?
- Nu ştiu, cred că depinde de om, îi zâmbeşte cu înţeles.
Magdei i se aprind obrajii deşi nu îi e clar dacă fusese un compliment sau nu.
El comandă un vin roşu, ea un suc de portocale. E înalt, poartă pantaloni de stofă neagră, cămaşă albă cu butoni auriţi şi un guler înalt. E integrat în atmosfera localului, parcă ar fi ieşit din pereţi. Ea poartă masca gravidică şi-ar voma din cinci în cinci minute. Îşi reaşează bluza simţindu-şi sânii expuşi ca o compensare.
- Ladiov Otrovski, încântat! întinde o mână cu degete subţiri şi graţioase.
- Magda Avram.
El îi sărută mâna atent, reţinând-o atât cât degetele să îi inducă fiorul clasic.
- Parcă vii dintr-un alt timp.
- Mă integrez bine oriunde… îi zâmbește fin.
- Ce frumos… rămâne încurcată pentru o secundă, apropo, tocmai am văzut o femeie care bătea un covor din fâşii. Se mai fabrică? Avea bunică-mea unul prin casă, tu pari venit cam de-atunci…
Ladiov râde.
- Lumea! exclamă filosof, cere doar să deschizi ochii.
- Aha.. făcu Magda sarcastic. O ai la picioare! continuă, atentă la gesturile lui distincte, nenaturale tocmai prin naturaleţe, se surprinde gândind că un bărbat n-ar trebui să fie aşa.
- Da, zâmbește reținut prinvind-o fix, chiar o am.
Magda o ia ca pe un îndemn la a încheia gluma și înghite câteva zâmbete, câteva replici. Un bărbat ca el chiar ar putea, se gândi totuși în tăcerea care urmă.
- Tu nu ţi-o doreşti? Lumea? întrebă el.
Cunoaştere absolută… plictis absolut, se gândi.
- Nu, e ok.
El pufnește în râs.
- Bani?
- Nu, dacă-ar fi să vreau ceva, acel ceva, ştiu, e lacrimogen, e iubire… Dar ce dezamăgit eşti, tu nu iubeşti?
Ladiov îi ia mâna iar atingerea lui o înnebunește cum n-o făcuse un alt bărbat de când Darius şi-a scuturat ultima dată pantalonii şi-a plecat definitiv.
- Ce faci?
- Îţi caut linia vieţii.
- Cum e?
- Scurtă. Păcat, ce-ai da ca să trăieşti mai mult?
- Orice, dac-aş crede ce spui dar astea-s tâmpenii. Dă-mi palma… Ciudat. Linia ta ajunge până la încheietură, urcă pe antebraţ. Duncan McLoad din clanul McLoad! Ai să amăgeşti și moartea cu aerul de lord, McLord, hm, chiar aşa cum reuşeşti?
- Prin alegerile altora, prin întrebările mele.
- Hm?
- Adică oamenii mă cheamă, uneori îi caut eu, uneori doar… Mor.
- Poftim?
- Pur şi simplu mor.
- Ce Dumnezeu?!
- Niciun Dumnezeu. Ai să-nţelegi imediat.
- Adică?
- Te întreb din nou: ce eşti dispusă să faci ca să trăieşti?
- Să trăiesc?! Dar cine-a zis că mor?!
- Îţi spun eu.
- Poftim?!
Se apleacă lent asupra mesei aproape de fața ei, cu o mimică imobilă și privirea aceea fixă, rostește clar.
- În curând.
- Dar cum poţi să spui așa ceva?!
O priveşte arogant.
- Nu! E imposibil. De fapt, e foarte posibil, erai perfect, se ridică val-vârtej, c-o să mor?! Asta n-am mai auzit-o!

Îşi ia poşeta şi iese fără să întoarcă privirea, nici chiar ochii interiori. Tot drumul şuieră printre dinţi psihopatu’ mă-sii, cum dracu’ mă bag în poveștile astea? crează scenarii în care el o ucide, în care moare de cancer, în care e împinsă de pe-o clădire, în care-i cade un sac de ciment în cap, în care adoarme cu ţigara aprinsă, nu! Nu mai fumez, deci nu pot să mor! Trebuie să nasc. „În curând” se cutremură, scoate pachetul de ţigări şi îl aruncă. „În curând”. La naiba, trebuie să mă calmez. Ezită între teamă şi indignare până acasă, oraşul îmbrăţişează noaptea ca o pătură, în timp ce Magda se pierde pe străzi, se alungește şi se dilată cu fiecare zgomot, cu fiecare pas alege să trăiască.

Ladiov rămâne la masa din L`Abbaye rezemat de spătarul scaunului, cu privirea aţintită înainte, în gol. Zâmbește fin, ca unui imens secret. Paharul de vin e neatins. Într-un final își simte mâinile imponderale, ce plăcere să atingi o piele atât de fragedă.
- Te-asigur, femeie, sunt perfect… Și mai ales real.
Privi satisfăcut prin vitraliu. Îi este servit bastonul. Îl intrigă cum după atât timp, moleculele acestei lumi îl surprind, polen, praf, stropi aleatori, mirosul unei femei. Seducţia concretului. Oftează lung şi se topește în pereţi.

- va urma -

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Ion Burhan pe Aprilie 24, 2010 la 7:56pm
Un text modern, cu multe trimiteri si foarte bine tinut sub controlul intentiei creatoare.Ai stiinta aceea rara, felicitari.
Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Aprilie 23, 2010 la 1:08pm
multumesc :) am lucrat la el mult timp.. ma bucur c-a iesit

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor