Omul nu s-a născut rău. Încă din primele zile ale existenţei lui, a fos înzestrat cu pura inocenţă. Se crede că, odată cu dobândirea cunoaşterii, omul se perverteşte,  îşi conştientizează latura rece şi crudă şi începe să se familiarizeze cu gustul răului. În mai puţine cuvnte, cunoaşterea îl înstrăinează de inoceţă şi deci, îl îndrumă spre aşa-zisa lui menire, de om perfid şi rece, pustiu; căci cu cât eşti mai avid, mai material, mai crud, mai parşiv, cu atât mânuieşti cu mai mare iscusinâă cârma în lumea aceasta bolnavă. Mi-au trebuit vreo trei sau patru peroane să-mi dau seama că aceste concepte sunt atât de eronate şi de întunecate încat doar un o fire bolnavă le-ar fi putut încropi. Adevărul este că, omul, prin natura sa, s-a născut cu bunătate şi frumuseţe şi că, de fapt, nu există oameni răi, ci doar oameni răniţi. Căci e mult mai uşor să renunţi la propria sclipire divină în detrimentul unui luciu fad, de alamă, de dragul integrării. Ce-i drept, nu condamn pe nimeni şi nimic, căci lumea are o tactică de-a dreptul hipnotică, perversă chiar, prin care îţi toceşte colţii de cristal şi te înstrăinează de tine însuţi; Copiilor li se taie aripile de fluturi, iar tinerilor li se topesc aripile de cară, doar ca să le fie demonstrat că alţii sunt trişti şi neînţeleşi şi că, până la urmă, e mai uşor să-i împovărezi pe cei de lângă tine cu propriile lor suferinţe doar ca să nu-i urmăreşti um se înaştă. Nu, nu e de condamnat. Se numeşte slăbiciune. Şi cu toţii o avem...

                               

                De ce , Vladimir, de ce nu-mi dai atenţie? Mă ignori cu zilele...  Şi-oi fi greşit eu cu ceva? Voiam doar să-ţi fie bine, să fii fericit, să te simţi împlinit lângă mine! Condamnai la generalizare întraga suflare feminină, spunând că „toate suntem la fel”, până m-ai cunoscut pe mine. M-am înnobilat, mi-am sedentarizat firea zbuciumată, m-am înfrăţit cu Frumosul şi Dreptul şi mi-am învăţat gândul, prin schinjuirea trupului ce e îndurarea, ce e răbdarea şi ce e sacrificiul. Şi m-ai iubit... cât, oare? Câteva luni? Îmi spuneai în fiecare zi cu ochi de cîprioară că sunt acel gen de fată lângă care ţi-ai petrece restul vieţii şi cu care ai dori să-ţi întemeiezi o familie, că vezi în mine tot ce poate deveni o femeie. Doream să-ţi ofer ţie rodul a 17 ani de schimbare, să-ţi dăruiesc pe tavă acel diamant adus pe lume sub formă de cărbune; mi-am tocit degetele până la os ca să-l şlefuiesc aşa încât, după 7 ani de trudă, să împrăştie culoari străvezii la lumina zilei şi să unduiască întunericul în muchiile sale. Ş mă întreb atunci: cu ce ţi-oi fi greşit? Nu-ţi plac ţie, oare, cristalele? Ţi-or plăcea rubinele reci, dar în culori apetisante care, după o noapte dispar sau poate, nu au strălucit, de fapt, niciodată. Nu te condamn la infidelitate, departe de mine gândul. Încerc să observ la rece, încerc să-ţi deciptez tăcerea, dar răceala buzelor tale mă conduce spre delir, îmi ia somnul nopţii şi mă face străină de propriile mele raţiuni, de propriile convingeri. Se poate să nu le fi avut, de fapt, niciodată? Mă înstrăinez de mine însămi, Vladimir, şi devin tot ce nu iubeşti, devin comună, devin „la fel”. Dar daca devin, înseamă că iniţial eram altfel, eram diferită. Şi chiar şi diferită, nu dai niciun semn, nici măcar unul palid, translucid, prin care să-mi arăţi că mai ai măcar o urmă din ce a fost acum câteva luni în urmă în mintea ta în leătură cu mine. Dumnezeule! Mă faci să-mi peird raţiunea, mă faci să acţionez ndecis, îmi tulburi gândul şi simţurile, devin abstrasă de la realitateaîn care singură, cu mâini stângace, mi-am sădit rădăcini timide şi subţiri. Cât de efemer e omul, căci a fost nevoie de o singură fiinţă să mă răstălmăcească, să-mi facă gândul incoerent şi purtarea să mi-o rezume la gesturi bruşte, degajate, furtunoase. Privirea mi-e de fiară sângerândă. De ce? Cu ce ţi-am greşit eu, Vladimire?

                Au trecut zilele, iar nopţile păreau că nu mai trec... N-aveam flamă în ochi, n-aveam rafinamentul specific în gesturi; tot ce aveam era paloarea şi o expresie veşnic  îngrijorată şi contemplatoare. Întrebările nsistente ale celor din jurul meu care, vrând ne vrând au observat schimbarea de atitudine a celei cândva radiante într-un crin uscat, mă făceu să reacţionez tot mai vijelios, tot mai puţin explicabil. Mă manifestam ca o fiară rănită; Orgoliu, dulce orgoliu uman, cum nu mă laşi tu să-mi împărtăşesc suferinţele cu cei de teapa mea, şi mă condamni la brutalitate, la răgete sălbatice, doar ca să nu-mi arăt slăbiciunea; O vulpe rănită va mârâi întotdeauna mai atroce decât una sănătoasă căci, simţind pericolul, nu va permite să-şi plângă de milă, semnalându-şi, astfel, slăbiciunea;  de ce? Fiindcă, vulnerabilă fiind, e o pradă uşoară şi astfel, şi-ar semna condamnarea la moarte.  Şi gesturile mele greu definibile, atât de stângace, atât de absente... Gândul îmi era mereu subjugat de imaginea a ceea ce a fost fericirea cu câteva luni în urmă, îndărătnicită de insaţietatea mea naivă şi probabil întreabarea cea mai profundă cu putinţă, cea care nu-mi dădea răgaz: de ce? Cu ce ţi-am greşit eu, Vladimire?

-Ar trebui să îl laşi! Nu a fost să fie. Concentrează-te pe altceva, pe şcoală, de exemplu. Nu are rost să te tot gândeşti la el care, probabil, acum e cu alta şi a uitat complet de tine. Ce-i drept, e şi distanţa. Lasă, mai sunt destui băieţi pe lume, Ruşka!

-Să fie... Vladimirr era tot ce îmi puteam dori vreodată... Era exact aşa cum trebuie; ce om în viaţă mi-ar împărtăşi gusturile cu atâta acurateţe? Ce om în viaţă ar putea să transforme un cântec lin de ofense şi brutalităţi, un cântec sălbatic, în cel mai romantic lucru cu putinţă? Ce alt om în viaţă ar putea, vreodată, să-l egaleze? L-am luat exact aşa cum era, cu aroganţa lui regală, cu lumele sale sfidătoare, adesea tăioase şi cu egomania lui şarmantă. Şi mai rău decât toate, Maria, îl iubesc ca o nebună!

- Degeaba îl iubeşti dacă el nu mai ţine la tine.

-Ştiu că e un gest absurd, dar mi-l asum. De parcă tu nu l-ai iertat pe Alexander după ce ţi-a mărturisit că umbla cu alte femei. Lasă-mă, Maria, te rog! Îmi amărăşti mai rău sufletul decât o face bitterul cu gura!

-Bine! Stigă la mine, cum o face toată lumea! Toți strigați la mine! Doar la asta sunt bună: să aveți tți la cineva la care să strigați! I-am dat încă o şansă lui Alexander fiindcă ţin...

Atât îmi mai lipsea: să o consoley pe Maria care, până la urmă, le are și ea pe ale ei. Nu o condamn pentru faptul că vrea să mă ajute. Nu. Nu sunt absurdă. Dar am nevoie de liniște, să văd apa gândurilor mele limpede ca pe o oglindă, iar Maria, cu sfaturile ei, mă tulbură, de parcă ar arunca pietre într-un lac, făcând valuri confuze de noroi și alge. Aradia mi-ar spune acelaşi lucru, totuşi. Pe deasupra, m-ar şi ert, spunând că imi calc pe demnitate de dragul unui biet muritor care, pe deasupra, e şi bărbat. Dar felul acesta de mentalitate nu m-ar face, la urma urmei, ceea ce el nu poate iubi? Dar oare, m-a iubit vreodată? Şi din nu, acel cerc vicios al gândurilor confuze, al întrebărilor interminabile; Degeaba văd că această anchetă fără suspect şi fără obiect al crimei nu duce nicăieri decât la atentarea propriei mele sanităţi, nu găsesc  ieşirea. Nu-i găsesc scopul şi mai mult, nu-mi găsesc eu pacea...

                Au mai trecut zile, dar era de parcă aceeaşi zi interminabilă se repeta la infinit. Copilul din adâncul sufletului meu striga , plin de frustrări şi tristeţe, rănit până în măduva oaselor, că nu va mai pretinde aşa ceva, că nu mai e dispus să sufere pentru ce? Pentru un drog atât de frumos, unul care se revărsa peste tot trupul şi care, spre deosebire de celealte droguri, nu-mi facea ochii să se înroşească, şi pulsul să îmi freamătr, firea să se cutremure şi speranţa să se înalţe. O, tu, dulce drog al existenţei iubire, cum îmi bântui gândurile şi mă laşi pustiită. Sunt un conac de ecouri ale celor mai dulci sonete de Bach. Sunt un cor de chemări neauzite şi o grădină de maci ce refuză să se deschidă fără un suflet care să se încâte la vederea lo şi săr adoarmă um voalul greoi al parfumului lor. O, tu, dulce amor, cum mă laşi pustiită şi rece, în ploaia de regrete şi dorinţe neîmplinite. Te condamn, spunând că ai fost doar o iluzie, dar văd tablourile pe care mi le-ai pictat pe pereţii conştiinţei mele şi care, sub praful disperării, tot reverberează aerul din camere cu verdele lor crud şi viu. Căutam liniştea în dreptate, dar dreptatea sunt eu şi pacea e în mine, în tablourile rămase dovadă a iubirii efemere.

                Dar ecourile? Cum le voi reduce la tăcere? Voi închiria un cvartet de coarde!

 

Sunt prea puţin matură să ,ă bucur de ce am avut, aşa că mă răzbun pe ceea ce puteam ave; dar cum e cu putinţă? Tot ce a m sunt oamenii şi simt în mine acea dorinţă arzătoare să mă infrupt din suferinţa celui de lângă mine. Nu-i fac nimic, îl observ doar; Dar unde e satisfacţia, până la urmă, în a fi o fantomă răuvoitoare care pândeşte? Unde e Frumosul în suferinţa lor? Suferă atât de rece, de stângaci, atât de diferit, de inferior tragediilor nobile... Mă macină conştiinţa, fată beată şi confuză,adesea inutilă, iar firea mea demonică cere satisfacţie, îşi cere semnătura din colţul portretelor cu chip nefericit. Iar culorile de diamant? Vor fi lăsate pradă uitării pe acel talgere de la picioarele lui Vladimir? Ar fi şi păcat... Voi lua diamantul înapoi şi-l voi expune în toată splendoare lui după un geam incasabil de sticlă, căci, astfel, poate voi aduce nu tristeţe, ci acea dezamăgire de a nu avea ceva frumos pe care ţi-l doreşti. MMă voi hrăni din încercări disperate căci, om fiind, simt că aşa îmi voi face dreptate. Mă condamn, ce-i drept, la cruzime. Dar cine mai observă şi mai rpesus, de ce m-aş condamna eu pe mine? Nu fac decât ceea ce consider eu că ar umple golul din conacul care, deşi curat şi luminat, are geamurile obscure.

                Oameni, mulţi oameni, umeri goi şi piepturişi mai goale; spirtoasele îmi ard gâtul, dar mâinile îmisunt în continuare reci. Aş vrea să mă cuprindă şi pe mine voluptatea muzicii, dar singurul lucru la care mă pot gândi e cum să scap, să evadez din cuşca propriei mele raţiuni.Caut refugiul în alcoolul care, iniţial părea că mă dezamăgeşte. Privirea se înceţoşează, reacţiile devin mai condensate în atmosfera uşor tensionată; lumea îşi aruncă priviri incerte, iar eu mă conformez. Muzica e oribilă, degeaba sper ca printr-o minune să se ivească vreun cântec preferat de al meu sau cel puţin unul în acordurile unduioase ale căruia că-mi pierd trupul. Fărâmiţez melodiile ca pe o bucată de pâine în voce, bas şi restul instrumentelor; aleg să mă las călăzită de basul care, pronunţtat şi coerent, îmi pavează cărarea spre dorinţa mea de a ului privirea; mă las purtată de ape negre în care corpul îşi recunoaşte abilităţile ancestrale ritualice în mişcări perverse, seducătoare. Pentru prima oară, asemeni unei sirene, aduc abisul pe pământ, aducându-i în apele cele negre pe toâi cei care-şi desfată privireile cu voluptatea trupului meu bine conturată de fiecare mişcare în ritmul basului. Asemeni lui Vladimir, prin frumos le-am adus pierirea celor ce vor sa se bucure de ea. Iar eu ard...

Priviri iscoditoare şi pătimaşe; mă hrănesc din ele asemeni lui Lorelei. După mult timp, am regăsit, într-un context complet indisolubil, acea adorare adusă zeiţelor pe care mi-o aducea Vladimir prin atenţia şi grija lui. Nu e la fel de tandră şi de înţesată cu emoţii pure, ba chiar e complet diferită: e ca o noapte rece în care mocneşte un foc al desfrâului, simple tentaţii şi doinţe puierile, dar mă  mulţumesc cu adoraţia lor patetică. Barmanul mă îmbie cu shoturi gratuite, doar pentru a-mi continua prestaţia,mi se oferă băuturi de la mese, iar unii  adoratori mai curajoşi mă întreabă diverse. ;ă aşez, epuizată, pe un scaun, adoptând o poziţie ce denotă superioritatea şi sunt invitată febril la dans. Degust zahărul de pe marginea paharului cu gin; am nevoie de ceva dulce ca să-mi ia amjăreala. Credeam că acest festin va fi, pe cât de copios pe atât de îmbietor, dar tot ce primesc sunt aprecieri libertine... Nici eu nu ştiu ce mai  vreau!

                Alcoolul a ajuns să-mi creeze repulsii, muzica e fadă, incertă şi lipsită de esenţă. Oare nu mi-am căutat refugiul în drogul potrivit? Probabil obsesia mea nu s-a sedimentat încă; probabil o fi legat de obişnuinţă... Fum, vreau fum, aşa cum li se închinau altare zeiţelor, li se ardeau ofrande. Nu le pot pretinde în acest secol să îmi ardă flori şi mai rpesus de asta, probabil nu mi-ar aduce nicio satisfacţie. Scotocesc după pachetul motottolit de ţigpr şi întreb la o masă daca nu au o brichetă, astfel că, în cel mai scurt timp cu putinţă se reped să mă servească. Primul fum- o nimfă ce îţi ameţeşte judecata şi îţi îmbată simţurile; al doilea- îţi înnăbuşă raţiunea, îţi amorţeşte plămânii şi te face să te simţi atât de uşor, de parcă ai fu purtat pe o barcă funerară din Egipt; gâtul începe să ardă, iar nările să pulseze oxigen cu disperare. Dacă ei îmi iubesc trupul, eu îl voi ucide încet, înecându-mă în plăceri interzise tocmai ca ei să nu-l aibă niciodată; prefer să mă înec în ocean, cu diamantul încleştat în pumn decât să îl mai ofer vreodată unui muritor...

 

  

 

                 

Vizualizări: 41

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor