Valentina Becart despre poezia poetei Anne Marie Bejliu

============ ♣ ===========
SUNT INTÂMPLARE…
Anne Marie Bejliu
AnMar


„ Suntem ca flăcările ce dorm în ramul uscat sau în cremene; care luptă
şi caută mereu să scape din strâmta lor captivitate. Dar iată – vin, se apropie clipele eliberării, când divinul sparge porţile temniţei, când flăcările ţâşnesc din lemn şi pâlpâie victorioase peste cenuşi, ah, când simţim că spiritul descătuşat se întoarce-ndărăt, uităm suferinţa, înfăţişarea noastră de sclavi, şi pornim în triumf spre „ curţile soarelui”…” ( Holderlin - Hyperion )

………………………………………………………….


SUNT ÎNTÂMPLARE

...într-un cuib de gânduri

*
se cern amintiri,
se aruncă petale,
înfiorări în iarbă
se petrec
şi-n ramuri umbrele,
lumini aruncă...

ce se întâmplă oare,
printre nori?

acel oraş crescut
în vechi coroane
de-azur şi aburi
călători prin Cer
mai are-n clipe veşnicia,
armonie?

oare iubirea
se întâmplă-n firul drept?

argintul, sarea şi mercurul
cântă?

e vie salba
sensului de viu,
când treji
ne îndreptăm spre el,
sfioşi,
privirea?

**
răspunsuri vin.

Lumini strecoară pleoapei,
furişări de sensuri,
rotunde înţelesuri,
coduri îşi deschid.

spre Sus înalţ
o inimă fierbinte
şi pulsul ei
mirajul îl dezvaţă
de-a fi doar o secundă
fericire...

simt cum ridică mintea
peste poduri...
o lasă pradă vidului
şi-n Sine,
cuprinde doar
seminţe-alcătuire.

le îngrijeşte în cenuşă
apoi din praf lumină
ascultă cum ridică flori,
senină...



„ într-un cuib de gânduri”
Oh, câtă revărsare de frumuseţe prinsă în ţesătura argintată a versului… vers
ce se modelează după susurul izvoarelor singuratice şi după mângâierea caldă a
vântului, a sufletului cu aripile larg deschise spre … inima Universului.

„ o lasă pradă vidului // şi-n sine, /cuprinde doar seminţe-alcătuire.”
Vidul – acest spaţiu al zbuciumului – este temelia fiinţei noastre care se mistuie ca o flacără sublimă în căutarea esenţei sale. Singurul drum spre înţelepciune, spre libertatea spiritului este acela ce duce spre centrul fiinţei ( spre sine), acolo unde areloc revelarea misterului, transcederea spre un spaţiu celest, întâlnirea cu divinitatea.
… întreaga esenţă a fiinţei umane este concentrată în „ seminţe-alcătuire”… seminţe ce conţin informaţia „ dintâi”, tainică – la care omul muritor – se pare că nu mai are acces.
… conştiinţa poetului trăieşte neliniştea căutărilor perpetue unde „ se cern amintiri” – şi cine ştie – poate în urma cernerii va rămâne „ bobul aurifer”, adevărata esenţă ce „ lumini aruncă”… şi în conştiinţă se va produce acea iluminare, acea bucurie a regăsirii drumului
pierdut… drum plin de soare, grădină veşnic verde, unde …

„ se aruncă cu petale ,// înfiorări în iarbă /se petrec”…
… ca o revenire, ca o trezire la o nouă viaţă.

„ ce se întâmplă oare, /printre nori?”
Dorinţa poetului de a descifra tainele universului, plin de atâtea semne, de a comunica cu Absolutul – este puternică şi acaparatoare. Spiritu-i extatic contemplativ pluteşte dincolode astre, suspendând pentru o clipă… dureroasa tensiune dramatică a existenţei.

„ acel oraş crescut /în vechi coroane / de-azur şi aburi”…
… versul relevă nostalgia şi dorinţa exacerbată a poetului după o existenţă primordială, unde totul era spirit, armonie… existenţă unde timpul nu avea vârstă.
„ mai are-n clipe veşnicia, / armonie?”
… destinul omului se află într-o continuă curgere, într-o veşnică transformare universală… moartea fiind „ marele mister” care tulbură dureros conştiinţa. Cu tristeţe aproape „ metafizică” poetul se întreabă dacă

„ oare iubirea / se întâmplă în firul drept?”…
… oare credinţa în adevărul creaţiei poate fi atât de puternică încât să nu existe „şovăiala”, îndoiala nici măcar pentru o clipă?…
Poetul ştie bine că viaţa este o grea „ încercare”, că răscrucile şi rătăcirile apar la orice pas, şi nu are altă cale decât aceea de a suporta cu decenţă „ osânda” păcatului ancestral şi de a rătăci de unul „ singur” prin labirintul vieţii – fără a pierde însă credinţa „ găsirii căii” spre eliberarea absolută.
… extazul devine un mod ideal de existenţă, soluţie a fericirii – iar elanul sufletesc al poetului prinde aripi, acesta dorind a trăi în sfera abstractelor seninătăţi, a uitării de sine, a evadării din „ lanţul” realităţi frământate, simţind nevoia acută de a se salva… şi mai ales de a găsi esenţa fiinţei sale. Increzător în forţa imaginarului „ spre Sus înalţ” – poetul lasă libere aripile spiritului ce se înalţă radios şi poate trăi pentru câteva clipe … sentimentul regăsirii fericirii
inocente…
„ lumini strecoară pleoapei,/ furişări de sensuri,”…
… lăsându-se captivat de mirajul unui tărâm cvasi-transcendent… furând cu coada ochiului clipe fragmentate – din paradisul pierdut - unde totul era spirit pur, lumină, armonie.
„ răspunsuri vin” – spune poetul… dar nimic nu este bine conturat, nimic nu este limpede, doar în clipe-extatice se mai strecoară „ furişări de sensuri”… asemenea unui vis ce nu durează…
Poemul deschide „ porţile albastre” spre profunzimea misterioasă a multitudinii de semnificaţii, sensuri, cuvântul arzând ca o flacără sublimă, răspândind lumină paradiziacă în drumul spre Adevărul absolut –

„ ne îndreptăm spre el,/ sfioşi,/ privirea?”…

„ Curajul lucid de a îndura teama existenţială chezăşuieşte posibilitatea misterioasă de a dobândi experienţa fiinţei. Căci nu departe de teama esenţială, în calitatea ei de spaimă în faţa abisului, locuieşte sfiala. Ea luminează şi oblăduieşte acel loc de sălăşluire al fiinţei umane înlăuntrul căruia curajul rămâne să se simtă acasă în ceea ce este durabil.”
( Martin Heidegger)
…………………………………………….
„ mirajul îl dezvaţă / de-a fi doar o secundă / fericire…”
Tema poemului – constituind un permanent subiect de introspecţie şi meditaţie – are o notă de măreţie a rostirii, tradusă în imagini expresioniste. Evadând din „umbra” pragmatismului, cuvântul a luat calea luminii – apropiindu-se cu seninătate şi rafinament estetic – de marile taine ale materiei şi spiritului.
… cuvintele – asemenea furtunii ce-şi izbeşte valurile de ţărmuri – ţâşnesc spre necuprinsul zărilor „de-azur” ca o spumă albă, fascinantă. Focul ce arde în sufletul poetului pare a fi „ furat” chiar din strălucirea stelelor, un adevărat miracol pe care , acesta ( poetul), cu trudă…

„îl dezvaţă / de-a fi doar o secundă /fericire…”
Lirismul izvorăşte dintr-o meditaţie cu accente grave, cuvântul fiind aureolat de spiritul său incandescent, de înaltă conştiinţă artistică.

„le îngrijeşte în cenuşă”
Acolo unde creaţia divină îşi găseşte loc… „sămânţa” credinţei răsare şi în „cenuşă”… şi adăugând „praf lumină” – creatorul – cu inima înseninată… ascultă cum peste „poduri” de necredinţă se „ridică flori” nemuritoare de o frumuseţe ne-lumească.
… primează în poem atracţia irezistibilă a poetului spre lumină, spre un univers mirific, speranţa în salvarea spiritului şi dăinuirea în eternitate… dar şi teama ca nu cumva, întreaga-i existenţă zbuciumată să se transforme în „praf şi cenuşă” --

„argintul, sarea şi mercurul /cântă?”
… acest „amestec alchimic”… pare a se întreba poetul – prin ce transformări, prin ce puteri miraculoase- ajunge să „cânte” la unison cu armonia universului?… „Marele alchimist” urmăreşte să obţină dintr-un amalgam de elemente „aurul pur” care este Spiritul.
Adăugând picături din elixirul intelectual, cuvintele prind viaţă, se dezlănţuie într-un univers poetic feeric, plin de profunzimi, metafore inedite, voluptate a trăirilor…

============ ♣ ===========
valentina becart

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de valentina pe Mai 7, 2009 la 3:47pm
Dragă Anne Marie,
şi eu îţi mulţumesc pentru superba floare.
drag,
valery

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor