Prin clasa a XI-a aveam o prietenă mai bună, Vali, cu care mergeam câteodată la Dorna să mâncăm câte-un corn cu cacao sau cu lapte bătut, sau la Lacto Vegetarian, să ne înfruptăm cu mămăliguţa cu brânză şi smântână, ca la mama acasă.

  Într-o seară, fiind la Lacto Vegetarian, de masa noastră se apropiară doi băieţi şi-şi cerură voie să stea şi ei acolo. Localul fiind plin, era absolut firesc să vină şi ei unde mai erau încă două locuri.

   Tineri cu toţii, am început să vorbim de una de alta şi-am făcut cunoştinţă cu ei. Când i-am întrebat unde învaţă s-au fâstâcit puţin, uitându-se unul la altul, apoi unul din ei zise:

- La Liceul economic.

  Era pentru noi un liceu ciudat, la fel de ciudat cum li se părea lor, probabil, Liceul de muzică. Nu prea ştiam ce să vorbim despre şcoala lor, dar ei ne-au întrebat o mulţime de lucruri despre muzică şi nu păreau deloc total în afară de subiect, aşa cum am crezut la început.

   Ne-au condus apoi la cămin şi ne-au invitat a doua zi la un film la Republica. Am intrat în cămin înghiontindu-ne una pe alta şi râzând pe înfundate. Ia te uite că mămăliguţa cu brânză se transformase într-o dublă întâlnire.

   Am schimbat impresii despre băieţi şi-am stabilit care cu care va fi ca pereche, că oricum lucrurile se conturaseră deja în drumul spre cămin. Al meu era un băiat înalt şi blond, cu ochi albaştri, dar puţin mai retras şi al lui Vali cel brunet, puţin mai scund decât prietenul lui, dar foarte vorbăreţ şi antrenant.

   Ieşirăm noi a doua seară la film la Republica, apoi într-o altă după-masă prin parcul mare, apoi la un alt spectacol, dar mereu toţi patru.

   Ciudat era că nu vorbeau deloc despre ce făceau ei la şcoală, dar erau foarte încântaţi să le povestim noi despre liceu şi despre muzică. Ne-am gândit că or fi băieţii melomani şi le explicarăm noi pe îndelete tot ce ne întrebau şi, să vezi şi să nu crezi, că ştiau câte puţin şi din teoria şi istoria muzicii, spre marea noastră mirare.

   După ce ne-am întâlnit noi aşa vreo lună, ne împinse Aghiuţă să mergem doar eu cu Vali la catedrala ortodoxă, unde văzuserăm noi un afiş că va cânta în acea seară corul seminarului de preoţi.

   Se adunase o mână de lume şi intrarăm şi noi în catedrală, făcându-ne loc printre oameni, ca s-ajungem cât mai în faţă. Apărură şi seminariştii, îmbrăcaţi în sutane negre şi se înşirară în faţă lângă altar, apoi începură să cânte frumos, cântece bisericeşti.

   Răsuna catedrala de vocile lor bărbăteşti şi, parcă simţeai cum te trec fiorii auzindu-i ce amplu şi frumos cântau. Urechile noastre de muzicieni prindeau orice micuţ falset, dar toate compensau cu timbrul lor plăcut şi cu rezonanţa superbă a catedralei.

   Când ascultam eu mai transpusă, o simt pe Vali cum mă trage insistent de mână. Mă uit intrigată la ea, că ce naiba o apucase tocmai acum, dar o văd cu nişte ochi cât cepele, privind spre seminarişti şi zicându-mi în şoaptă să mă uit bine pe ultimul rând pe la mijloc.

   Îmi mijesc şi eu ochii şi mă uit atentă spre locul indicat, când ce să vezi? Minunea lumii: cei doi băieţi de la Liceul economic, aşezaţi frumos în rând cu ceilalţi, îmbrăcaţi în sutanele lor negre, cântau de mama focului în corul seminariştilor de preoţi.

   Am rămas cu gura căscată, m-am uitat la Vali, care stătea şi ea şi privea înmărmurită, m-am uitat din nou atentă, ca nu cumva să greşesc şi, ce mai! Era absolut clar! Contabilii noştri cântau în corul popilor, îmbrăcaţi în sutanele lor negre.

   Ne-am tras de mânecă una pe alta, făcându-ne cu capul semn spre uşă şi ne-am strecurat înapoi prin mulţime, ieşind pe treptele catedralei. Aici ne-am oprit şi ne-am privit uimite, izbucnind apoi în hohote puternice de râs, sub ochii dezaprobatori ai mulţimii care asculta afară.

   Am coborât repede treptele, râzând cu lacrimi în ochii încă plini de uimire şi ne-am îndreptat spre internat, dezbătând problema printre sughiţuri:

- Măi, ăştia doi sunt popi!

- A naibii să fie de treabă, nu ştiu exact ce sunt, dar cântau acolo-n cor!

- Şi aveau şi sutane!

Şi începuram din nou să râdem că apucatele.

  După ce ne distrarăm aşa o vreme, am început să ne enervăm:

- Dar ce i-o fi apucat să ne mintă în halul ăsta?

Întrebare fără răspuns.

   Ne-am frământat noi şi ne-am frământat, dar ajungând la internat ne-am dus aţă la pedagogă şi i-am povestit toată întâmplarea. Aceasta stătu o vreme pe gânduri şi-apoi ne zise:

- Măi, fetelor! Ăştia de la seminarul teologic nu prea au voie să iasă cu fete. Pe de altă parte, trebuie să-şi caute o soţie, că după seminar îi trimite cine ştie pe unde, în vreun sătuc uitat de lume şi-acolo nu mai au de unde să aleagă. Aşa că, îşi caută de pe-acum câte-o nevastă. Şi voi, cu Liceul de muzică, sunteţi chiar pe placul lor!

  De ce-au minţit? Voiau întâi să ne cunoasca bine, de-abia apoi să ia o hotărâre. În lumea lor nu prea era timp de pierdut.

   Ia te uite frate, cum stătea treaba! Uitându-ne una la alta, am început să râdem şi mai tare. Auzi acolo! Ne văzuserăm şi preotese! Şi ne amuzarăm de mama focului de planul ascuns al băieţilor.

   Acum înţelegeam noi de unde-atâta cultura muzicală pe capul lor şi interesul vădit pentru liceul nostru.

   Una peste alta, am ajuns la concluzia că nu a fost deloc frumos din partea lor să ne mintă aşa, mai ales că erau viitori preoţi, doi, că nu eram deloc încântate că la ei interesul ţinuse loc de sentimente şi, trei, că în acele condiţii nici una dintre noi nu ar fi vrut s-ajungă preoteasă.

    Aşa c-am hotărât să nu ne mai întâlnim cu ei. Nu mai aveam chef de niciun fel de explicaţii şi nici n-am fi ştiut ce să le zicem, doar că nu voiam să-i mai vedem. Uşor de zis, mai greu de făcut!

   Băieţii ne căutară a doua zi, dar li se spuse că nu suntem în internat. A treia zi la fel, a parta iar. Acum stăteam sechestrate seara în cămin, de frică să nu dăm ochii cu seminariştii.

   Dar vineri seara aveam concert la Filarmonică şi trebuia neapărat să fim acolo la ora opt.

   Am ieşit noi prevăzătoare din internat pe la ora şase şi jumătate să ne putem duce la liceu, să ne luăm instrumentele şi, ce să vezi? Ieşind pe poarta căminului i-am văzut venind în zare pe cei doi. Vali mă prinse strâns de mână şi mi-i arătă departe, pe stradă, şoptind înfrigurată:

- Popii!!

   Am fugit pe partea cealaltă a drumului, ascunzându-ne după un container. Vis a vis de internat era un depozit de jucării şi mereu erau pe trotuarul de- alături, înşirate, câte două-trei containere de fier.

   I-am pândit de-acolo şi i-am văzut cum s-au oprit la poartă, în faţa noastră, să ne-aştepte. Ştiau şi ei că în seara aceea aveam concert şi că va trebui să ieşim din internat.

   Au vorbit puţin între ei şi au venit şi ei după container ca să ne pândească de acolo şi noi ne-am furişat pe partea cealaltă a containerului, încercând să nu facem nici un strop de gălăgie. Şi stăteam acum aşa după container, noi pe o latură a lui, ei pe alta, pândindu-ne unii pe alţii, atât ca noi ştiam că ei erau acolo.

   Şi începură să vorbească între ei:

- Tu crezi că ies afară?

- Ies sigur, că trebuie să meargă la concert.

- Dar nu am venit oare prea târziu?

- Nu cred, că abia e şase jumătate. Dacă stăm aici trebuie să le vedem când pleacă. În cel mult o oră o să iasă.

   Ne uitarăm una la alta îngrozite: noi trebuia să mergem după instrumente şi popii aveau de gând să stea acolo o oră întreagă! Încurcătură mare!

   Ne făcurăm semne disperate între noi, că ce mama naibii facem, apoi am început să ascultăm cu înfrigurare mişcările lor de cealaltă parte a containerului. Ne uitam din când la ceas îngrijorate şi ne ciuleam din nou urechile. Nu prea erau vorbareţi băieţii, dar îi auzeam clar cum se foiesc, la doi metri de noi. Şi după cum se mişcau ei ne mişcam şi noi, rămânând mereu pe altă latură a containerului. Era şi de râs, dar şi neplăcut, voind să-i evităm cu orice preţ, dar stând ca pe jar şi aruncându-ne mereu privirile pe ceasuri.

   La un moment dat, pe poarta internatului începură să iasă nişte fete, ca să meargă şi ele după instrumente. I-am auzit pe popii noştri cum le strigă şi se îndreaptă spre ele, ca să le-ntrebe de noi.

   Atunci, tiptil, tiptil, ne-am furişat spre următorul container, apoi spre următorul şi văzându-i prinşi în discuţie cu fetele, am luat-o încet, încet pe trotuar, prin spatele lor.

   Una dintre fete ne privi surprinsă, dar i-am făcut un semn disperat şi insistent cu degetul la gură să nu scoată nici o vorbă şi-am luat-o repede la pas printre oameni, apoi am început să fugim ca din puşcă.

   Fetele au înţeles mesajul şi i-au ţinut acolo pe popi până când ne-am îndepărtat suficient. Am cotit-o repede pe-o străduţă şi fuga rapid spre liceu după instrumente, râzând mereu, cu răsuflarea-ntretăiată .

   În seara aceea popii s-au săturat să ne mai caute şi să ne mai pândească pe la colţuri iar una dintre fete ne-a spus râzând ca nu era chiar sigură, dar se pare că unul din ei ne zărise cum fugeam de ei mâncând pământul.

   Un lucru a fost clar, că nu eram niciuna destinate s-ajungem preotese.

 

 

Vizualizări: 67

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 27, 2011 la 1:10pm
Frumoase flori! Va multumesc!
Comentariu publicat de GOGA GR. CONSTANTIN pe Martie 27, 2011 la 12:49am

Frumoasa punere in scena a unui "era sa fie",(in ground)  si  "n-a fost sa fie",(in underground) asa ca sa aiba sare si piper hazul de necaz, caci numai haz de  haz...

Reusita broderia texturii, cu talentul  ce ma face sa recunosc, felicitandu-va: aveti har!

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 20, 2011 la 11:12am

Multumesc mult, Marius si te mai astept!

Cu mult drag,

Comentariu publicat de Marius Cioarec pe Martie 20, 2011 la 10:01am
O noua povestire haioasa care m-a facut sa ma destind intr-o zi de duminica... Cu mult drag!
Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Martie 19, 2011 la 3:40pm

Ma punem și un miel la proțap - pentru botez - , că tot vni Paștile. Am scris doar o epigramă, inspirat din povestea cu popii, dar poate că o să continuăm...dacă mai (bine)cuvânti ...surse de inspirație.

Week-end plăcut!

cu drag

 

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 19, 2011 la 1:21am
Claudia, da! Cine are noroc!, Noi sau ei? Te pup mult!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 19, 2011 la 1:18am

D-le Mircea Gorgan, mai punem putin acolo si iese de-o poezie.

Cu respect,

Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 19, 2011 la 1:16am
Irina, asa e . O fuga de minciuni, e intotdeauna binevenita!
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 19, 2011 la 1:12am
Mircea, ok
Comentariu publicat de CAMELIA MIHAI pe Martie 19, 2011 la 1:11am
Draga Clsudia, am  ratat, ce mai!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor