VÂNĂTOAREA DE CURCUBEE


„Caut, nu ştiu ce caut
Caut izvorul din care curcubeul
Îşi bea frumuseţea şi nemurirea” ( Lucian Blaga)

„ Vânătoarea de curcubee „ este modul în care poetul Eugen Evu caută certitudini, legături indestructibile între poet şi semeni, poet şi natură, poet şi părinţi, poet şi moştenire, poet şi omulpoet, legături care să certifice eternitatea în modul ei, aparent - trecător, de a fi.
Titlul volumului de versuri este inspirat şi are ca motto versurile poetului Eugenio Montale, şi este publicat de Editura „ Hestia „ Timişoara, 2009 în colecţia „ Poesis „ .
Cartea este un cântec profund despre viaţă, o vibraţie laudatorie la adresa darului care este existenţa poetului în lume ca poet, suferind miracolul cunoaşterii prin poezie, ca formă divină de cunoaştere, un mod ales de a ucide cu artă efemerul şi urâtul.
Cartea pune întrebări fundamentale şi dă răspunsuri fundamentale, prin limbaj poetic, la tainele vieţii, versurile curg spre o altă dimensiune şi valsează discret şi tandru spre bucuria regăsirii fiinţei orginare, pierdută cumva prin meandrele păcatului şi a unui trecut crispat. Experienţa de viaţă, cărţile scrise până la această carte îi dau dreptul poetului să ceară certitudini, legături pe verticală cu divinitatea care mereu dă impulsul şi legături pe orizontală cu părinţii şi natura, care pot fi atinse cu privirea sau cu mâna.
În această cunoaştere prin poezie, pe care poetul şi-o asumă, descoperă valenţele unei alte memorii, miracolul artei, bucuria iubirii pure în întâlnirea cu femeia care poate accepta miracolul sau bucuria cunoaşterii în sine ca mod de relaţionare cu celălalt.
Sufletul poetului vine din lumile bătrâne, cu un dor ce arde în fiinţă, un dor alinat de cuvintele care sunt un mod de oglindire a divinităţii, alinare ce vindecă …
Există la poet memoria cealaltă păstrată intactă, despre viaţa în rai, închipuit prin satul etern din Ardeal, acolo unde cucul se ceartă cu mierla şi unde copacii bătrâni au fost tăiaţi, sat aparent pustiu, dar prezenţa vieţii este implicită prin umbrele păsărilor şi a frunzei de nuc.
Nucul este simbolul trăiniciei, a celui care rezistă şi rezistă la sat între-o altă dimensiunea memoriei, deasupra lumii. Iubirea este taina de a te regăsi în celălalt, în altă dimensiune, fiinţa se oglindeşte în fiinţă, e un cântec al întâlnirii celor două părţi care au fost separate gnostic de creator, posibilitatea cunoaşterii depline, în alt tărâm.
Visul existenţial este unul care pendulează între real şi ireal, provocând miracole prin starea poeziei, ca stare de inspiraţie: „ Nu ştiu de unde nu ştiu de unde /Soarele-n miezul seminţei răspunde./ „ Această stare a visului duce la Eugen Evu spre renunţarea la semnele gramaticale uzuale pentru a nu decapita( întrerupe) cântecul, este ieşire din obişnuit şi migrarea în cântecul absolut.
Poetul veghează, este atent pentru ca marile mistere să nu treacă, pentru ca istoria universului să nu scape versului pregătit să o preia, elegia la vârsta maturităţii este parte din existenţă pe care o absoarbe în gândul său: „ Am ştiut cu uitarea/Că frumuseţea e blestem/Prin aceea că vor toţi/Să o prade. / „
În acest volum Eugen Evu renunţă la experienţa poetică modernă acumulată, exersând tragicul şi anotimpul spiritului românesc, prin asimilarea temelor spaţiului românesc evidenţiate şi de Mircea Vulcănescu, pomenit, de altfel, în volum. Modernitatea vine din atingerea extremelor, spiritualitatea ancestrală se grefează pe modul actual de gândire, iar refrenul: „ Alaun, alean, alien/ „ e un joc de cuvinte care se atrag prin sunetul literelor şi al sugestiei, alchimie, dor, deschidere spre viitor, doina vine din nicicum, fără repere sigure, ca o recuperare a memoriei dintr-un spaţiu pulverizat, cântec care sparge duritatea de cristal a timpului: „ Că n-ajunge foamei firea/Dragostelor asfinţirea/Nici muririi nemurirea/ „ Doina este modul de tânguire după viaţa posibilă, dar care a devenit imposibilă prin vinderea raiului pe bani.
O temă principală a volumului este tema ( crezului) credinţei, cea a marilor întrebări care au găsit răspunsul în Dumnezeire, Evu o abordează în mod poetic, lăsând deschise misterele dar şi punând în evidenţă măreţia jertfei ca mod de eliberare în etern, mielul durerii este preluat de poet ca temă cristică, impurificată de faptele omului, jertfa e crimă, e un măcel pascal inutil în lume care depăşeşte necesitatea simbolului, chemând persoana spre luciditate, înjunghierea mielului este străpungerea umanului, mielul plânge în oameni simplu, etern, de neînlocuit prin destinul implacabil al celui care se jertfeşte: „ Cuvânt tăiat, căzut din cer, cuţit/Ca milenara morţii preoţime/Zei canibali pretins divinei Crime/să-ţi primească hramul răsucit/Miel al iubirii ce din nemurime/Sub stigme-abaţi vărsările de sânge/ …Versul este abrupt, poetul preferă luciditatea cum am arătat, şi nu preluarea mecanică a simbolurilor, ci tragicul existenţei în trup, dincolo de canoanele, deja, depăşite … E nevoie de o altă unitate de măsură, mai credibilă …
Întrebare la Ghetsimani ( poem în proză ) e un adevărat poem al menirii poeziei şi a scrisului, constatarea brutală a poetul că Isus nu a scris niciodată duce la tensiunea destinului la scrib în lume, răspunsul sunt tatuajele, doar Iuda consemna în registre cifre şi nume, numere de nume, scrisul pare un păcat, dar tensiunea poemului nu este rezolvată, rămâne o tensiune eternă, păcatul celui care scrie nu se dezleagă. Dincolo de poemul în proză, poemul program, ştim că Dumnezeu a creat prin zicere, legătura gând faptă e curcubeu la creator, e instantanee, creatorul nu s-a încrustat cumva în piatră sau pe papirus, el s-a scris direct pe fiinţa umană, omul este modul de scriere a lui Dumnezeu, iar atunci când a dorit să scrie s-a folosit de robii săi care au scris mânaţi ( !!! ) de Duhul Sfânt, precum mânat e poetul să scrie poemele, ca o vită care nu vrea să tragă în jug, iar forţa divină, impulsul, face ca spiritul poetului să iasă în lume prin versurile scrijelite cumva. Oricum nisipul e pregătit, chiar dacă valurile vor şterge mesajul …
Din această cauză artistul este un fel de ucigaş, el pregăteşte jertfa perfectă prin arta sa, uneori inutilă oamenilor, dar utilă prin deschiderea spre altceva : Niciodată nu vom afla/Dacă suntem reversibili/Dorinţele înalţă catedrale/ Genunchii tăi, femeie, îmi redevin/Stâlpi de templu/„ . Ultimul poem al volumului „ Nucul cel bătrân de zile „ este un poem al vieţii, omul, ca nucul prădat de roadele sale: „ Cum de singur se bate nucul/Cel bătrân de zile/În tinereţe prădat de grauri/Acum nici de corbi/Şi prin braţele-i uşurate/Zbocoteşte seva/ „ Paralela poet - nuc este relevantă prin textul scris în metatext înstelat, sub clopote, îngânat de cuc la modul sacru.
În acest volum poetul s-a golit de sine, pentru a umple poezia sa ca într-o relaţie de dragoste, poemul e poema, gândul scris al bărbatului e simultan şi gândul femeii, pentru că fiecare dimineaţă e făcută din milenii … „ Numind te iau în stăpânire,/Lucru făcut,ci nu născut prin joc/Poem ca nevăzuta-mi parte-n fire/Celestă oglindire şi noroc/ …din poemul Cuvântul poetic.
De reţinut din magma poemelor unele teme, subiecte, idei, strigăte, afirmaţii care sunt de natură lirică profundă, dar pragmatic din punctul de vedere al existenţei în lumină şi locuind memoriile posibile ale omului: iubesc prin oglindire, zeu şi zee, licărind azimutul, cuvânt tăiat, subcuantică vocabulă solară, sacru îngenuncheat în profan, amontele din vis, departele îngenuchind întru aproape, din abstract smulgi sămânţa, năvoadele nopţii memoriei subcorticale, trageţi orizontul peste mine, criogenie a seminţelor, zace vântul în genunchi, fost-am plâns a nu mă naşte, chakra primordiei …
Unele versuri sunt sub o tensiune evidentă, Eugen Evu forţează ordinea cuvintelor în frază în mod voit sub puterea de a modela ideile supte de sunete şi ziceri, este oglindirea vieţii sale prin poem şi poemă, chiar dacă teoreticianul va avea obiecţii, trăirea îi va infirma posibila analiză. O privire atentă a cititorului va descoperi la Eugen Evu temele sale omeneşti posibile, eterna speranţă în altceva, jertfa ca mod de ieşire din fiinţă, pasiunea de a vâna curcubee sub marile mistere ale universului, simplu şi profund ca un ţăran care are ştiinţa de bate nucul sub stele din Ardeal, cântând un cântec etern.
Arta de a bate nucul e o artă profundă, e şi o ştiinţă, pentru că nucul dăinuie prin puterea de a avea rod în fiecare veac, iar omul nu poate strivi tainele, ( „ corola de minuni a lumii”, idem Blaga), iar poetul nici atât …


Constantin Stancu
01 august 09

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor