„Doamne, că prost mai sunt, îşi spuse Stănică închizând uşa. Nu m-am învăţat minte, aşa-mi trebuie, dar, pe de altă parte, dacă e să fie turbat, nu mai contează de câte ori mă muşcă.”

         Ajungând el la această concluzie i se făcu milă de câine şi se gândi să-i mai îndulcească zilele pe care le mai avea de trăit, aşa că îi puse nişte carne într-o farfurie, o aşeză lângă uşa pe care a lăsat-o întredeschisă şi se băgă iar în pat.

         Câinele, simţind un val de căldură amestecat cu miros de mâncare, tresări speriat, gândind, probabil, că a avut un vis, dar, treaz fiind, continua să aibă senzaţiile din somn, aşa că s-a apropiat timid de uşa camerei. Încă îi ţiuia în urechi strigătul omului şi nu prea îndrăznea să se apropie de mâncare, dar, în cele din urmă, foamea s-a dovedit mai puternică decât teama.

         Stănică îl privea din pat, făcându-şi mustrări de conştiinţă pentru chinurile la care îl supusese pe bietul animal. Ura îi dispăruse şi adormi liniştit, uitând de toate prin câte trecuse.

         Dimineaţa, când s-a trezit, a descoperit surprins o greutate care-i apăsa picioarele şi iarăşi mintea i-a luat-o razna, gândind că rana i s-a infectat, poate chiar o fi făcut cangrenă! Din teama ce-o avea că i s-a întâmplat ceva rău a dat în groază când o namilă neagră i-a sărit de pe picioare pe piept. A răsuflat uşurat amintindu-şi că seara băgase câinele în casă.

         Ciudat lucru! Nu mai simţea nici frică, nici ură pentru animalul care-i părea, nu cu mult timp în urmă, o bestie. A realizat dintr-odată cât de singur fusese până atunci, cât se înstrăinase de semenii lui şi de animale, în acelaşi timp.

         Deşi avea aproape 40 de ani, cu bună ştiinţă se izolase de oameni, de răutatea lor, crezând că astfel va fi ferit de suferinţe şi decepţii. Viaţa, însă, îşi văzuse de treaba ei şi se insinuase parşiv în universul pe care şi-l crease, crezând că, neavând prea multe bucurii, nici necazurile nu aveau de unde să vină. Se înşelase amarnic, deoarece însingurarea asta deliberată îi măcinase sufletul într-atâta, încât nu se mai putea bucura de nimic, nici măcar de viaţa lui. De-atâta ură faţă de oameni pierduse şi noţiunea culorilor şi vedea totul în alb şi negru, rareori în gri murdar.

         Ce-l făcuse, oare, să nu-şi dorească măcar prezenţa unui animal? De obicei, singuraticii îşi îndreaptă toată afecţiunea, nevoia transferului de sentimente, asupra câte unui câine, vreunei pisici sau altei necuvântătoare, presupunând că din partea lor nu vor primi niciodată loviturile pe care le-ar primi de la oameni.

         Stănică, depărtându-se de oameni, era tot timpul preocupat de ei, căutându-le necontenit defecte pentru a-şi putea întreţine şi justifica ura şi izolarea pe care şi-o impusese.

         Soarta se-ndurase, care va să zică, de el, trimiţându-i această încercare, pe care el, în mod reflex, o respinsese cu agresivitatea-i firească faţă de tot ceea ce-i periclita intimitatea. Nu se dezminţise nici de această dată, numai că, în cele din urmă, firea lui cedase acestei lupte continue cu tot ceea ce-l înconjura. Se obişnuise să judece viaţa, raportând-o permanent la universul lui interior, la idealurile lui, fără să accepte o influenţă a gândirii venită din afară. Cu atât mai puţin exista posibilitatea să înţeleagă trăirile unui animal.

„Cum să aibă un câine sentimente, gândea Stănică? Dacă-i dai de mâncare, se gudură, iar dacă nu-i dai, te muşcă, e simplu. Şi-atunci, în ce constă complexitatea stărilor sufleteşti ale unui animal, când ele nu sunt decât două? Şi când te gândeşti că, încă există popoare care divinizează câte un animal! Primitivi! Dar ce i-o fi venit lui Ţurţure ăsta să se culce taman pe picioarele mele?! Hm, parcă nici nu mai simt durerea chiar atât de tare. Că doar nu s-o fi gândit el că regretă ce mi-a făcut şi, ca să-şi îndrepte greşeala, s-a aşezat pe rană, să mă vindece! Hai că am luat-o razna.

         Ia uite la el, mi-a noroit toată lenjeria de pat! Acum trebuie s-o spăl.”

- Hai, Ţurţure, treci la baie, că, dacă nu te spăl, în două săptămâni îmi faci varză toată casa.

         Surprinzător, pentru un animal trăit pe stradă, câinele era de o docilitate extraordinară. Îl însoţea pe noul lui stăpân prin toată casa, iar când Stănică voia să-l verifice şi-i spunea să rămână într-un loc, nu se mişca de-acolo până ce nu i se spunea s-o facă. Dacă se-ntâmpla ca omul să mai ridice tonul la el, lăsa privirea în pământ şi părea să înţeleagă că este certat.

         Acum, după ce-l îmbăiase, parcă nu mai era aşa urât, iar ciotul de coadă îl făcea într-un fel aparte simpatic, atunci când îşi exprima bucuria.

         Stănică era pe zi ce trecea surprins de varietatea trăirilor observate la „bietul” câine. Dar cum rămâne cu cele două stări pe care credea el că este în stare să le trăiască un animal? Se vede treaba că, necunoscând deloc viaţa lor, se înşelase teribil în ceea ce priveşte puterea de înţelegere şi chiar exprimare a animalelor.

         Începu chiar să aibă îndoieli dacă nu cumva se înşelase şi asupra oamenilor.

         Dar, acum îi era suficientă prezenţa lui Ţurţure în preajma lui.

 

 

                                                                 

                                                                                  22 ianuarie 2004

 

 

 

Vizualizări: 251

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Decembrie 31, 2011 la 11:03am

Suflete...

La mulți ani!

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:49am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:49am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:48am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:48am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:47am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:46am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:46am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:45am

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 31, 2011 la 10:45am

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor