"Ana era, este de fapt, o femeie tare vrednică, al cărei divorţ petrecut cu cinci ani în urmă ascundea, ca fiecare divorţ, o dramă, şi tot ca fiecare divorţ a fost precedat de alţi câţiva ani de separare, de convieţuire formală şi ostilă. Ochii marini şi linia arcuită a buzelor o faceau foarte atrăgătoare, mai ales când era privită de foarte aproape şi îşi deschidea şi mai mult ochii mari cu irizări incredibile. Am făcut dragoste de la a doua întâlnire, mi s-a dăruit cu o pasiune neexersată de vreo şapte ani, era de o senzualitate ieşită din comun. Locuia singură, dar întâlnirile aveau loc doar la mine, nu aveam zile preferate pentru întâlnire, am locuit o vreme împreună, oricum în perioadele cât Ana se găsea la mine acasă erau extrem de scurte şi seci întâlnirile virtuale cu Maria. În realitate când rămâneam singur mă aruncam cu nerăbdare în comunicarea virtuală cu ea. Dialogul se lega uneori mai greu, îi simţeam tristeţea pe care o justifica prin nemeritatele ei suferinţe fizice. Trebuia să treacă ceva timp, în fiecare zi de după absenţa mea, şi de fapt câteva zile se repeta uşoara înstrăinare, ne apropiam încet, ştiam că suferă dar aveam nevoie şi de dragostea Anei, la fel de mult cum mă hrănea iubirea, marturisită, de altfel, pentru Maria.

            Nici Ana nu voia să-şi trădeze suferinţa datorată legaturii mele cu tipa virtuală, virtuoasa cum i-a spus ea, într-un moment de răbufnire. Mereu spunea că nu-i pasă de ceea ce scriu atâta vreme cât mă văd doar cu ea. Ştia că mi-e dragă, cred că şi ea mă plăcea, dar, sau poate tocmai de aceea am depistat că a deschis nişte fişiere în care aveam dialogurile noastre, zeci de pagini de conversaţie şi destăinuiri. Am certat-o, s-a supărat, a plecat fără să stea pe gânduri, cred că nu cearta în sine, ci existenţa Mariei a supărat-o mai tare dar, după o săptămână, a revenit şi ne-am reluat relaţia plină de trăiri minunate. Totul funcţiona perfect în acea vreme, între noi. Dimineaţa, deşi ar fi putut să doarmă, mă însoţea la cafea, îmi pregătea gustarea, aştepta să plec la muncă şi apoi, arareori se mai băga în pat, de cele mai multe ori apucându-se de rânduit lucrurile prin casă. Făcea ordine în toată casa, apoi ieşea la cumpărături cu lista celor necesare pentru ceea ce voia să gătească în ziua respectivă, mai vorbeam la telefon de vreo două ori până la terminarea lucrului, şi când mă întorceam acasă bucatele erau călduţe, casa aerisită, luminările parfumate aprinse, mochetele aspirate, praful şters, îi citeam bucuria pe chip şi chipul meu trăda acelaşi lucru. Cred că niciodată nu a mai intrat în computerul meu, de fiecare dată când venea la mine îşi aducea şi laptopul. Trăiam, într-un fel, o viaţă dublă, iubeam două femei, fiecare ştia de cealaltă, o accepta, mai mult sau mai puţin de bună voie, de fapt iubeam, cumva femeia ideală, senzualitate şi spirit, întrupată în două corpuri, mai precis un corp şi un creier. Cu Ana ieşeam mereu în natură, nu obosea niciodată, casa îmi era mai îngrijită ca oricând, în câteva ore lucea de curaţenie făcută de mâna ei, bucatele pregătite erau de departe cele mai bune ce le-am mâncat vreodată. Ne era bine pentru că nu aveam niciunul nimic de demonstrat şi nici nu simţeam nevoia să o facem, ne ajungea doar să trăim.

            Ne umpleam zilele când eram împreună cu lucruri simple, adevărate, pline de bucurii, mai ales când evadam în natură. Într-o sâmbătă am pornit în Moldova trecând pe la câteva mănăstiri, iar spre seară ne-am cazat la o pensiune, o cabană din lemn ce scârţâia cumplit la fiecare pas, într-o cameră la ultimul etaj, ultima cameră disponibilă în acea zi. Am pregătit o cină bogată, i-am servit şi pe cei de alături, care aveau mare grijă de o mamă ce mai purta un copil în pântece, acesta fiind şi principalul motiv pentru care am insistat să-i servim cu bucatele pregătite pe grătarul din grădină. Am mai zăbovit ceva vreme şi după lăsarea întunericului, întorşi în camera noastră de la mansardă, ne-am iubit până dimineaţa, cu preludii interminabile, fără să bănuim câţi auditori aveam la spectacolul nostru sonor, spectacol al vocilor ce se auzeau prin fereastra deschisă, al patului şi duşumelelor ce scârţâiau înfiorător şi al duşului care îi trezea în plină noapte şi pe ultimii adormiţi din cabană.

            - Buna dimineaţa! am salutat noi cu zâmbete sincere vreo trei familii ce luau micul dejun în sala de la parterul cabanei, a doua zi, pe la orele nouă.

            - Bună pentru voi! ne-a rânjit un tânăr de vreo 35 de ani, ce avea doi copii de grădiniţă, că toată noaptea v-aţi...frecat!

            S-a năruit cerul pe noi, Ana s-a schimbat la faţă, am ieşit muţi de surpriză, ea nici nu a mai intrat în cabană, eu am trecut doar să las cheia de la cameră. Am pornit în grabă, ne priveam tăcuţi din când în când, apoi deodată am început să râdem, alegând doar epitete alese pentru moldoveanul obraznic ce a tras cu urechea la noaptea noastră de dragoste.

            - Cred că era mânios din gelozie, ca el nu poate o noapte întreagă, râdea Ana cu farmec şi prospeţime pe chip. Şi mai avea şi copiii cu el, sper să fi dormit măcar ei! chicotea colega cu ochii de un albastru incredibil.

            Nici nu am uitat bine păţania cu moldoveanul, că altă belea ne-a dovedit cât de tare ne pierdeam, cât de pierduţi eram în apele învolburate ale pasiunii ce ne făcea viaţa frumoasă cum nu mai speram vreodată să trăim. După ani de zile de singurătate, amândoi trăiam cu o frenezie teribilă ceasurile petrecute împreună. Eram ieşiţi la iarbă verde, pe o păşune într-un sat vecin, am pregătit un grătar cu salată din belşug, soarele ne încălzea cu blândeţe, Ana a adunat toate ustensilele din bucătăria improvizată, apoi am intrat în maşină pe bancheta din spate. Cu şoapte şi săruturi delicate, cu mângâieri pline de afecţiune, nici nu ne-am dat seama când s-a făcut seară, am uitat unde suntem, mai bine zis nu ne mai interesa, Ana era goală, mai avea doar lănţişorul de la gât, eu eram ceva mai îmbrăcat, când deodată am înlemnit în timp ce un cetăţean se holba pe geamul maşinii, apropiindu-şi faţa să distingă mai bine scena fierbinte ce se derula înăuntru, într-un semiîntuneric prin care se zărea mai ales albul goliciunii femeii de lângă mine. Când am sărit lovindu-mă de te miri ce, am luat un cuţit ce-l aveam tot timpul între scaunele din faţă şi am ieşit din maşină strigând la spectatorul neinvitat, acesta a luat-o la goană speriat, dar şi Ana era să facă infarct, nu-şi putea opri tremuratul şi repeta într-una: - Dă-i drumul!, dă-i drumul!, porneşte maşina! te rog hai să plecăm! Nu vine după noi?...

            Cu toate astea, cu toată vrednicia ei, când rămâneam singur, mă aruncam în cealaltă legatură, plonjam în virtual, reconstruind, de fiecare dată tot mai greu, legătura întreruptă cu Maria. Nu mă acuza niciodată, dar tristeţea ei era tot mai greu de ascuns. Mă simţeam cumplit de vinovat, mai aduceam vorba despre o întâlnire reală, ştiam că nu am nicio şansă, mi-o repeta tot mai iritată şi suferindă.

            Daca Maria citea mult, iubea poezia, ştia multe versuri şi scria foarte frumos, îndrăgea tare mult scrierile mele, mai ales "Casa de piatră", Ana urmărea doar emisiunile care dezbăteau aventurile amoroase ale vedetelor, exasperându-mă în orele în care stătea pironită la televizor interesată vădit de lumea mondenă. Nu era interesată de poezie, scrierile mele le-a citit după mult timp, într-o scurtă perioadă în care ne certasem şi nu ne mai vorbeam şi-a făcut timp şi pentru ele, şi la reîntâlnire mi-a spus simplu: -Felicitări, sincere felicitări!

            Era o femeie super sociabilă, cunoştea, cred, un sfert din locuitorii oraşului, frumuseţea şi vorbele ei bune şi prietenoase, făceau să fie oprită de nenumărate ori pe stradă când ieşea la plimbare sau cu treburi. Am început să facem vizite, să-mi prezinte mulţii ei prieteni, de fapt mai mult să mă prezinte pe mine, lor. De două, trei ori pe săptămână mergeam în vizită la câte o familie, eram prietenul ei, era reconfortant pentru mine să fiu prietenul unei femei atât de frumoase şi îndrăgite de atât de multă lume. Şi-a luat prietenii la rând, aveam multă treabă, dar nici nu putea fi vorba să mergem în vizită sau să ne întâlnim undeva în oraş, când era vorba de puţinii mei prieteni. În prima parte nu am sesizat acest lucru, mai târziu nu l-am înţeles.

 

 

            Există un singur lucru care umbrea relaţia noastră, la început mai puţin, nu am luat în seamă, îmi era tare dragă şi nu prea vedeam altceva, treptat nici ea nu se mai ferea şi nici eu nu mai eram atât de orbit de dragostea ei, aşa că am început să mă îngrijorez, observând mai atent obiceiul ei de a bea cam mult, şi mai ales tărie. - Eu nu beau! - Atât mi-ar mai trebui. - Să nu văd alcool în faţa ochilor! erau replicile ei tranşante la început, apoi - Cum am putut să beau aseară!..., - Ce gust rău am în gură, nu mai beau niciodată!, - Nu beau vin, mi-e rău după el..., la o vreme când hotărârea ei de a ascunde deprinderea s-a mai tocit, şi, în cele din urma, viciul a trimfat şi o serie de fapte aveau să mă întristeze foarte tare.

            Eram în bucătărie, găteam împreună, am băut un coniac, am servit-o şi pe ea, şi din când în când dispărea în dormitor, întorcându-se tot mai băută. Cunoşteam aceste manevre ieşite de sub control ale celor dependenţi de alcool, ei având impresia că sunt foarte inteligenţi şi dibaci şi nimeni nu ştie adevărul, la un moment dat sticla cu coniac a dispărut cu totul din bucătărie, era dovada pirderii complete a autocontrolului, mi-am făcut drum în dormitor când ea era întoarsă în bucătărie, am căutat sticla şi am avut surpriza să mai găsesc încă una, plină, ascunsă în geanta ei. M-a întristat enorm descoperirea, m-am închis în mine, nu puteam să-i spun pe faţă ce ştiam, am sugerat doar că nu e bine ce face, s-a făcut că nu pricepe, retragerea mea era tot mai evidentă, cred că şi-a dat seama de ce, a încercat să repare cumva situaţia, declanşând un preludiu prelungit, mângâindu-mă pe tot corpul, centimetru cu centimetru, fără nici un rezultat, muţenia mea era atât de acuzatoare încât , la un moment dat, s-a ridicat să plece spunând ca ea nu poate dormi în pat cu un iceberg. I-am spus să rămână până dimineaţă că plec eu în cealaltă cameră, fără să-i dau vreo explicaţie. Când m-am întors de la muncă era plecată, cu toate lucrurile ce le adusese, în timp, în apartamentul meu."

Fragment din romanul in lucru "Vieti paralele"

Vizualizări: 176

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor