Maria, în schimb, se temea să povestească, era foarte zgârcită în cuvinte când ne apropiam cu discuţiile de viaţa ei, scriind însă cu o forţă şi o încărcătură atât de intense şi dramatice, încât am permanentizat acest mod de lucru, căutând, conjunctural, soluţii care să-i stârnească dorinţa de a-şi povesti viaţa. Discuţiile telefonice puteau dura şi doua ore, fără a ne spune prea multe lucruri, subiectele ei erau mereu aceleaşi, suferinţa ei reală plus cele închipuite, bănuite doar, regretele ei eterne, revolta împotriva destinului nemeritat, revolta împotriva doctorilor, problemele cu mama ei, cu verii şi nepoţii, la computer scriam despre te miri ce, comentam când unul când altul un eveniment, în special din viata ei relativ recentă, intensitatea ultimilor ani, dramatismul lor fiind depăşit doar de dramatismul copilariei şi adolescenţei, tinereţii, de fapt. Cand atingeam o anumită vibraţie în mesajele noastre scrise, niciodată când ne vorbeam la telefon, se declansa dorinţa ei de a-şi scormoni în amintiri, şi, din acel moment nu mai comentam, o lăsam să scrie, temându-mă să nu-i întrerup firul fermecat al aducerilor aminte, citind cu înfrigurare textul pe măsură ce mi-l trimitea, paragraf cu paragraf, totul se petrecea online, fără prelucrări, fără cosmetizări ale frazelor, scria în propozitii scurte, aparent haotice, erau momente magice în care parcă eram înăuntrul  sufletului ei hărţuit, trăind la intensitate asemănătoare cu retrăirea ei  evenimentele trecute care i-au marcat copilăria, adolescenţa, tinereţea şi viaţa apropiată. Aveam să descopăr o fiinţă excesiv de fragilă, cu o sensibilitate patologică, bolnavă, realmente bolnavă, ipohondră în acelasi timp, ipohondria sporindu-i suferinţele, lipsită de grija celor din jur, dar risipindu-se fără control într-o grijă faţă de ceilalţi. Mai avea un mod de a scrie, uneori după ce încheiam convorbirea telefonică sau comunicarea online de pe net, îşi rememora perioade ale vieţii, amintirile declansate te miri prin ce mecanism psihologic înlănţuindu-se de această dată în fraze ample, asezate, era altă fiinţă, altă scriere de parcă alta era scriitoarea.

            Textul următor l-am primit offline, l-am citit a doua zi, fiind postat la două ore după miezul nopţii. Nu am ajuns la acest nivel de comunicare foarte simplu şi nici foarte repede. Scriam gânduri diverse, amândoi scriam repede la calculator, vorbeam mult şi la telefon, dar în scurt timp mi-am dat seama ca verbal comunicarea era foarte slabă, stăteam conectaţi chiar şi două ore, fără prea multe lucruri spuse, fără comunicare reală, doar repetarea aceloraşi întâmplări, analize medicale, valori de referinţă, trecutul zbuciumat şi dureros, suferinţa perpetuă şi incurabilă, întoarsă pe toate feţele, într-o analiză repetată la limita suportabilităţii.

"Nu am somn şi-ţi voi spune o poveste, o poveste reală care e povestea mea şi a mamei mele, de câte ori mă gândesc că într-o zi o voi pierde pe mama îmi dau lacrimile, mi-e dragă tare, atâta de dragă încât mă doare. De fapt povestea e foarte simplă şi nu prea sunt multe de spus, doar atât, o femeie tânără de la ţară  a rămas cu o fetiţă de vreun an şi ceva, tata a plecat departe, şi-a făcut o altă familie, toată viaţa femeia şi-a dedicat-o fetei ei, s-a creat între ele o legătură foarte puternică, nu se aveau decât una pe alta. Pentru fată mama era universul ei, nu aveau o viaţă îndestulată, dar era atâta linişte, atâta bucurie când erau una cu alta că nu conta nimic, nu conta că pe masa lor nu erau întotdeauna bucate bune, nu conta că uneori nu aveau lemne de foc, nu conta că fetiţa nu avea jucării, nu conta că mama nu avea niciun ajutor, conta doar că se aveau una pe alta. Aşa a fost ani de zile, mulţi ani, fetiţa a crescut, nu prea uşor, nu ştia ce înseamnă fraţi, tată...o avea doar pe mama ei şi o căsuţă mică, dar era multă linişte în aceea căsuţă, în afară de timpul când mama ei mergea de noapte la lucru, atunci era un coşmar, o frică de întuneric, de lucruri rele care i se puteau întâmpla...dar a trecut ...fata a crescut...a trecut prin multe...dar mama a rămas ce avea mai de preţ pe lume....femeia era foarte harnică...a făcut o casă cu ajutorul unor bani din terenuri, o casă mare cu baie, bucătarie, tot confortul...apoi au apărut nişte nepoţi, copiii surorii ei, având probleme în familie au venit la ele, amândouă s-au ocupat de ei şi copiii au crescut, a venit şi o matuşă....a venit şi bunica...târziu, dar a venit şi ea...treptat, încet,  mama s-a ataşat mult de cei care i-au venit în casă...fără să-şi dea seama a împărţit acea dragoste care o avea pentru fata ei cu ceilalţi, iar pentru ea nu au mai rămas decat firimituri....asta doare rău, să rămâi cu firimituri ....nu pot scrie mai departe că mă strange prea rău în piept."

            Când am citit acest prim text am îngheţat. L-am recitit de câteva ori, instantaneu m-am hotărât să renunţ la proiectul meu, documentarea făcută în acest fel mi se parea necinstită, era atâta încărcătură personală în rândurile primite încât orice încercare de a prelucra artistic textul, ar fi distrus forţa lui. Câteva zile am evitat conectarea cu ea, recitind textul şi căutând fără succes soluţii pentru literaturizarea lui. Am renunţat şi încă nu citisem totul.

            Următorul text l-am primit online, după mai bine de o oră de poveşti fără conţinut, repetitive, obositoare:

"...dar nopţile în care eu dormeam singură când mama pleca la muncă nu le voi uita până voi muri.

într-o noapte m-am speriat aşa de tare că am fugit în pijama şi un pardesiu cum se purta pe vremea aceea până în "Ştefan cel Mare" - vreo 3km.

am lăsat totul deschis şi am fugit

simţeam că mă urmăreşte ceva tot drumul

am visat urât

am avut un coşmar

m-am liniştit când am ajuns la bunica

unchiul teodor şi-a dat seama cât sunt de speriată şi m-a liniştit

nu mi-a fost bine , nu mă victimizez, dar aşa mi-a fost mie viaţa

eram la şcoala primară

mama nu avea să-mi dea bani de corn

erau cornuri baton, cuib de viespe, corn cu zahăr şi altele

pe toate le ţin minte

şi mai era îngheţata "Polar"

într-o zi după ce o colegă a aruncat ambalajul de la îngheţată, am luat hârtia de jos, m-am uitat să nu mă vadă nimeni şi am lins ce a mai rămas pe ea

altădată am şters de hăinuţă o cireaşă căzută pe jos şi am mâncat-o

mama era zilieră

şi avea rate pentru mobilă şi altele prin casă

tata nu prea îmi trimitea bani

adică pensia alimentară obligatorie, nici nu se putea vorbi de alţi bani

dar am avut şi eu micile mele bucurii

o aveam pe tanti sabina unde mergeam şi stăteam la căldură

avea o cantă cu apă, am şi eu una unde fac limonadă

îmi dădea din puic ( un sertar ) câte ceva, mereu aşteptam să meargă la puic

am avut prietene înstărite

eram acum domnişoară la liceu

ele erau foarte frumos îmbrăcate

eu nu prea aveam haine

de aceea cand am terminat liceul am muncit

să am şi eu banul meu

dar nu prea i-am stricat pentru că voiam să fac două camere, bucătarie şi baie

nu aveam baie

m-am spălat în lighean pana la 32 de ani

dar banii s-au devalorizat şi nu am mai făcut nimic

eu nu am copii

dar să ştii că dacă aş fi avut unul l-aş fi educat în aşa fel încât să ştie ce înseamnă viaţa

asta e

dar crede-mă l-am iertat pe tata

doliul după bunica a fost până luna trecută

eu încă voi purta doliu după tata până la sfârşitul anului

luna aceasta se împlineşte un an de când a murit

eu nu am fost în vacanţe, nu am fost la mare

nici nu ştiu ce înseamnă

am fost de fapt odată în tabără, dar am făcut pojar

valea minişului

ţin minte cum era

ne puneau filme ca la cinematograf seara

mâncam dimineaţa cacao cu lapte, panine cu dulceaţă

erau bune

mergeam în excursii lungi pe jos

era o punte îngustă

şi mă jucam că pescuiesc

am căzut de pe punte

dar nu am plâns

toate mă dureau

dar mă gândeam că mă trimit acasă

apoi am făcut pojar

aveam un geamantan nu prea mare, vişiniu

îmi era aşa de drag

mama mi l-a cumpărat să-l am în tabără

dar era greu

nu ştiu de ce era aşa de greu

în clasa I-a am mers cu cărţile în mană

mi-a trimis tata o servietă

cred că a căpătat-o de undeva

era mare

şi trebuia să ţin mâna ridicată ca să nu ajungă jos

toţi râdeau de mine

spuneau că e mai mare servieta decât mine

acum mă amuz

apoi mi-a luat un ghiozdan mama, dar nu avea mâner

numai de pus pe spate

si nenea teofil soţul lui tanti sabina mi-a făcut mâner la ghiozdan

eram aşa bucuroasă

îl puteam ţine şi în mână

aveam de făcut la lucru manual un covoraş

dar nu avea cine să-mi facă rama

până la urmă mi-a făcut nenea teofil o ramă, mama mi-a dat lâniţă verde şi maro

am stat toată noaptea şi am făcut covoraşul

al meu a fost cel mai frumos

atunci nu m-a bătut învăţătoarea

nu a mai avut cum

i-am făcut-o

nu se aştepta să am covoraş

a întrebat-o pe mama dacă l-am făcut eu

şi mama i-a spus că am stat toată noaptea să-l fac

ştii cum m-am simţit...

simţeam că m-am răzbunat pe ea pentru toate bătăile care mi le trăgea

- no mai dă în mine dacă poţi!

uite ce covoraş am!

nici tu nu poţi face asa ceva!

cand au stricat casa s-a pierdut

l-am păstrat o vreme

dar acum nu îl mai am

acum să nu crezi că mi-a fost doar rău cât am fost copil

după ce am crescut am putut să-mi fac foc când mama era la lucru

veneau prietenele mele la mine

era curat în căsuţa mea, crede-mă atat de dragă mi-a fost acea casuţă că am plâns când au dărâmat-o, făceam foc

ascultam discuri la picap

tanti sabina ne-a vândut picapul

iar eu cumpăram toate discurile Angelei Similea

eram fan

îi cunoşteam toate cantecele

am fost la două spectacole când a fost în oraş

o femeie frumoasă, delicată, cu o voce caldă, romantică

ce să spun?

şi acum mi-e tare dragă

eu fac parte din decreţei

atunci când s-a dat acel decret în care era interzis avortul

eram pe stradă din 68 născute raluca, elena, victoriţa, eu, mihaela, loredana din 71, patricia 66

veneau la mine

eram singure

dar noi ştiam să ne simţim bine

noi ne-am trăit copilăria, adolescenţa

acum adolescenţa înseamnă cu totul altceva

ascultam placi, adică discuri

făceam teme

le era tare drag la mine

aveam o sobă de tablă tip papuc şi făceam pe ea roţi de cartofi

raluca şi acum îmi spune cât de bune erau roţile de cartofi

acum mi-am adus aminte de ceva amuzant

de miere zaharizată

adică o felie de pâine cu ulei şi zahăr

ieşeam afară cu o felie de astfel de pâine, îmi cereau copiii dar nu le dădeam ca să nu ştie că era ulei cu zahăr

o vecină a venit la mama să o roage să-i dea numai puţină miere zaharizată că îi e prea poftă la copil

am înlemnit cand mama a spus - vecină nu am

apoi şi-a auzit poveşti

că e zgârcită şi nu i-a dat la copil un pic de miere de poftă şi i-a fost frică să nu moară

pentru că nu a găsit miere zaharizată

dar eu de câte ori le vedeam ciocolata, guma, bomboanele din Germania

aveau neamuri în Germania şi mamă ce zgârciţi erau

de vreo câţiva ani mi-a spus mihaela, prietena mea bolnavă, că nu realizează cum de am fost aşa zgârcită să nu-i dau nimic din acel pachet mare

mama închidea camera din faţă

uşa avea geam de sticlă

am urcat pe un scăunel şi le-am arătat un pachet

le-am spus ca acolo am dulciuri de toate felurile din America

dar nu era decât o cutie de carton mare, dar goală

şi nici rude în America nu aveam

am râs copios cu mihaela când i-am spus

draga mea nu era nimic în acea cutie

doar m-am lăudat şi eu

mi-a spus ca visa noaptea cum deschid pachetul şi îi dau o ciocolată şi ani de zile a urmărit-o gândul cât de bune puteau fi dulciurile din America

dar când a venit unchiul meu pe care acum îl am în America i-am dus o plasă de dulciuri

şi i-am spus

draga mea ţi-am adus dulcuri din pachetul din America

crede-mă i-au zâmbit ochii şi a mâncat cu mare poftă o ciocolată mare

ea care abia mânca

sunt întâmplări de care îmi amintesc cu drag

am avut prietene adevărate şi le mai am cred

însă fiecare are familia ei, iar eu nu prea vreau să deranjez

dar când ne întâlnim atunci râdem, povestim

cu raluca vorbesc mult la telefon

ea era mai grăsuţă

iar eu prea slabă

mergeam în fiecare duminică la cinematograf la film

mai ales la filmele indiene

eu mai mititică nu vedeam

o vedeam pe raluca cum îi spune uneia din faţă turtindu-i părul, nu vă supăraţi nu vede prietena mea

toţi plângeau în sală la filmele indiene, iar noi ne prăpădeam de râs

apoi mergeam la suc şi prajitură şi apoi în parc

era frumos în parc

era frumos şi la suc

mai mergeam şi la îngheţată

noi ştiam să ne bucurăm de lucrurile mărunte

mergeam după ghiocei

jucam şotronul, noi îi spuneam paradis, coarda

raţele şi vânătorii, de-a v-aţi ascunselea

şi eram sănătoşi

eu nu am avut nicio problemă de sănătate

doar amigdalele mă mai dureau, până când m-am speriat de acea ţigancă, la 23 de ani

de atunci cam toate s-au terminat pentru mine

eu care dormeam singură de la 5 ani, cand nu-mi mai era frică să dorm singură atunci am păţit ce am păţit

dar iţi spun cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea a fost copilăria, adolescenţa

şcoala m-a împlinit

fiecare dintre noi avem amintiri

eu mi-am ars toate amintirile cand m-am căsătorit

nu stiu de ce...

nu voiam sa citească nimeni nimic din acel caiet

şi aşa de rău îmi pare dupa el

era un caiet de 200 de file scris

asta e

te las că maine avem treabă..."

Vizualizări: 112

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor