Dintr-o dată, absolut pe neaşteptate, a venit primăvara. Asta era probabil explicaţia veseliei prosteşti ce mă cuprinsese subit. Pe de altă parte, chiar nu cred că e ceva cu totul normal să te trezeşti dintr-o dată vesel, aşa cum nu-mi mai amintesc să fi fost vreodată, şi asta doar pentru o simplă schimbare climaterică. Am auzit de dureri produse de scăderea presiunii atmosferice, de înrăutăţirea stării de sănătate a bolnavilor de reumatism în zilele ploioase, dar să te apuce aşa, subit, o veselie aproape nebună, nu putea să fie decît semnul unei boli, una probabil foarte gravă.

            Cred că la fel gîndiseră şi ei cînd, în toiul nopţii, mi-au bătut la uşă. Era trecut de 12 noaptea, dar eu nu adormisem încă. Stăteam în pat, nu puteam să adorm. Priveam luminile reclamelor din stradă care, nu se ştie cum, se reflectau pe tavanul camerei mele.

            Le-am deschis zîmbind. Deja erau două lucruri pe care mi se întîmplă foarte rar să le fac. Primul este acela că nu prea deschid uşa mea la nimeni, asta, de fapt, pentru că niciodată nu vine nimeni la mine, nu mă caută nimeni, de ce ar face-o? Al doilea este acela că zîmbeam, zîmbeam cu toată faţa, cu toată fiinţa mea, iar ăsta e un lucru la fel de rar ca şi primul şi are o explicaţie la fel de logică şi anume că, în general, nu prea am motive suficient de bune pentru a face asta.

            Zîmbeam prosteşte şi aşteptam să spună ce vor de la mine. Ei mă priveau cu răceală, ca pe un exponat ciudat, nu spuneau nimic. În definitiv, ar fi trebuit să-mi dau seama despre ce e vorba. Era, probabil, tot efectul bolii necunoscute de care sufeream, căci orice om normal înţelege, atunci cînd vede doi infirmieri îmbrăcaţi în hainele lor specifice şi care se prezintă la uşa lui cu un cărucior cu rotile, orice om normal, cred eu, înţelege despre ce e vorba. Eu însă stăteam în pragul uşii şi zîmbeam prosteşte astfel încît ei au fost nevoiţi să mă ia de braţe şi să mă aşeze uşurel în scaunul cu rotile.

            Se purtau frumos, erau foarte atenţi cu mine, aşa că, după ce m-am făcut comod, le-am mulţumit. Nu ştiam nici eu pentru ce, dar le-am mulţumit. Ei au îngăimat un cu plăcere şi am luat-o din loc. Bărbatul împingea căruciorul, în timp ce femeia ţopăia pe lîngă noi. Mergeam, probabil, prea repede, iar tocurile ei scoteau un sunet care semăna, mă gîndeam eu, cu zgomotul pe care-l făceau vechile maşini de scris. Era un fel de ţac-pac, fiecare literă avea un fel al ei de a lovi banda de indigo, fiecare avea un sunet specific, aproape că-mi venea să o întreb dacă scrie ceva. Nu cred că mi-ar fi răspuns.

            În rest, ce pot să spun? Impresia mea iniţială a fost că cei doi infirmieri ai mei sunt muţi. Se înţelegeau din semne, nu aveau nevoie să-şi vorbească. Iar cu mine... cu bolnavii chiar nu prea ai ce să vorbeşti. Mă gîndesc că şi eu, dacă aş fi infirmier...

            Eu eram însă vesel, chiar nu ştiu de ce, mă gîndeam la nişte lucruri de care nu-mi mai amintesc acum, iar toate astea erau, evident, semnul unei boli grave, devastatoare. Abia după ce m-am urcat în ambulanţă, infirmiera mi-a vorbit.De fapt, ăsta e un fel de a spune, căci vorbele ei era monotone, mereu aceleaşi, aveam senzaţia că le are înregistrate pe un suport oarecare, iar acum nu face altceva decît să apese pe butonul de Play. Ca să fiu foarte exact, din cînd în cînd, la intervale aproape regulate, mă mîngîia pe mîna stîngă şi-mi şoptea, fără să mă privească în ochi, că e bine, că totul o să fie bine. O să vezi, totul o să fie bine.

            Eu zîmbeam şi mă dureau obrajii de la zîmbetul ăsta ce-mi schimonosea faţa, atîta doar că el venea de undeva din interiorul meu, nu puteam defel să-l opresc. Ştiam că ar fi trebuit să fac şi eu un efort, să cooperez cumva, să opresc cumva zîmbetul ăsta, să-l ucid înainte de a urca din piept, să-l sufoc încă înainte de a ieşi din gît, să-i crăp capul cu o piatră încă înainte de a mi se lipi de faţă. Nu făceam nimic din toate astea, zîmbeam şi priveam ochii albaştri ai infirmierei. Nu era frumoasă, de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, era urîtă de-a binelea, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, migdalaţi, ca de chinezoaică. Păreau ochii altcuiva, lipiţi, din greşeală pe faţa ei. Tocmai de aceea, îmi spuneam eu, pentru ochii ei albaştri, pentru ochii ei, atunci cînd mă voi face bine, o voi cere de nevastă. Ideea asta mă amuza şi mai tare şi agrava probabil zîmbetul şi, implicit, boala mea, ceea ce o făcea pe infirmieră să fie tot mai îngrijorată şi să repete tot mai des cuvintele acelea ce păreau un descîntec sau o vrajă. O să vezi, totul o să fie bine.

            În rest, drumul pînă la spital nu a rămas în mintea mea decît legat de ochii aceia albaştri, de chinezoaică, şi, poate, de virajele luate în viteză şi, din cauza cărora, trebuia să mă prind, cît puteam de tare, de mînerul de plastic din stînga mea. Ba nu. Mai era ceva: sirena ce urla în noapte, doar că mie mi se părea că o aud de foarte departe, ca un ţipăt al unei păsări rănite, prelung, nesfîrşit.

            Apoi, spitalul mi s-a părut complet necunoscut, dar asta nu avea cum să mă mire. În primul rînd că, avînd în vedere însingurarea în care mă închisesem ca un melc ce-şi construieşte o platoşă împotriva tututor lucrurilor exterioare, era normal ca multe lucruri din afară să mi se pară complet străine, iar, pe de altă parte, întunericul face ca lucrurile să capete contururi noi. De fapt, ar fi trebuit să spun altfel, şi anume că bezna face să se topească contuturile lucrurilor, să se dizolve, să plutească într-o ceaţă a posibilităţii şi a nedefinitului, astfel încît nu ar fi nimic de mirare, cred eu, dacă în bezna asta nu mi-aş mai recunoaşte propria mînă sau propriul chip.

            Apoi lucrurile s-au precipitat puţin, căci am pornit într-o goană nebună prin labirintul coridoarelor pustii. O lumină lăptoasă acoperea totul cu o pulbere strălucitoare, părea că neoanele din tavan chiar plouă lumină în bobiţe mici, iar acestea, ca nişte mici cristale, sunt răspîndite peste tot. Era o imagine aproape poetică. M-am gîndit atunci că poate, tot din cauza bolii vedeam aşa şi, Doamne fereşte, puteam să fiu atins, din cauza bolii,  şi de fiorul poeziei. Era ciudat totuşi. Lumina asta, poetică sau nu, avea puterea de a modifica lucrurile, căci te făcea să te îndoieşti de consistenţa lucrurilor din jur.

            Eu stăteam comod în scaunul cu rotile şi încercam să privesc lucrurile cu o anumită detaşare, ca şi cînd toate astea nu ar fi avut nici o legătură cu mine, infirmierul tropăia în spatele căruciorului, gîfîia, mai avem puţin, zicea el, nu îl vedeam , privirea aluneca peste faianţa albă ce acoperea pereţii, neoanele şi podeaua de beton finisată cu bucăţi inegale de marmură, liniştea şi pustiul din jur. Părea un spital părăsit, abandonat, doar noi, alergînd inutil pe culoarele ce-şi modificau forma şi consistenţa ca o gelatină albă, păstoasă, chiar am vrut să-i spun asta infirmierului meu, uneori aveam senzaţia că ne-am rătăcit, am pierdut drumul, ajungeam într-o fundătură, ne întorceam, o luam pe alte culoare, mereu în viteză, eu stînd comod în scaunul cu rotile, de ce ne grăbim aşa, voiam să-l întreb, huruitul roţilor pe podeaua placată cu bucăţi de marmură mi-ar fi acoperit vorbele, nu avea nici un rost să-l întreb nici măcar încotro, către ce, nici o întrebare nu-şi mai avea rostul, culoarul care uneori se îngusta foarte mult încetase să mai aibă forma corectă, cea pe care o ştim cu toţii, devenea aproape cilindric, ca un tub lung, sau ca intestinul unui animal monstruos, tot felul de gînduri ciudate îmi treceau prin minte, din nou ajungeam într-o fundătură, din nou trebuia să ne întoarcem, aveam senzaţia că nu vom ajunge niciodată, niciodată, niciodată, atunci m-am întors pe jumătate în scaun, faţa infirmierului, asudată, era obosit, săracul, mie ce-mi păsa, comod, în scaunul cu rotile, în timp ce el fugea, împingînd, mă gîndeam din nou la ochii albaştri ai infirmierei în timp ce priveam faţa aceea asudată, apoi am văzut că avea şi mîinile ocupate, hai că asta era prea mult, un fel de teatru comic-absurd, în mîna stîngă avea un ghem de sfoară albastră pe care-l deşira în timp ce împingea cu burta şi cu mîna dreaptă scaunul meu cu rotile, asta-i bună, probabil aşa-i aici procedura, în spitalul ăsta, peste tot sunt reguli şi proceduri, cînd ajungeam într-o fundătură trebuia să înşire sfoara la loc în ghemul albastru, era destul de ridicolă treaba asta, dar probabil că eu, un profan, nu înţelegeam, nu aveam cum să înţeleg, şi, în definitiv, aşa cum stăteam, pe jumătate întors în scaunul meu cu rotile, deja simţeam şi eu o parte din oboseala lui, încercam să particip şi eu, să-l ajut, dac-aş fi putut, m-aş fi făcut mai uşor, sau altceva, nu ştiu ce, mă simţeam aproape vinovat.

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de November pe Mai 11, 2013 la 9:08pm

Se spune că endorfinele ("moleculele fericirii") acţionează similar cu morfina...sunt produse de organism....în caz de durere ca un reflex de apărare. Personajul tau, suferea...de aici starea de inexplicabilă  ...fericire(sună paradoxal!)....Sfoara albastră..."firul Ariadnei", în ideea certă că te vei "întoarce"....("voi reveni  într-o zi"). Sau ...personajul tău era deja sub efectul anestezicului...ceea ce îi dădea impresia acestui decor kafkian. Totul într-o nuanţă albastră....ochii asistentei...ghemul de aţă....Minunat descrise senzaţiile "bolnavului" tău! 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor