Noroc c-am ajuns. Ne-am oprit brusc,dacă n-aş fi fost legat cu o mulţime de curele, sigur zburam din scaun, infirmierul gîfîia şi transpira abundent, pusese ghemul la subsuoara mîinii stîngi, asta ca să-şi odihnească mîinile, cred, dacă-l mai ţine mult aşa, la cum transpiră, îmi ziceam eu, ghemul o să se transforme curînd într-o biată cîrpă plină de apă, dar ce-mi păsa mie, nu era treaba mea, nu erau procedurile mele, eu nu aveam altceva de făcut decît să aştept,aştept, aştept, tăcerea din jur, pustiul, gîfîitul infirmierului doar.

            Eu mă gîndeam la boala mea, la efectele ei, poate că e contagioasă, cine ştie, sigur e ceva grav, sigur e grav, asta, nu ştiu de ce, dar nu mă îngrijora absolut de loc, aproape că aveam impresia că e vorba de altcineva, îmi era şi un pic somn, mi se închideau pleoapele, era cald aici, capul îmi cădea în piept, tresăream apoi, am simţit cînd m-au apucat din nou de braţe, m-au ridicat, erau doi acum, doi infirmieri, mie mi se păreau identici, mi se părea că şi mişcările lor sunt identice, ca în oglindă, dar poate era efectul bolii, nu ştiu, m-au întins pe o targă, de fapt un pat cu roţi, m-au învelit cu un cearşaf alb.

            Aşa, întins pe spate, era mult mai greu să vezi ce se  întîmplă în jur, ai o vedere total diferită, aşa, răstignit pe spate, vezi doar tavanul, în rest nimic, mai ales că eram legat de pat, imobilizat, nu mă puteam ridica, l-am văzut pe primul infirmier plecînd, l-am văzut cum înşira la loc ghemul lui albastru, dispărea treptat de parcă tunelul îl mesteca, îl digera, am lua-o apoi şi noi din loc, noul infirmier împingea patul mobil, a fost de ajuns o singură privire, dar eu ştiam oricum, m-am uitat doar aşa, ca să mă conving, evident că şi el avea un ghem de sfoară, de data asta de o culoare mai puţin definită, ceva spre galben, sau... mai curînd ocru siena, sau..., în fine, nu avea rost să-mi bat capul cu aşa ceva, oricum, eu nu sunt prea tare la culori, nu sunt nici daltonist, dar nici..., în fine, o să zic că e galbenă, în definitiv, ce-mi pasă mie, nu e treaba mea, înaintam în ritmul în care infirmierul deşira ghemul, iar eu puteam vedea, fără să o văd, sfoara care rămînea în urma noastră, plutind, dansînd, trasînd ideograme ciudate, simboluri ale unei limbi necunoscute, mi-o puteam imagina, nu era greu, mi-o imaginam ca pe un stol de fluturi galbeni ce-şi luau zborul din sfera galbenă pe care o deşira infirmierul, mă pricep la asta, sunt aproape expert, în definitiv, singurătatea mi-am umplut-o aşa, cu plăsmuiri, cu fantasme, îmi imaginam lucruri, fiinţe, ca să nu mai fiu singur, înăuntrul cochiliei mele de melc gigantic, poate că ceea ce deşira infirmierul nu era o simplă sfoară galbenă, ci ci singurătatea şi tristeţea mea care, iată, deşirate, urmau să se dizolve, speram eu, în lumina păstoasă ce transforma aerul coridorului în ceva dens, greu de respirat, sau poate că alta era cauza, coboram, am observat asta, coboram, aşa cum am observat, evident fără surprindere, că acest infirmier, geamănul celuilalt, era la fel de “familiarizat” cu acest labirint de coridoare, şi el se rătăcea, ca şi celălalt, deseori ne întorceam, încercam un alt coridor, apoi altul, dar e limpede,  intuiţia nu mă înşeală niciodată, treptat, treptat, coboram, aşa cum era la fel limpede că nici coridoarele nu mai erau la fel, pe de o parte pentru că erau porţiuni întregi, ba chiar coridoare întregi, de la un capăt la altul, în care neoanele nu mai funcţionau, înaintam prin beznă, înaintam orbeşte spre vaga luminiţă ce anunţa intersecţia cu un alt coridor, iar, pe de altă parte, era vorba de consistenţa şi de materialul din care erau făcuţi pereţii. Coridoarele prin care treceam acum erau, de cele mai multe ori, complet nefinisate, sau aveau faianţa căzută pe porţiuni întregi, ba, mai rău, am trecut prin unele ce păreau nişte tuneluri săpate în pămînt, gata să se prăbuşească peste noi.Mai mult de atît, auzeam uneori paşii infirmierului cum pleoscăie prin apa destul de mare ce acoperea uneori podeaua, iar eu, stînd întins pe targa-pat şi privind tavanul care fugea în urma noastră, îmi făceam griji în privinţa sforii celei galbene, cu atîta umiditate, dar ce zic eu, chiar  apă, putea să putrezească sfoara, sau, cel puţin, să-i slăbească rezistenţa, mă temeam că, atunci cînd, lăsîndu-mă pe mine undeva, cînd se va întoarce, infirmierul să nu aibă ghinionul de a găsi sfoara ruptă, fără să mai poată găsi celălalt capăt, cum se va mai întoarce el, rătăcit în labirintul acesta nesfîrşit, cum se va mai întoarce, mă gîndeam eu, au o meserie tare riscantă, îmi ziceam, vezi, singurătatea mea mă făcuse să nu cunosc lucruri atît de simple cum era şi acesta legat de riscurile meseriei de infirmier.

            Brusc, ne-am oprit, sub un neon care se aprindea şi se stingea la intervale regulate. Infirmierul meu înjură şi loveşte cu  bocancul în peretele coridorului. La început am senzaţia că am făcut eu ceva greşit, deşi, aşa imobilizat cum sunt, mi-ar fi fost destul de greu, mă făcusem cît de mic puteam eu să mă fac aşa cum eram, întins pe targa-pat, apoi am înţeles, nu-s eu, sfoara, a luat, din greşeală, un alt ghem, tot galben, dar prea mic, s-a terminat sfoara şi noi n-am ajuns, n-am ajuns, n-am ajuns, infirmierul înjură şi bufneşte, înţeleg că i s-a mai întîmplat o dată în luna asta, curat ghinionist, se apleacă peste mine şi-mi spune ceva, la început nu pricep, fac ochii mari de parcă aşa aş auzi mai bine, se pare că ajută, de data asta înţeleg ce spune, de data asta înţeleg, să stau liniştit, va veni cineva,  din celălalt capăt al coridorului, după mine, să stau liniştit, cum aş putea altfel, legat fedeleş cum sunt, îl aud cum se îndepărtează, îl aud cum înşiră sfoara pe ghemul cel galben, aud cum se reface marea sferă galbenă, iar ea, ca un magnet atrage în interiorul ei toţi fluturii, ideogramele şi semnele şi formele şi dansul, toate se întorc în marea de galben.

            Încă îi mai aud paşii, încă îi mai aud paşii, încă îi mai aud paşii, gata, linişte, neonul de deasupra mea luminează două secunde, apoi alte două de beznă, sunt singur, nici o noutate, din contră, aşa am fost mereu, doar că aici, în burta pămîntului, singurătatea e altfel, e mai pustie, iar neonul ăsta care se aprinde şi se stinge la fix două secunde, mă duce cu gîndul la o inimă, la o pulsaţie, poate a minotaurului, nu ştiu, în definitv de ce m-au luat pe mine, bine, înţeleg, sunt bolnav, dar altfel sunt un om obişnuit, nu am nimic special. Multă vreme am crezut că sunt special, cochilia pe care-o căram în spate şi faptul că ea mă apăra de tot ce era în jur, asta, credeam eu, mă face special, dar nu era aşa. Şi grota în care mă refugiam şi singurătatea mea şi cărţile şi imposibilitatea de a dialoga cu adevărat cu ceilalţi, imposibilitatea sincerităţii şi încă altele, toate mă făcuseră, odată, să cred că sunt special. Nu era aşa. Fiecare avea carapacea, sau cochilia, sau scutul pe care şi-l construiau în fiecare zi pentru a se apăra de ceilalţi, şi ei avea grotele lor şi singurătăţile lor şi cărţile şi nefericirea lor. Doar faptul că suntem tot timpul în spatele scutului, aşcunşi fiecare în umbra propriei tristeţi, asta ne împiedică să mai vedem în jur şi, evident, cineva care se vede doar pe sine, nimic altceva, nu are cum să fie altfel decît unic, primul, singurul. E o chestie destul de simplă, îmi spuneam în timp ce aşteptam sub neonul ce pulsa la fiecare doua secunde, e o chestie destul de simplă, se numeşte egoism, poate şi zîmbetul ăsta care mă băgase în bucluc, zîmbetul ăsta ce-mi umplea faţa, poate tot egoism era, sau doar o manifestare a lui. Şi iată, eram adus aici, într-un labirint nesfîrşit în care eram confruntat cu dublul, cu identicul, căci ce altceva erau cei doi infirmieri gemeni, în plus coborîrea în maţele pămîntului, unii s-ar gîndi la o coborîre în infern, eu mă gîndeam mai curînd la o căutare a energiilor telurice, apoi sforile care poate nu erau doar un instrument de orientare, de navigare prin aceste culoare, ci poate că erau vene sau artere, poate că prin ele pulsa sîngele acestui loc, eram foarte prins de gîndurile mele aşa că nici măcar nu i-am auzit venind, nu le-am auzit paşii, le-am văzut doar capetele zgîindu-se deasupra mea, la dracu, acum sunt doi, identici, gemeni, nu aveau cum sa vină să mă caute decît o pereche de gemeni, fată şi băiat, aceeaşi formulă repetată mereu, de parcă era un ritual, stai liniştit, totul o să fie bine, am luat-o iar din loc

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de November pe Mai 11, 2013 la 9:29pm

  Descriere poetică...a unui fapt, în aparenţă banal....un personaj înaintea unei intervenţii chirurgicale: targa...cearşaful...Sau poate eroul nostru se afla în ...anticamera morţii...Culoarea se schimbă, în această a doua parte...în galben...mult galben! "ceea ce deşira infirmierul nu era o simplă sfoară galbenă, ci singurătatea şi tristeţea mea"...În faţa întâmplării..."grota căpcăunului"(cochilia pe care o poartă in spate) nu mai este un scut care să  îl faca invulnerabil.Labirintul..."coborârea în maţele pământului", subconştientul se pregatea de ...o "călătorie"?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor