Am pornit în mine dintr-un fir de păr,
cel mai de sus ce stă mereu rebel
și am alunecat ceva mai jos
spre spate ’nainte de ceafa, ea dintre acele masate,
ceva mai sus de unde am echilibrul, la un creier mic, un cerebel,
iar înspre față am fruntea peste emisfere
cu întortochieli de adevăr
până la niște glande cu carapace gloss,
toate cu ”iză”, epi, hipo... toate rasate,
ce-mi conduc călărește partea în care nu-s nervos,
pe un hipo... talamus de răscruce
ce se prelinge-n coadă albă, plină
de-o măduvă, toată din multiple fire
ce mi le protejez c-o mielină
și care tot ce am de gând induce
și chiar mă face să mă simt, să fiu o fire...

De aia și miros, din vasele de-un etmoid,
ce se preling pe niște fante ce-mi dau glas nazal
când trebuie să fiu aproape teatral
și am de-o parte și de alta niște tasuri clare,
niște luciri foarte, foarte proprii, lenticulare,
într-o sumedenie de culori, cu o cameră obscură ce-nregistrează răsturnat
și cu o bună pregătire pentru ocheade
cu ajutorul a două capace, carapace sau scoici moi cu fire fine,
zise pleoape, sub un fel de acolade,
așa-zisele sprâncene ce adesea le confund cu gene,
și pe care se poate dintr-o nefericire să le ud sărat
cu lacrimi, picături aproape de marine,
suferinde sau numai ispitite de niște alergene,
sau mă pierzând când sunt timid.

Și dinspre tâmplele cu ornamentatele pavilioane
suntem conduși de Eustache la o o fierărie
unde ciocan cu nicovală urcă zgomote-n scăriță
făcându-le auz, ca să ne-mbete-n armonie
și mai străfund prin peșteri se-ajunge într-o salivă, o spumă de baloane
din glandulara parotidă înfrățită cu sublinguale, o înmugurătură de prietenie...

Când brusc se cască hăul prin care îmi încep tubul
c-un fel de gaură continuu mișcătoare, mărgelat
cu tăișuri de stalactite și stalagmite zise dinți,
ce n-am avut inițial când m-am format dintre părinți
și tot aici alunec ca-ntr-o grotă pe-un lichen
sau mușchi lucios, mâlos, mâzgos, o limbă
ce-mi spune dacă-mi place la intrare... sau sărutul după ce-am dezlegat pe culori cubul,
sau să preiau de afară aroma fină, voalată,
fără a mai vorbi că din schimonoseli se poate cânta un refren,
sau poate articula din aerul suflat, zgomot să schimbă,
să iasă spusele cuvinte, cum și acum le scriu, codificat...
atât de mult că multora le este-o plictiseală plată!

Și tocmai când vorbeam, na..., m-am agățat, cum te-ai lăsa prins de arcane,
de tizul meu, diminutiv pe românește zis un omușor
ca o ampulă-degețel, tot rozalie, mișcător,
înainte chiar de două valve care tremură, se-nchid, deschid
și dau tonalitate -nici nu știu de ce le zice coarde
că nu sunt fire de chitară, chiar de trec deasupra unui vid
cum gaura la instrument- dar dau sonoritate
de-un vânt ce circulă pe-un inelat de tub ce se desparte
în răscruce, o trahee cu bronhiile-n labirint
de săculețe ca într-un burete din abis de-oceane,
zise alveole; în ele îmi dau aere, îmi mai schimb noxe
și zgomote scot dintr-o răbufnire, tuse de petarde,
poate chiar dintr-o achiziție... de boală sau o lipsă mai curând de sănătate
nu chiar așa de grav să se producă moarte...
fiindcă ar răspunde afirmativ la leacul de-un absint
și așa n-aș mai simți sub coaste ceva ca niște stereo de boxe...

Pe de o altă parte îmi tot continui drumul pe unde alimente bag,
un fel de maț mai gros din linii lungi de mușchi, un esofag
în veșnică aglomerație de trafic; multe boluri la mâncare
ce-alunecă-nglodindu-se până la cardia, un cerc de încercare,
de intrare-n sala mare când începe să mă usture
că-mi dă să simt o arsură ca de la o baterie, aicea-ntr-un cimpoi...
se simte acidul ce-ar putea să ardă și pe-un brusture,
un fel de sac, depozit mișcător, stomac
în care-ncape mult, ca într-un bivuac...
Dar este pilor singura scăpare ca pe un viraj, apoi
doar o derută fină-n fund de sac, un apendice
ce n-are vreo idee, de dat vreun sens unde s-ar duce, nimănui nu zice
și-i doar un mic detur; cum mica buturugă ce răstoarnă carul
când de vreodată îl vei sesiza durere, tot calvarul...

Oricum după o curbă strânsă în jurul unui fel de strugure cu boabe
de două sorturi bine definite -unele pentru fermenți ca de butoi
care dizolvă dulce și fripturi, le rupe, ce topește gras
cu ce-are un tip, un Langerhans de nume, fără vreo folie, prins doar în scoabe-
un rău, periculos de pancreas...
Și se continuă un sinuos de ileon, un intestin subțire
lung, de mai multe ori mai lung decât e fire
și unde încă de la capăt i se revarsă o amăreală
ca fierea, aia dintr-un balonaș, o enzimatică și pigmentată, de care după un bairam te înfoi,
sursă pentru un amestec; digerare, asimilare și alte trucuri...
căci fabrica cu multe săli așteaptă, una din cărămizi grena, ficatul,
uzina uriașă ce doar ea poate din ierburi, mere, fleici, din sucuri,
bucăți din tine să refacă... metamorfozând dintr-o încâlceală
peptide, aminoacizi, lipidele ce-ți pui drept apărare
pentru timpurile grele... Ieși noul de pe poarta ei, e fabricantul
dintr-un pământ de roade ce-ai cules, dintre diverse trucuri...

Dar tubul nu s-a terminat, se-ngroașă mult; intestin gros
dintr-un colon plin de bacterii fără ucigaș de gând, se urcă, trece orizontal,
se lasă și apa îți prinde și ce-ai mai putea să irosești,
la fel și cecumul ce-i parte, tot pungi, volum, un globulos
și-ncet, încet tub mai se subțiază -c-ai pulpe groase- într-un rectum banal,
ce se deschide zgomotos pentru deșeuri într-un inel de capăt, ce anal numești...

Iar spre sfârșit am tot lăsat o pompă, cu o groaznică de importanță,
se pitind ascunsă-n zbucium printre bureți moi, plămâni, în mreje de-un mediastin
de unde pleacă cabluri lungi, tot lungi și tot mai fine, fin,
ce-aruncă-n vârful-țep de capilare un roșu ardent,
un complicat lichid de lavă, sângele ce oricând te reînvie dintr-un impotent,
pe-un labirint imens între pelicule infime de celule
să lase într-una hrană, gura de-oxigen, repară, strânge molecule,
de sunt deșeu și se reîntoarce tulburat, chip albăstrit de munca dusă,
aproape-nvinețit pe vene căi în paralel pe autostrada cu artere... la pompa acolo bine pusă
ca niciodată să nu faci greșeli și s-o tratezi cu aroganță
căci ea ți-e unic cordială; e inima ce dacă doar o clipă stă
se-ncepe năruința, se oprește ciclu, ai în sfârșit totul primit, vei fi doar cel care se uită!

Ah, să nu uit de galbenul filar ca sticla, limfa
ce-ți face lunecuș de mușchi, este imunul, labirintic dren
plin de momițe, ganglioni, nu știu de ce limfatici, nu că nu le-ar prii antren,
ci-i doar o farsă pentru nume, cum o fecioară-i nimfa...
Nu mai vorbesc de prelungiri din mine tentacular în mâini cu articulații și picioare,
dintr-un întreg ce mișcă, scriu, lovesc,
te deplasează... oh ce important, te mângâie, te ajută,
îți maschează mutra slută,
îți pun amprenta, fac resuscitare, sunt vigoare
și se-nchină, se pun în genunchi, se spovedesc, se-mpărtășesc,
iar ce au mai suprem; se-nlănțuie sau te primesc...
Iubesc!...

Căci iată unde am ajuns trecând și prin rinichi, vezică
și-un pic suprarenale și din splina ce-are sângelui rezervă,
ca celelalte, ajutând să spele trup de apele murdare, va să zică...
ba chiar să naști, că participă la eveniment;
eveniment marcat cu X sau Y, mult mai mult de-un Pronostic,
tradus între gameți din spermă și ovule,
dintre adânci ovare-n vârf de uter purtător de făt, dar și din două bule
și c-o ascunzătoare între pulpe calde, ca un plic
ce se întrepătrunde c-un falus de geniu, tare independent...
dacă potent!?!...
... fantasmagoric ce-i și loc de deșeu și lumii mă prezervă
și n-am nicio idee de ce ascunselor în cârlionți li se mai spune scule?!?
26.01.2012

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor