Voinicel și cele două vrăjitoare, un basm de Petre Crăciun

În vremea când muriseră toţi balaurii cu şapte capete, afară de unul singur, trăiau într-o ţară două vrăjitoare, născute din aceiaşi părinţi, dar deosebite precum ziua de noapte sau furtuna de vreme bună.

Cea mai vârstnică era numită, din cauza sufletului său hapsân, Vrăjitoarea cea Neagră. Lăcaşul i se afla într-o peşteră întunecată, plină de lilieci, buruienile şi le aduna din locuri lipsite de lumină şi le fierbea după ce apunea soarele, în cel mai îndepărtat cotlon al respingătorului adăpost. Pe la primul cântat al cocoşilor, lua cu sine două-trei oale pline cu moşmoane şi pleca să le pitească pe la temelia casei vreunui nevinovat. Nu ştiu de ce, baba îi ura de moarte pe oamenii cinstiţi şi harnici, nepierzând nici un prilej pentru a stârni boala, sfada sau, şi mai rău, seceta aducătoare de foamete.

Ca să cunoască şi mai temeinic secretele muritorilor, luase pe lângă sine pe Suflet-Rău, un om ticălos şi viclean.

Sora cea mică era bună s-o pui la rană. Deşi făcea şi ea farmece, toate erau spre folosul şi alinarea oamenilor. Bunăoară, dacă aveai vreo suferinţă, mergeai şi îţi găsea leacul deîndată. Când erai chinuit de duhuri necurate, iarăşi dădeai fuga la cea căreia i se spunea Vrăjitoarea cea Albă. Cum-necum, îţi zicea un descântec meşteşugit şi scăpai şi de asta. Toate erau altfel în jurul său. Căsuţa i se afla într-o vâlcea minunată, ierburile din care îşi pregătea leacurile creşteau în locuri însorite, iar farmecele le făcea la lumina binecuvântată a soarelui. Până şi chipul îi era luminos, făcând-o să pară mai tânără cu nouăzeci şi nouă de ani.

Între cele două vrăjitoare exista din vechime o luptă cruntă, fiecare urmărind să împrumute oamenilor propriile sale dorinţe. Izbânda nu putea fi dobândită decât cu ajutorul unei plante miraculoase, aflate undeva la capătul lumii. Aceea care descoperea buruiana şi reuşea să-i facă pe oameni să-i împrumute bunătatea sau răutatea timp de trei zile, era victorioasă şi se înstăpânea pentru totdeauna asupra lumii.

Aprigă din fire, Vrăjitoarea cea Neagră îl chemă într-o bună zi pe Suflet-Rău şi îi spuse:

- Găteşte-te de drum! Nu va mai trece mult şi vei pleca în căutarea buruienii. Ard de nerăbdare să rămân singura stăpână a întinderii pământeşti!

Nu ştiu cum s-a nimerit ca în apropiere să fie atunci şi o porumbiţă. Auzind ce năpastă îi aşteaptă pe oameni, a zburat în toate direcţiile, vestind neamul păsăresc de primejdie. Păsărelele au dus mai departe vestea, până la cea mai umilă colibă din împărăţie.

Într-o casă de oameni cinstiţi, trăia un flăcău viteaz şi înţelept, căruia i se spunea Voinicel. Auzind despre gândul vrăjitoarei, sărută dreapta părinţilor şi plecă numaidecât spre vâlceaua unde locuia Vrăjitoarea cea Albă.

- Bine te-am găsit sănătoasă, mătuşo, îi spuse flăcăul de cum îi trecu pragul. Am venit ca să mă trimiţi în căutarea ierbii cu care să-i faci pe toţi oamenii buni şi cinstiţi.

- Îmi merg la inimă vorbele tale, curajosul meu, dar socoţi că vei putea străbate drumul acela, care este mai greu şi mai primejdios decât oricare altul?

- Pune-mă la încercare şi îmi vei cunoaşte destoinicia!

- Dacă este precum spui, atunci mergi şi adu-mi un lucru oarecare din peştera Vrăjitoarei Negre. Fă-ţi bine socotelile, căci dacă nu ai braţul tare şi mintea ascuţită, Suflet-Rău, omul ei de nădejde, te va spulbera de pe faţa pământului.

Voinicel mulţumi de sfat şi plecă. Merse cale lungă, până dădu peste o pădure întunecată. ,,Ei, aici trebuie să fie casa ticăloasei, gândi el, că doar este cel mai mohorât loc pe care l-am întâlnit în cale”.

Nu trecu mult şi găsi intrarea în peşteră. Intră cu grijă, dar tocmai când apucase mătura cea fermecată a babei, iată că apare Suflet-Rău, cu o falcă în cer şi cu una în pământ.

- Nefericitule, ce gând de moarte nu ţi-a dat pace şi te-a trimis încoace?

- Nu gând de moarte, ci de viaţă… Dacă ai vreo sabie la cingătoare, apuc-o, pentru că nu am vreme de pierdut cu tine!

Cât ai clipi, săbiile se încrucişară, mânuite de două braţe cu adevărat voiniceşti. Dădea Suflet-Rău de săreau scânteile cât colo, dar când dădea Voinicel, se cutremura peştera din ţâţâni, încât fugeau liliecii bezmetici. Se luptară ei aşa, vreo trei-patru ceasuri, până când sluga vrăjitoarei osteni. Atunci, flăcăul cel viteaz îl străpunse cu sabia în pântece şi plecă, luând cu el mătura vrăjită.

Văzându-l viu şi nevătămat, Vrăjitoarea cea Albă nu mai putu de bucurie.

- Dragul meu Voinicel, vitejia şi înţelepciunea ta sunt demne de toată lauda. De-acum, nădăjduiesc că planta fermecată va fi a noastră. Mâine, cum se luminează de ziuă, să pleci la drum. Ia aminte! Suflet-Rău a fost readus la viaţă de către sora mea şi acum şi-a pus în gând cu tot dinadinsul să te piardă. Va trebui să îl omori de încă două ori pentru ca vrăjitoarea să nu-l mai poată învia.

A doua zi, Voinicel ascultă alte câteva sfaturi ale femeii, luă un peştişor de aur pe care i-l dădu şi se duse la ale lui.

Străbătu cale lungă, lăsând în urmă felurite ţări şi ţinuturi. Alte obiceiuri, alte locuri şi alţi oameni îi ieşeau înainte şi toate rămâneau în urma sa.

De la un timp, băgă de seamă că aşezările omeneşti începuseră a fi din ce în ce mai rare, până dispăruseră cu desăvârşire. Florile, păsările şi animalele erau şi ele diferite. Nu mai trecu mult şi văzu că până şi verdeaţa dispăruse, în locul său găsindu-se uscături, crescute parcă din crăpăturile negre ale pământului. După semne, nu mai era mult şi avea să intre în ,,Ţara vânturilor dezlănţuite”.

Tocmai când se apropia de porţile acestei ţări, iată că îl ajunse din urmă Suflet-Rău.

- Fecior fără minte, oare credeai că ai scăpat de mine? Pregăteşte-te de îngropăciune, că ţi-a sunat ceasul!

- Mie mi-o fi sunat sau nu, dar pe tine te aşteaptă cumătra cu coasa să-i fi oaspete la masă. Să n-o facem să aştepte, că o fi grăbită, sărmana!

Începu o luptă cum poate numai pe vremea zmeilor să mai fi fost. Mai întâi se măsurară în săbii. A lui Suflet-Rău, fermecată de vrăjitoare, era vijelioasă precum apa izvorului de munte, dar sabia lui Voinicel, fiind sabie dreaptă de voinic, era mai iute ca vijelia. Văzând că s-au rupt săbiile de atâtea lovituri, au apucat buzduganele şi loveau cu ele de se zguduia pământul cale de nouă poşte. Dădu Suflet-Rău o dată şi fu cât pe ce să-l nimerească pe Voinicel drept în creştetul capului. Mâniat, flăcăul nostru se opinti mai tare şi îl izbi pe omul cel ticălos într-un umăr. Ce să vezi? În locul bucăţii de carne, care zburase cât colo, crescu numaidecât alta. Vezi bine că vrăjitoarea îl unsese cu nişte alifii miraculoase. A doua oară, Voinicel îl lovi la şold şi păţi la fel. Dacă văzu aşa, a treia oară se opinti şi mai straşnic, tăind capul duşmanului dintr-o singură lovitură. Răsuflă uşurat, îşi făcu o cruce şi plecă neîntârziat către ,,Ţara vânturilor dezlănţuite”.

Datina acelei ţări era ca nici un trecător să nu poată merge mai departe, dacă nu dădea răspunsuri bune la trei întrebări puse de Marele Portar al cetăţii. Cel care s-ar fi încumetat să intre în ţară fără să fi răspuns la întrebări era luat pe sus de nişte vânturi turbate şi ridicat până în înaltul cerului. De acolo, îi dădeau drumul pentru a se face una cu pământul.

Ajuns la porţile de piatră, Voinicel găsi un om bătrân, cu o barbă albă, lungă până la piept.

- Sosesc din ţara celor două vrăjitoare şi cer încuviinţarea să trec mai departe, spuse el.

- Voia de la tine, puterea de la mine! Dacă nu răspunzi la cele trei întrebări, este mai bine să-ţi vezi de drum că altfel îţi vor rămâne oasele prin cine ştie ce coclauri. Te încumeţi să răspunzi?

- Mă încumet, Mare Portar, că doar de-asta am străbătut atâta drum. Pofteşte şi pune-ţi întrebările.

- Ascultă: ce este mai mare decât toată întinderea cerului?

- Mai mare şi mai mare trebuie să fie iubirea părinţilor pentru copiii lor.

- Mare adevăr ascund vorbele tale, drumeţule! Iată a doua întrebare: ale cui zile trec mai repede, ale tinerilor sau ale bătrânilor?

- Mare Portar, şugubeaţă întrebare mi-ai pus! Este la mintea cocoşului că zilele sunt la fel de lungi, numai că tinerilor le par mai scurte iar bătrânilor mai lungi.

- Eşti înţelept, cu toate că vârsta îţi este încă fragedă. Acum, ultima întrebare: dacă ai de luptat contra unui duşman, ce alegi - vorba dojenitoare sau paloşul voinicesc?

- Sunt oameni pe care îi cucereşti cu vorba şi atunci este păcat să ridici sabia contra lor. Alţii nu se înfricoşează decât la vederea buzduganului şi ar fi o nechibzuinţă să-i încerci cu vorba!

- Dragul meu Voinicel, de când îndeplinesc slujba aceasta, mulţi oameni s-au perindat prin faţa mea, însă nici unul aşa de înţelept ca tine. Pofteşte, vânturile s-au oprit pentru a-ţi face cât mai plăcută trecerea prin ţara noastră. Dar, ia seama! Când vei intra în cealaltă ţară te aşteaptă primejdii nenumărate. Fii cu băgare de seamă şi să te întorci sănătos!

Flăcăul cel viteaz îşi luă rămas bun de la Marele Portar şi plecă la drum. Străbătu ,,Ţara vânturilor dezlănţuite” care, de altfel, era plăcută la vedere, şi ajunse la hotarul dinspre soare apune. Aici găsi o apă curgătoare pe firul căreia merse în sus până ce ajunse într-un ţinut cu munţi înalţi şi prăpăstioşi. Intrase în ţara balaurului cu şapte capete, unicul supravieţuitor al speciei sale. Dihania îşi făcea veacul între două stânci uriaşe ce mărgineau singurul drum ce străbătea munţii. Prin urmare, dacă voiai să treci mai departe, era musai să dai piept cu balaurul.

Pe măsură ce se apropia de locul cu pricina, se auzea tot mai tare un zgomot înfricoşător. Oare de unde venea? Dându-se mai aproape, Voinicel înţelese. Dihania, având aşa de multe capete, nu le putea hrăni pe toate odată, aşa încât unele mâncau, iar celelalte urlau de foame pe margine. Dacă vedeai zvârcoleala aceea de gâturi şi auzeai urletele, nu-ţi mai trebuia alta ca să o iei la sănătoasa.

Într-un târziu, lighioana îşi potoli cele şapte guri şi căzu într-o moleşeală plăcută. Voinicel, văzând că balaurul moţăie, se apropie pâş, pâş şi aruncă nişte prafuri în resturile de mâncare, apoi se ascunse repede, întrucât dihania se putea trezi dintr-o clipă în alta.

Mai trecu ce mai trecu şi paznicul drumului de munte se trezi, apucându-se numaidecât de mâncat. Alta nu i-a trebuit! Prafurile Vrăjitoarei Albe îl făcură să cadă într-un somn vecin cu moartea. Surâzând mulţumit, Voinicel merse şi tăie dintr-o singură lovitură cele şapte capete, omorând astfel ultimul balaur. De acum, calea spre iarba cea fermecată era deschisă.

Dincolo de lăcaşul balaurului, drumul se schimbă dintr-o dată. Povârnişurile dispărură, în locul lor apărând văi line, acoperite cu verdeaţă. După încă o bucată de drum, dealurile lăsară locul şesurilor ce te ademeneau la tot pasul cu frumuseţea lor. Apoi, aerul deveni mai rece, iar în văzduh îşi făcură apariţia păsări albe, iubitoare de apă. Se apropia cel din urmă obstacol, şi anume o întindere de apă cuprinsă veşnic de furtună. Pentru a trece dincolo era musai să potolească furia valurilor.

Nu mai merse mult şi ajunse lângă apele cele învolburate. Aşa de mari erau valurile încât era peste putinţă să vezi dincolo de ele. Voinicel aşteptă răsăritul soarelui, apoi scoase din chimir peştişorul de aur dat de Vrăjitoarea cea Albă şi îl aruncă în larg. Pe dată, furtuna se opri iar luciul apei se făcu precum oglinda. Nerăbdător să ajungă pe malul celălalt, Voinicel se aruncă în apă şi începu să înoate voiniceşte.

Trecu un ceas, trecură două, apoi trei şi malul celălalt tot nu se vedea. Într-un târziu, când nu mai avea mult până să-l lase puterile, văzu verdeaţa malului. Era salvat. Cu puteri renăscute ajunse la ţărm.

Câmpia, unde creştea iarba care îi făcea trebuinţă, era de o frumuseţe dumnezeiască. Flori de toate culorile umpleau zarea înmiresmând aerul şi păsărele zglobii ciripeau pretutindeni.

La amiază, Voinicel culese iarba cea fermecată, ce creştea numai într-un anume loc al întinsei câmpii, îşi luă la revedere de la minunatul capăt de lume şi se grăbi spre casă.

De-acum, drumul parcă era mai uşor. Înotă ca un peşte prin lacul care se potolise încă o dată, zbură mai ceva decât gândul prin ţara balaurului şi ajunse în împărăţia unde vânturile îi deveniseră prietene.

- Fii cu băgare de seamă! îl întâmpină binevoitor Marele Portar. Suflet-Rău a fost readus la viaţă pentru a treia oară de către Vrăjitoarea cea Neagră, dar fiind cam nătâng şi neştiind să răspundă nici măcar la o întrebare, a rămas să te aştepte dincolo de hotar. Vrea să te omoare ca să-ţi fure iarba pentru a o da stăpânei sale.

Voinicel mulţumi prietenului său şi plecă în întâmpinarea omului cu inima neagră ca şi a vrăjitoarei. Nu se îndepărtă prea tare când, iată, îi apăru înainte Suflet-Rău.

- Până aici ţi-a fost, fecior ticălos! îi strigă el voinicului. Am să-ţi iau iarba şi Vrăjitoarea cea Neagră va deveni stăpâna întregii lumi.

- Mai bine, păzeşte-ţi pielea! Dacă te mai răpun o dată, nici mama vrăjitoarei nu te mai scapă.

Mai întâi se luptară cu săbiile, dar abia dacă apucară să le încrucişeze de câteva ori când se rupseră amândouă. Dacă văzură aşa, apucară buzduganele şi se bătură până la chindii, când rămaseră şi fără acestea. Atunci se încinse o trântă straşnică, de-ţi era mai mare dragul să o priveşti. Spre seară, Suflet-Rău îl prinse pe flăcăul nostru de grumaz şi îl azvârli cât colo. Voinicel se adună de pe jos, îşi scutură hainele de colb şi se repezi cu puteri înzecite la duşmanul său. Când îi veni mai bine la socoteală, îl apucă de mijloc pe ticălos şi, ridicându-l deasupra capului, îl azvârli într-o prăpastie înfricoşătoare. Într-o clipită, hăul îl înghiţi pentru totdeauna.

Bucuros de ispravă, Voinicel îşi luă traista la spinare şi plecă acolo unde Vrăjitoarea cea Albă îl aştepta nerăbdătoare.

Cum îl văzu, femeia îl sărută cu drag, spunându-i:

- Viteazul meu flăcău, de când sunt oameni pe lume, nimeni nu a străbătut un drum aşa de greu şi de primejdios. Mulţumită ţie, o vom putea răpune pe vrăjitoarea cea rea şi îi vom face pe toţi oamenii să fie buni şi cinstiţi.

Zicând acestea, luă iarba fermecată şi începu să pregătească leacul, având grijă să nu o prindă noaptea. Dacă s-ar fi întâmplat o aşa nenorocire, vraja i-ar fi făcut pe oameni răi şi ticăloşi.

Când fiertura fu gata, femeia luă blidul şi aruncă din el în toate cele patru zări, spunând şi nişte vorbe magice.

A doua zi, farmecele Vrăjitoarei Albe îşi arătară roadele. Oamenii nu erau schimbaţi la înfăţişare, dar erau atât de diferiţi în purtare şi simţăminte… Erau cu toţii buni, cinstiţi şi iubitori, încât puteai să cauţi cu lumânarea şi nu găseai vreun mincinos sau, ferească sfântul, vreun ticălos.

În ziua următoare nu se schimbă nimic. Ba, încă, şi florile din grădină erau mai aprinse la culoare, dând a înţelege că erau cu toate părtaşe la bucuria oamenilor.

În ultima zi, Vrăjitoarea cea Neagră dădea din colţ în colţ, simţind că i se apropie sfârşitul. Într-adevăr, în clipa în care se împliniră trei zile, se umflă ca un balon, mărindu-se aşa de mult încât, în cele din urmă, plesni. Gândul că nu mai avea nici un ticălos pe care să se poată bizui îi pricinuise moartea.

Iată cum ţara celor două vrăjitoare a fost mântuită şi de vrăjile cele rele, dar şi de ticăloşiile oamenilor.

Călătorii care au mai trecut pe acolo povestesc cum că Vrăjitoarea cea Albă n-a contenit să-i ajute pe oameni, iar Voinicel ajunse atât de iubit încât nu mai dură mult şi oamenii şi-l aleseră împărat.

Basmul face parte din volumul Floarea înțelepciunii și iarba puterii.

Vizualizări: 408

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Petre Craciun pe August 27, 2013 la 11:13am

Si eu va multumesc mult

Comentariu publicat de Petre Craciun pe August 27, 2013 la 8:13am

Va multumesc, domnule coleg si prieten. 

Comentariu publicat de VOICAN MARIN pe August 27, 2013 la 8:01am

COPII IUBIŢI, ÎN VIAŢĂ TREBUIE SĂ FIŢI DREPŢI, VITEJI ŞI ÎNŢELEPŢI.

Învăţămintele ce le câştigaţi prin citirea acestui basm minunat "VOINICEL ŞI CELE DOUĂ VRĂJITOARE, nu veţi uita niciodată că:

- Mai mare şi mai mare (pe pământ) este iubirea părinţilor pentru copiii lor.

- Zilele sunt la fel de lungi pentru noi toţi, numai că tinerilor le par mai scurte iar bătrânilor mai lungi.

- Dacă aveţi de luptat contra unui duşman, veţi folosi prima dată vorba fiindcă în viaţă veţi întâlni oameni pe care îi puteţi cucereşti cu vorba înţeleaptă şi ar fi mare păcat  să ridicaţi sabia contra lor, dar când nu aveţi de ales, folosiţi-vă puterea braţelor şi isteţimea minţii ca să învingeţi.

În ţara aceea, pentru care Voinicel a luptat cu preţul vieţii lui, aducând iarba fericiri veşnice "Oamenii nu erau schimbaţi la înfăţişare, dar erau atât de diferiţi în purtare şi simţăminte… Erau cu toţii buni, cinstiţi şi iubitori, încât puteai să cauţi cu lumânarea şi nu găseai vreun mincinos sau, ferească sfântul, vreun ticălos".

La cele spuse de iubitul vostru povestitor, scriitorul-poet PETRE CRĂCIUN, trebuie să luaţi aminte şi, când aveţi ocazia, trimiteţi-i în dar ca mulţumire (din partea voastră )câte-un bucheţel de flori din câmpia fermecată pe care Vrăjitoarea cea Albă, ajutată de Voinicel i-a făcut pe oameni să fie fericiţi; dar să-i scrieţi şi din partea mea un bileţel: "Maestre, te felicit!"

Marin Voican-Ghioroiu

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor