just breathe

Mâna îi tremură în timp ce o întinde după ceașca de ceai. Îi e frig sau poate e doar obosită, nu-și dă seama, privește fără o țintă anume prin fumul cafenelei și secvențe din noaptea precedentă îi trec prin fața ochilor. Locurile acestea, cafenelele, sunt ca niște aparate de fotografiat. Nu surprind cu adevărat întâmplări ci doar instantanee. Nu se întâmplă nimic într-o cafenea, întâlnești priviri fără cuvinte, priviri goale și inexpresive, poate ăsta e și farmecul, să vindeci răni privind în ochii celui care ți le-a produs, între oameni și tăceri suspendate, între zâmbete familiare sau de complezență. El întârzie iar asta nu-i stă în fire.

Își trece degetele prin păr și privește pe fereastra înaltă a cafenelei. Fereastra e tipică pentru casele vechi, boierești, cu geamuri duble, secționate în altele mai mici, încadrate de perdele lungi din catifea roșie. Reușesc să creeze un ambient cald și primitor împreună cu tapetul în dungi verzui și bej. Tablourile mici cu portrete și peisaje din anii 20 aduc un surplus potrivit de cochetărie și moleșeală. Dar nu o moleșeală neplăcută ci mai degrabă ceva similar sentimentului pe care îl ai atunci când te învelești cu o plapumă cunoscută. Aerul intim al cafenelei însă nu o relaxează. Brațul încă o doare, stomacul încă i se întoarce. Dar chiar și așa, abia așteaptă ca el să apară. Poate că nu e relația pe care părinții ei și-ar fi dorit-o pentru ea, dar într-un mod straniu, e singurul lucru care o face să se simtă vie. E conștientă că nimeni n-ar înțelege, de aceea nici nu explică și nu se împărtășește, adună doar tăceri. În timpul școlii era un copil benign cu priviri galeșe spre tablă, nimeni nu i-ar fi ghicit firea vulcanică. Bătăi cu frați au fost, dar ei o cunoșteau și se fereau. Izbucnea rar și violent, de aceea o lăsau în pace, trecea de la apatie la furie fără joc, fără hârjoneală, fără alergări prin casă, fără să zdrobească porțelanuri.


Ceaiul e prea cald așa că lasă ceașca pe masă, iar brațul îi tremură în continuare în timp ce îl susține cu mâna dreaptă. Privind din nou pe fereasta înaltă în stradă, îl vede. Vine. Pălește și inima îi bate tot mai repede, mai puternic, într-o cadență familiară, fiecare șoaptă devine un țipăt, fiecare deget atingând masa un scrijelit. Nenorocitul... îi scapă la răstimpuri printre dinți, așteptând ca el să deschidă ușa cafenelei. Retrăiește agonia țipetelor din noaptea precedentă și a celor de acum două săptămâni, pumnii în pereții, vecinii alarmați, copiii trimiși în grabă la frații mai mari. Își freacă mâinile de față, până și textura pielii i s-a schimbat, le simte cum s-au adunat, pungi moi sub ochi, dar nu, nu uită că a fost frumoasă.


El intră precipitat, cu mișcări scurte și stângace, gândul îi e evident în altă parte. O privește lung și se îndreaptă spre cuier. E obosit și încercănat, umerii îi sunt căzuți, obrajii îi atârnă, cute adânci îi încrețesc fruntea în timp ce privește în gol și se așează la masă. E sfârșit. Ei i se întoarce stomacul din nou văzându-l așa. Îi e rău de iubire, nu-l mai urăște, ar vrea doar să-l lipească de-un perete și să-i soarbă sufletul cu sete,să încheie toată povestea și toată ura odată pentru totdeauna.


- Ce faci? o întreabă.
Ea nu răspunde.
- Mda... se foiește iritat. Spatele îi e încordat ca unui animal de pradă. E în agonie, îl simte și vrea să nu-l ierte. Îi cunoaște încordarea, își amintește brațele grele împingând-o, teama și durerea revin, amintirea o face să plescăie din buze, totul are un gust cleios de sânge și dorință, pentru că oricât ar părea de ciudat, chiar și atunci când o lovește, știe că îl dorește, că o împlinește, că ea însăși e defectă și anormală, că e o cobră ce găsește căldură doar în el.
El așteaptă în tăcere, privește masa, privește în jos, întoarce capul caracteristic, cu acea zvâcnire de vijină. O face uneori jucăuș, alteori vinovat sau sălbatic când e excitat. Dar acum nu e cazul, acum e blând. Și disperat. O privește din nou și expresia i se schimbă, încet... Se domolește.


- Îmi pare rău...
- Și mie, dar plec...
- Nu pleci nicăieri.
Dur și categoric.
- Ai să mă omori...
O privește timp de o secundă apoi se foiește în scaun si își simte pieptul cu mâna. Îl doare, dar nu-și permite să se plângă, e conștient că el e cel care izbește, care strigă, care lovește în pereți și în oglinzi, în orice îl reflectă. În ea. Și totuși, nu poate fără ea. Tace privind către masă, observă că pe ea sunt două cești și expresia i se transformă brusc.

- A mai fost cineva?
- Nu...
- Minți.
Ea-și ferește privirea scârbită.
O pereche intră în cafenea și se așează lângă ei. El o privește lung pe cea care intră, le privește mâinile, căci se țin de mână. Se întoarce către Mona și-o privește. Încă îi iubește pomeții înalți, părul lung și negru care îl îneacă. Mirosul. Talia de viespe, înțepătura, forța amplificată de fiecare ură acumulată și durere mascată. O cunoaște mai bine decât se va cunoaște vreodată pe sine, iar gândul că la fiecare întoarcere de gene o poate pierde îl torturează, organele i se torsionează și își pierde orice formă de control. O caută din nou cu acea privire aruncată, cu extensia sălbatică a gâtului, bate din picior nerăbdător, cu palmele împreunate sprijinindu-și coatele de genunchi, își atinge bărbia.
- Ce e? îl întreabă tăios.
Se întinde către ea peste masă și-i atinge mâna. Ea i-o indepărtează.
- Unde te-ai dus, Mona? îi spune blând, căci pielea ei e așa cum și-o amintește.
Nu-i răspunde, înghite în gol și își petrece o șuvită neagră după ureche.


O privește calm, suspendat, ca înainte de o cădere. Ciclul ăsta al iertării și-al violenței îi provoacă greață, e bolnav de ură, căci o urăște tot atât cât se urăște pe sine. Coboară capul, îi e rușine pentru a mia oară, dar continuă s-o privească pe sub sprâncene. Ea-i atinge părul scurt, simte cum copilul din el revine, acum e calm, i-a trecut. E maleabil, e o bestie de plastelină. E speranța care o ține lângă el, asta și faptul că o bate, că o iubește ca un evadat din iad care o ține în brațe. Îl dorește. Nevoia de el o îneacă, e dependentă de el și de ură, e dependentă de fiecare doză de adrenalină pe care i-o induce. Îi privește haina de pe cuier și vag zâmbește. Fiecare gest al lui demarează analize, asfixii succinte, transformări de real. Unde să se ducă? Ce-ar rămâne din ea? O respirație de noiembrie, un abur ar fi singura mărturie că a fost acolo.


-Mona.. dar n-apucă să continue căci ea se ridică și îl sărută cu buzele larg deschise, între respirații sacadate și mâini ce caută pielea celuilalt. Continuă să se țină în brațe, el îi mângâie brațul, într-o tandrețe încremenită iar cafeneaua păstrează cel mai intens instantaneu trăit acolo vreodată.
- Cine-a fost? îi șoptește.
- Nu-ncepe...
- Spune-mi! îi strânge brațul.
- Termină! se smulge din strânsoare lui, ia geanta și haina, și iese din local, dar privirea lui aspră o urmărește îndeaproape. Aleargă după ea, părul ei negru din nou îl îneacă, o prinde de mână iar ea se-ntoarce și-l lovește cu geanta peste față; o hienă încolțită. O prinde în brațe, ea se zbate violent și-l scuipă.
- Lasă-mă!
O lovește. Ea țipă și se prăbușește.
- Nenorocitule!
- Curvo!
Dar imediat îi pare rău. Se întoarce încordat ducându-și mâinile la tâmple, imaginile se îngrămădesc, fiecare țipăt pe care ea l-a scos de-a lungul timpului țiuie amplificat, privirea învinsă, reproșul fiecărei vânătăi, grota din el umplută de iubire, țipă și se lasă în genunchi pentru o secundă apoi se ridică agil, căutând-o. Ea stă pe marginea străzii, ghemuită pe bordură. Știe, îi pare rău și îi zâmbește trist. Se apropie de ea, se așează în genunchi în fața ei, respirând greu, cu capul plecat, legănându-l stânga dreapta, în abandon.
– Nu mai vreau, Mona, nu mai pot..
Se privesc și iubirea e din nou palpabilă. El ridică o mână în aer, spre un felinar și în lumina lui desenează un M. Ea zâmbește cu obrajii umezi și îi urmărește cu degetele fine forma capului neatingându-l. Emană o căldură sălbatică, el e singurul ei acasă, el e plămânul iar ea e respirația lui lăptoasă.
-Îmi pare rău... N-o să se mai întâmple... îi spune gutural, înecat în asfaltul negru. Nu îl crede dar nici nu contează, buzele i se lipesc de-ale lui, respiră iar sub unghii îi păstrează pielea. Își trece degetele subțiri prin părul lui și se lipește de pieptul lui.
Respiră.

Vizualizări: 53

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Roxana Sonea pe Martie 16, 2012 la 2:18pm

Multumesc Savin, ma bucur ca ti-a placut. E un text dificil de citit, uneori chiar si pentru mine. A fost un exercitiu emotional in primul rand.

Comentariu publicat de Filip Savin pe Martie 16, 2012 la 12:06pm

Foarte frumos, chiar daca e cam complicat de inteles, pana la urma cele doua personaje se bat dar se iubesc. La fel ca-n viata. "El e plamanul iar ea e respiratia lui laptoasa". Felicitari Roxana!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor